Standardizarea se defineşte ca acţiunea de stabilire a unor regului în scopul realizării ordinii într-un domeniu dat, în avantajul şi consensul tuturor celor interesaţi. Standardizarea reprezintă activitatea de elaborare a unor documente de referinţă care cuprind soluţii ale unor probleme tehnice şi comerciale cu carcter repetitiv, pentru obţinerea unei economii de asamblu, respectând cerinţele funcţionale şi cele de securitate.

Standardul este un document stabilit prin consens şi aprobat de un organism recunoscut, care furnizează, pentru utilizări comune şi repetate, reguli, linii directoare, sau caracteristici pentru activităţi sau rezultatele lor, garantând un nivel optim de ordine intr-un context dat.

In prezent sunt supuse standardizării domenii care acoperă practic toate sferele de activitate umană. Standardele abordează diferite aspecte caracteristice domeniului respectiv cum sunt terminologia, clasificări, simboluri şi codificări, unităţi de măsură, tipizarea unor elemente ale produselor, calitatea şi modul de verificare a calităţii, prescripţii de marcare, ambalare, depozitare, transport etc.

Standardele de calitate emise pentru diferite produse ori grupe de produse – standardele de produse - cuprind în general următoarele informaţii (funcţie şi de natura produsului respectiv): generalităţi (titlul, instituţia care a elaborat standardul, simbolul şi numărul, clasificarea alfanumerică, o prezentare a domeniului la care se referă, definirea noţiunilor care intervin în text), condiţii tehnice pentru produsele respective, reguli de verificare a calităţii pe loturi, metode de analiză, ambalare şi marcare, depozitare şi transport, garanţii.

Standardele sunt documente cu caracter tehnico- juridic, prin care se prescriu norme unitare referitoare la nivelul caracteristicilor unui produs precum şi mijloacele prin care să se exprime, să se verifice şi să se menţină aceste caracteristici. În acest fel, standardele se constituie în cele mai importante specificaţii în raport cu care se stabileşte nivelul calitativ al produsului la care se referă şi, ca atare, elemente de referinţă în expertiza calitatăţii mărfurilor.

Un standard nu conţine neapărat toate prevederile necesare pentru contractare. Utilizatorii standardelor trebuie să se asigure că sunt în posesia ultimei ediţii şi a tuturor modificărilor standardului respectiv. Informaţiile referitoare la standardele române - termenul de începere a aplicării, modificări etc - sunt publicate în Catalogul standardelor române şi în publicaţia de specialitate a Asociţiei de Standardizare din România, ASRO.

Standardele nu sunt obligatorii de drept, ele au un caracter facultativ constituindu-se tot mai mult ca principii, linii directoare, ghiduri. Alcătuind, însă, baza pentru certificarea de produs şi descriind regulile de bună practică adoptate prin consens şi unanim acceptate, inclusiv în instanţă, standardele sunt obligatorii de fapt: a nu respecta un standard echivalează în ochii consumatorilor, care asociază standardul cu calitatea, a nu fi de încredere. În expertiză, referirea la standarde este, de asemenea, obligatorie de fapt.

Aplicarea standardelor devine obligatorie prin efectul unei legi cu caracter general, sau printr-o referinţă exclusivă dintr-o reglementare. Reglementarea este un document emis de o autoritate şi care conţine reguli cu caracter obligatoriu.

Clasificarea standardelor

În funcţie de nivelul de standardizare, standardele sunt:

  • standarde de firmă , adoptate de persoane juridice cum sunt societăţile comerciale sau regiile autonome;
  • standarde profesionale , adoptate de organizaţii profesionale legale, pentru anumite domenii de activitate;
  • standarde naţionale , adoptate de către un organism naţional de standardizare;
  • standarde regionale , adoptate de către o organizaţie regională de standardizare (de exemplu standardele europene);
  • standarde internaţionale , adoptate de către o organizaţie internaţională de standardizare (de exemplu standardele ISO).
  • În funcţie de conţinut, standardele pot fi:
  • standarde de bază , care au o aplicare generală, sau conţin prevederi generale pentru un anumit domeniu;
  • standarde de terminologie , care enumeră şi definesc termenii utilizaţi într-un anumit domeniu;
  • standarde de încercări , care descriu metode de încercare a produselor, eventual de eşantionare, de prelucrare statistică a rezultatelor;
  • standarde de produse , care cuprind caracteristicile pe care produsul sau grupa de produse trebuie să le aibe, pentru a asigura satisfacerea cerinţelor;
  • standarde de procese , care cuprind cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească procesele, pentru a asigura aptitudinea de a fi utilizate;
  • standarde pentru servicii , care cuprind cerinţele referitoare la servicii, pentru a asigura aptitudinea de a fi utilizate;

Pentru expertizarea calităţii produselor şi a serviciilor, este importantă cunoaşterea, respectiv consultarea standardelor care au legătură cu litigiul în cauză, cele mai multe prevederi utilizabile în acest sens fiind furnizate de standardele de produse şi respectiv de servicii, precum şi cele de încercări.

Standardizarea naţională

Standardele naţionale sunt elaborate de organisme care în majoritatea ţărilor sunt de drept privat.

Primul organism naţional de standardizare a fost cel din Marea Britanie, Institutul Britanic de Standardizare (1901). Acesta elaborează “standarde fundamentale”, care se referă la sistemul unităţilor de măsură, şi “standarde industriale”, publicate sub denumirea de British Standards (BS) care au un conţinut corespunzător aproximativ standardelor de produs. Standardele care stabilesc reguli privind utilizarea materialelor şi aparatelor, astfel încât să se asigure protecţia vieţii şi sănătăţii persoanelor, sunt publicate sub denumirea de “code of practice”.

Organismul naţional german de standardizare este Deutsches Institut für Normung (DIN), creat în 1917, iar standardele emise poartă sigla DIN.

În Franţa, elaborarea standardelor naţionale este realizată de o instituţie privată, Asociaţia Franceză de Normalizare (L’Association Française de Normalisation – AFNOR), creată în 1926. Standardele naţionale franceze poartă denumirea de “Normes françaises” (NF). Politica în domeniul standardizării este elaborată de un organism guvernamental, Comisia de Normalizare (La Comission de Normalisation), care are şi rolul de a supraveghea aplicarea standardelor.

In Statele Unite organismul naţional de standardizare este Asociaţia Americană de Standardizare (American Standards Association), de fapt o federaţie care reuneşte asociaţii industriale, instituţii tehnice şi organizaţii ale consumatorilor, care elaborează standardele naţionale “American Standards” (AS). Activitatea ASA se desfăşoară sub controlul Consiliului de Standardizare (Standard Council). Alte organisme americane de standardizare sunt, de exemplu, ANSI (American National Standards Institute), o organizaţie privată care coordonează elaborarea de standarde cu aplicabilitate voluntară în diverse domenii, printre care ingineria, electronica şi construcţiile şi ASTM (American Society for Testing and Materials), o organizaţie ştiinţifică şi tehnică pentru standardizarea unor materiale şi metode de testare.

Standardizarea naţională în Romania a început în 1948 şi azi se desfăşoară în baza prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 39/1998. Organismul naţional de standardizare este asociaţia de Standardizare, ASRO, o asociaţie de drept privat. Printre principalele atribuţii ale ASRO se pot cita elaborarea standardelor naţionale române, reprezentarea intereselor României în organismele internaţionale de standardizare şi asigurarea cooperării internaţionale în domeniu, certificarea de conformitate a produselor cu standardele naţionale, editarea “Catalogului standardelor române” şi a publicaţiilor de specialitate – revista “Standardizarea “ şi “Buletinul standardizării”.

În Romania standardele au fost obligatorii până în 1992. În prezent, aplicarea standardelor naţionale are caracter voluntar ( standardele nu sunt obligatorii de drept), dar poate deveni obligatorie printr-o reglementare tehnică adoptată de către o autoritate, în cazul în care protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii persoanelor şi a mediului înconjurător ori apărarea intereselor consumatorilor o impun.

Potrivit prevederilor care reglementează standardizarea, se pot emite şi coduri de bună practică, documente care recomandă reguli sau proceduri privind proiectarea, fabricarea, instalarea, întreţinerea sau utilizarea echipamentelor sau produselor.

Elaborarea standardelor naţionale se realizează prin comitete tehnice de standardizare în care sunt reprezentate toate părţile interesate – producători, comercianţi, cercetarea şi proiectarea, învăţământul, organizaţiile profesionale, reprezentanţii intereselor consumatorilor. Activitatea comitetelor tehnice şi regulile privind structura şi redactarea standardelor sunt reglamentate printr-o serie de standarde (seria de standarde SR1000).

Recunoscând importanţa standardizării şi a colaborării internaţionale, Romania îşi aliniază standardele la cele internaţionale. Astfel, în prezent sunt valabile în Romania standardele romaneşti cu sigla SR (sau STAS pentru cele adoptate înainte de 1992, încă nerevizuite), precum şi standardele romaneşti identice cu standardele internaţionale purtând sigla SR-ISO, SR-CEI, funcţie de standardele internaţionale care au foat adoptate, sau identice cu standarde europene, cu sigla SR-EN.

Standardele , în urma aplicării principiului de "referire la standarde" ca bază a certificării de conformitate a produselor şi serviciilor, au devenit şi în Romania un element fundamental în promovarea comerţului, inclusiv a comerţului internaţional şi, de asemenea, element de referinţă în expertiză.

Standardizarea internaţională

Standardele nearmonizate existente în diferite ţări pentru domenii identice sau similare constiuie o barieră tehnică în calea comerţului internaţional.

O modalitate de depăşire a dificultăţilor produse de standardele nearmonizate existente în diferite ţări o constituie aranjamentele bilaterale, bazate pe încrederea în capabilitatea organismelor omoloage şi în standardele partenerilor străini. Sistemul complex al aranjamentelor bilaterale se dovedeşte complicat şi greoi, astfel că a apărut necesitatea standardizării internaţionale.

Primele standarde internaţionale au fost elaborate în domeniul electrotehnic, de către Comisia Electrotehnică Internaţională (CEI), înfiinţată în 1906.

Pentru realizarea cooperării internaţionale în domeniu, în 1926 a fost fondată Fedraţia Internaţională a Asociaţiilor Naţionale de Standardizare (ISA), iar în 1947 succesoarea ei, Organizaţia Internaţională pentru Standardizare (ISO), cel mai larg sistem neguvernamental pentru colaborare voluntară industrială şi tehnică la nivel internaţional.

ISO este o federaţie mondială de organisme naţionale de standardizare, organisme care în această accepţiune sunt comitete membre ale ISO. Scopul ISO este facilitarea coordonării şi unificării standardelor naţionale, elaborarea de standarde internaţionale, promovarea schimbului de informaţii şi a cooperării în domeniu. În cadrul ISO, elaborarea standardelor internaţionale este în general încredinţată comitetelor tehnice. Fiecare comitet membru (organizaţie naţională) interesat într-o anumită tematică are dreptul să facă parte din comitetul tehnic creat pentru tematica respectivă. Organizaţiile internaţionale, guvernamentale şi neguvernamentale, care întreţin legături cu ISO, participă, de asemenea, la lucrările comitetelor tehnice.

În cadrul ISO funcţionează şi o comisie pentru evaluarea conformităţii (CASCO), care studiază mijloacele de evaluare a conformităţii cu standardele sau cu alte documentaţii de referinţă a produselor şi sistemelor calităţii, elaborează ghiduri privind încercările, inspecţiile, certificatea produselor şi a sistemelor calităţii, promovează recunoaşterea şi acceptarea mutuală a sistemelor de evaluare a conformităţii.

De asemenea, a fost înfiinţat un comitet pentru politica consumatorului (COPOLCO), cu rolul principal de a promova, din perspectiva standardizării, informărea, formărea şi protecţia consumatorilor, de a ajuta consumatorii să beneficieze de standardizare şi să participe la activitatea de standardizare.

Un standard internaţional pote fi utilizat ca atare, sau pote fi aplicat după preluarea lui ca standard naţional. Preluarea standardelor internaţionale în standardizarea naţională este voluntară.

Standardele internaţionale sunt supuse periodic revizuirii şi orice referire la prevederile lor trebuie făcută, şi în acest caz, după verificarea faptului că standardul respectiv constituie ultima revizie.

Standardizarea la nivel european se realizează prin Comitetul European de Standardizare (CEN), înfiinţat în 1961, din care fac parte ţările membre ale UE şi ale AELS şi, ca membri afiliaţi, şi alte ţări, printre care şi România. Ţările afiliate pot prelua standardele europene ca standarde naţionale.

Importanţa preluării standardelor europene ca standarde naţionale este cu atât mai mare, cu cât standardele sunt documente a căror respectare condiţionează practic exporturile către piaţa unică europeană, piaţa cea mai bogată din lume.

În Uniunea Europeană punerea de acord între părţi este realizată prin directivele de armonizare tehnică. Directivele fixează cerinţele esenţiale, obligatorii, privind protecţia vieţii, a sănătăţii şi a mediului aplicabile familiei de produse la care se referă standardul respectiv.

CEN elaborează standarde europene propriu zise (EN), precum şi documente de armonizare (HD) şi prestandarde europene (ENV). Membrii CEN au obligaţia să preia standardele europene în standardizarea naţională şi să retragă eventualele standarde care le contravin; în cazul documentelor de armonizare se permite elaborarea standardelor naţionale pentru aceleaşi probleme.

Alte organizaţii internaţionale de standardizare sunt Comisia Electrotehnică Internaţională (CEI), care cuprinde şi un comitet mai nou pentru tehnologia informaţiei, Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor (UIT), Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS, WHO), Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO), Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică.

FAO, împreună cu OMS, a înfiinţat în 1962 Comisia Codexul Alimentar cu scopul de coordonare a activităţii de elaborare a unor norme alimentare, punerea de acord a normelor şi publicarea lor într-un “Codex Alimentarius”. Normele Codexului Alimentar au ca principal scop apărarea sănătăţii consumatorului şi armonizarea cerinţelor faţă de produsele alimentare. Normele sunt recomandate guvernelor pentru a fi incluse în legislaţia naţională.

În vederea eliminării barierelor în calea comerţului internaţional, se acordă o importanţă deosebită armonizării standardelor naţionale şi regionale cu standarde internaţionale. În perspectivă, procesul de armonizare a standardelor va favoriza realizarea unui sistem global al standardizării.

Un pas în acest sens îl constituie Acordul asupra obstacolelor tehnice în calea comerţului elaborat de Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), care prevede creşterea rolului standardizării în comerţul mondial. Acordul conţine un Cod practic care prevede principii şi proceduri unitare de elaborare a standardelor.

Un demers important spre un sistem global de standardizare s-a făcut prin înfiinţarea Reţelei de informaţii ISONET care asigură interconectarea centrelor naţionale de informare în domeniul standardizării.

Standardele ca documente de referinţă în expertiză

Standardele sunt documente de referinţă incontestabile utilizate în certificarea conformităţii produselor. Referirea la standarde transferă sistemului de standardizare puteri care înainte, în sitemele socio-economice centralizate, aparţineau statului.

Faptul că sistemele de certificare se bazează pe standarde face ca, implicit, standardele să fie documente de referinţă de primă importanţă în litigiile care privesc calitatea produselor, deci şi în expertiză.

Utilizarea standardelor ca referinţă în expertiză asigură caracterul obiectiv, imparţial al criteriilor de calitate şi acceptabilitatea lor generală.

Prevederi legale, cum este şi legislaţia naţională a României, stipulează că standardele nu sunt obligatorii şi pot deveni obligatorii doar prin acţiunea unor reglementări, de regulă pentru cerinţe esenţiale - protecţia sănătăţii, a securităţii consumatorului şi a mediului înconjurător. Totuşi, în expertizele privind calitatea produselor, referirea la prevederile standardelor este unanim acceptată şi este obligatorie de fapt chiar şi în afara aprecierii cerinţelor esenţiale.

Trebuie totusi remarcat că standardele nu sunt singurele documente de referinţă în expertiză, ele fiind adesea completate şi cu alte specificaţii şi documentaţii.

Back to Top