Mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu

Marca este un semn distinctiv menit să diferenţieze produsele şi serviciile unei intreprinderi de cele identice sau similare ale altor intreprinderi, cu garantarea unei calităţi superioare şi constante, semn susceptibil de a forma obiectul unui drept exclusiv, în condiţiile legii, care aparţine categoriei drepturilor de proprietate industrială.

Această definiţie subliniază trăsături fundamentale ale mărcii: caracterul ei distinctiv, reflectă aspectul ei economic, se referă la garantarea calităţii şi crearea încrederii clientului privind garantarea calităţii şi subliniază faptul că marca poate forma obiectul unui drept exclusiv.

Mărcile, ca semne distinctive ale produselor sau serviciilor, sunt cunoscute din antichitate, când au fost folosite semne (“sigillum”, care cuprindeau numele producătorului şi localitatea de provenienţă a produsului) pentru identificarea vinurilor, brânzeturilor, produselor ceramice sau a altor produse. În evul mediu folosirea mărcilor s-a extins ca urmare a dezvoltării meşteşugurilor. S-au separat două categorii de mărci, marca corporativă, pentru atestarea respectării regulilor de fabricaţie ale corporaţiei şi marca individuală, pentru individualizarea, în cadrul corporaţiei, a produselor unui meşteşugar. Primele legi emise direct pentru reglementarea protecţiei mărcilor au apărut în a doua jumătate a secolului XIX.

Mărcile pot fi constituite din cuvinte, litere, cifre, reprezentări grafice plane sau în relief, combinaţii ale acestor elemente, una sau mai multe culori, forma produsului sau a ambalajului acestuia, prezentarea sonoră sau alte asemenea elemente.

Numele pot constitui o marcă dacă au un aspect caracteristic, sunt rezultatul combinării unor elemente figurative ca viniete sau embleme, ori au grafică, aşezare a literelor sau culoare specifică. Legislaţia din diferite ţări cuprind reguli şi restricţii cu privire la modul de folosire a numelor ca mărci.

Astfel, potrivit reglementărilor din ţara noastră, firma - numele comercial – (v. cap. 4.5), poate intra, în întregime sau parţial, în compoziţia unei mărci, cu condiţia de a nu încălca drepturi anterioare şi să nu creeze confuzii. Această prevedere nu există în legislaţia tuturor ţărilor.

Denumirile – marcă sunt cuvinte luate din limbajul curent sau inventate, arbitrare sau de fantezie, de exemplu Kodak, Ford, Coca-Cola, Jaguar.

Literele şi cifrele pot constitui o marcă singure sau în combinaţie. Adesea literele sunt iniţialele unui nume sau denumiri ale unei intreprinderi, de exemplu FIAT (Fabrica Italiana Automobili Torino), BMW (Bayerische Motoren Werke), ELF (Essence et Lubrefiants de France).

Cifrele utilizate ca marcă, sau ca parte a mărcii, semnifică, de regulă, fie anul apariţiei modelului respectiv, fie varianta modelului, sau o anumită caracteristică etc, de exemplu Dacia 1310, dar nu au neapărat o astfel de smnificaţie, cum este, de exemplu, marca 8x4.

Reprezentările grafice , plane sau în relief, care pot fi înregistrate ca mărci pot fi embleme, vignete, portrete, blazoane, desene etc Emblema. este un semn figurativ simplu cu valoare simbolică aşa cum este de exemplu marca firmei Puma. Vigneta este un ansamblu de figuri, de exemplu marca firmei Adidas. O reprezentare în spaţiu este marca firmei Mercedes.

De regulă, nu se admite de către legislaţiile naţionale folosirea drept mărci a formelor geometrice simple, cum sunt triunghiul, pătratul, cercul, neînsoţite de elemente figurative.

Culoarea sau combinaţiile de culori constituie elemente protejate ale mărcilor unor firme ca Pepsi (roşu-alb-albastru într-un anumit aranjament), Milka (violet), Kodak (galben).

Forma produsului sau a ambalajului , folosită ca marcă se poate exemplifica prin forma sticlelor de Coca-Cola.

Marca sonoră , deşi tehnica modernă ar permite larga ei utilizare, este mai puţin răspândită. Un exemplu îl constituie marca firmei Metro Goldwin Mayer.

Legislaţiile diferitelor ţări exclud anumite semne de la înregistrarea ca marcă. Astfel, potrivit legislaţiei române, nu pot fi înregistrate, de exemplu, mărcile care nu au caracter distinctiv(nu se deosebesc suficient de alte mărci privind produse identice sau similare înregistrate în ţară sau ocrotite pe bază de convenţii internaţionale), sunt constituite din indicaţii devenite uzuale, sau sunt constituite din forma produsului impusă de natura lui, ori din indicaţii privind destinaţia, cantitatea produsului, mărcile care pot induce în eroare privind calitatea, natura sau originea geografică a produsului, sunt contrare ordinii publice şi bunelor moravuri, constituie copierea, imitarea sau traducerea unei mărci notoriu cunoscute, pentru produse sau servicii identice.

Funcţiile mărcilor sunt azi, atât funcţiile clasice, de identificare a produselor şi de garanţie a unui nivel calitativ constant al acestora, cât şi cele moderne ca funcţia de reclamă.

Se remarcă faptul că, odată cu diferenţierea produselor unei întreprinderi, are loc şi o diferenţiere a mărcilor aceleiaşi intreprinderi. Astfel, elocventă este situaţia mărcilor de automobile, dar situaţii similare se întâlnesc, de exemplu, în industria farmaceutică sau în industria alimentară. Producători ca Volkswagen, Opel, Fiat sau Renault au pe piaţă tot mai multe modele, Rhone-Poulenc sau Pfizer tot mai multe produse farmaceutice, Danone, Coca-Cola ori Nestle tot mai multe sortimente de produse alimentare, toate cu denumirea înregistrată ca marcă.

Clasificarea mărcilor

După destinaţie, mărcile se împart în mărci de fabrică şi mărci de comerţ.

Mărcile de fabrică se înregistrează la cererea intreprinderilor producătoare şi se aplică de acestea pe produsele lor. Aşa sunt, de exemplu, Coca-Cola, Pepsi-Cola, Ford, Fiat, Škoda, Whirlpool etc.

Mărcile de comerţ se înregistrează la cerera intreprinderilor de comerţ şi se aplică de acestea pe produsele pe care le comercializează, de exemplu, Quelle, Metro, Billa, Privileg, Profi etc. Dacă producătorul comercializează propriile sale produse, poate folosi în acelaşi timp marca de fabrică şi marca comercială.

După obiectul lor , mărcile pot fi mărci de produse şi mărci de servicii.

Mărcile de produse pot avea, la rândul lor, mai multe tipuri de relaţii cu produsul, astfel:

  • mărci individuale de produs atunci când producătorul are câte o marcă înregistrată pentru fiecare produs. De exemplu gama de mărci înregistrată pentru produsele unui producător de cosmetice sau de agenţi de spălare (Ariel, Lenor ale producătorului Procter & Gamble);
  • singură marcă pentru toate produsele unui producător, de exemplu BMW;
  • mărci distincte pentru diferite linii de produse ale producătorului, de exemplu Kenmore pentru produse electrocasnice, Homart pentru instalaţii sanitare ambele produse de firma Sears.
  • mărci structurate pe mai multe niveluri prin combinarea, de exemplu, a mărcii de fabrică cu mărcile individuale de produs pentru automobile – VW-Golf, VW-Polo, VW-Bora etc, sau Renault Clio, Renault Megané etc.

Mărcile de servicii se pot aplica pe produse pentru servicii prestate în legătură cu acestea (de exemplu vopsitorii, spălătorii etc), sau pot indica servicii nelegate de anumite produse (de exemplu servicii bancare, de asigurări, de emisiuni radio sau TV, turistice etc).

După titularul lor, mărcile pot fi individuale şi colective.

Mărcile individuale aparţin unei persoane fizice sau juridice determinate.

Mărcile colective aparţin unor asociaţii de producători, comercianţi sau prestatori de servicii.

Alte criterii de clasificare a mărcilor sunt compoziţia lor (simple sau compuse) şi natura lor (verbale, figurative, sonore).

Se foloseşte expresia de marcă notorie pentru marca larg cunoscută, de un renume deosebit în rândul consumatorilor (aşa cum sunt astăzi Kodak, McDonald’s, Coca-Cola, Nestlé, Sony, Disney, IBM etc).

Datorită caracterului lor specific, trebuie să se facă distincţie între marca de conformitate cu standardele şi marca de calitate, pe de o parte şi mărcile de fabrică şi de comerţ, sau de serviciu, în sensul celor de mai înainte, pe pe de altă parte. Marca de fabrică, de comerţ sau de serviciu se înregistrează la organismul competent, la cererea titularului şi contribuie la menţinerea calităţii produselor respective prin efortul titularului de a satisface cerinţele cumpărătorilor care, datorită mărcii cunosc şi deosebesc produsul său de altele similare. Marca de calitate este acordată de organizaţii de certificare a calităţii şi are rolul de a atesta existenta unui anumit nivel de calitate; ea poate să apară pe produsele identice sau similare ale mai multor titulari. Marca de fabrică şi comerţ acţionează asupra cumpărătorului printr-o prezumţie a calităţii, marca de calitate ca o atestare a calităţii.

Protecţia mărcilor

Protecţia internaţională a mărcilor

La baza protecţiei internaţionale a mărcilor stă Convenţia de la Paris (1884). În cadrul Convenţiei au fost încheiate aranjamente privind aspecte speciale ale protecţiei proprietăţii industriale. Dintre acestea, Aranjamentul de la Madrid (1891) se referă direct la protecţia internaţională a mărcilor.

Aranjamenrul de la Madrid a înlocuit înregistrările naţionale cu o singură înregistrare internaţională, care conform Convenţiei de la Paris, au fost o condiţie prealabilă a protecţiei mărcilor în ţările membre,.

Potrivit Aranjamentului de la Madrid, înregistrare internaţională a unei mărci la OMPI se face cu condiţia înregistrării prealabile în ţara membră a Aranjamentului în care solicitantul are domiciliul sau întreprinderea.

Durata protecţiei internaţionale este de 20 de ani, dar în primii 5 ani protecţia este dependentă de menţinerea ei în ţara de origine.

O marcă ce face obiectul înregistrării internaţionale este supusă în fiecare ţară desemnată aceluiaşi regim ca şi o marcă depusă direct la organismul naţional cu atribuţii în domeniul protecţiei mărcilor.

România este, alături de alte 42 de ţări, parte la Aranjamentul de la Madrid. Aranjamentul a fost perfecţionat printr-un Protocol (Madrid, 1989), la care România este, de asemenea, parte.

În Uniunea Europeană, armonizarea legislaţiilor referitoare la mărcile naţionale se limitează la aspecte juridice de fond cu impact asupra funcţionării pieţei interne: definirea semnelor care pot fi protejate ca mărci, drepturile acordate de mărci, motivele de respingere sau de anulare a mărcilor, mărcile colective şi de certificare.

În uniunea Europeană coexistă regimurile naţionale ale mărcilor şi cel comunitar, agenţii economici fiind cei care aleg mărcile naţionale sau mărcile comunitare.

Printr-un Regulament al Uniunii, a fost interzis importul produselor cu mărci contrafăcute şi în paralel au fost adoptate norme specifice privind măsurile de la frontierele comunitare

Protecţia mărcilor în România

Legea care stă, în prezent, la baza protecţiei mărcilor în România, este Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice.

Potrivit legii mărcile au caracter facultativ.

Organismul naţional de specialitate, cu atribuţii în domeniul protecţiei mărcilor, este Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM). OSIM înregistrează, examinează şi publică cererile de înregistrare a mărcilor, eliberează certificate de înregistrare a mărcilor, înregistrează mărcile în Registrul Naţional al Mărcilor şi le publică în Monitorul Oficial de Proprietate Industrială, îndeplineşte atribuţiile care revin autorităţii naţionale conform cu Aranjamentul şi cu Protocolul de la Madrid, precum şi toate celelalte atribuţii în domeniu.

Ca şi în cazul invenţiilor, şi în cazul mărcilor se aplică principiul priorităţii. Dreptul de prioritate asupra mărcii decurge de la data înregistrării la OSIM a cererii însoţite de documentaţia necesară.

Mărcile înregistrate se pot folosi numai pentru produsele, serviciile, lucrările pentru care au fost înregistrate.

Înregistrarea mărcii conferă titularului dreptul de folosire exclusivă pe un termen determinat (10 ani în România) care se poate prelungi prin reînoirea solicitării de protecţie. Drepturile cu privire la marcă pot fi transmise, operaţie care trebuie să fie înregistrată la autoritatea care a înregistrat marca la origine, în Registrul Naţional al Mărcilor.

Contrafacerea, imitarea sau folosirea fără drept a unei mărci se pedepseşte şi poate duce la plata de daune.

Societăţile străine beneficiază pe teritoriul României de prevederile legii ca şi societătile româneşti pe baza convenţiilor internaţionale la care România este parte (Aranjamentul de la Madrid) şi în lipsa acestora pe bază de reciprocitate.

O întreprindere poate cere înregistrarea uneia sau a mai multor mărci. Aceeaşi marcă poate fi înregistrată pentru unul sau mai multe produse, dar şi pentru acelaşi produs intreprinderea poate înregistra mai multe mărci.

Back to Top