Impozitele indirecte sunt aşezate asupra vanzărilor de mărfuri şi prestărilor de servicii, ceea ce conferă acestora caracterul de impozit pe cheltuieli sau de impozit pe consum. Această ultimă formulare decurge din faptul că suportatorul impozitelor indirecte este consumatorul final. Toţi ceilalţi agenţi economici, inclusiv investitorii, care folosesc un bun sau serviciu include

cheltuielile de achiziţie a acestora in costul produsului/serviciului pe care ei il fabrică şi il oferă spre vanzare pe piaţă. Ei transferă impozitul indirect (inclus in preţul de achiziţie) asupra preţului de vanzare a propriului produs/serviciu, astfel incat nu mai suportă acest impozit. Impozitele indirecte, fiind incluse in preţul de achiziţie a unui bun/serviciu, nu pot fi aşezate, in general, ţinand seama de situaţia personală a contribuabilului de facto, adică a cumpărătorului/consumatorului. Dacă raportăm acest lucru la veniturile consumatorilor, extrem de variate, rezultă că impozitele indirecte au caracter regresiv şi răspund in mică măsură cerinţelor principiilor de echitate fiscală. Dintr-o experienţă de peste 20 de ani in practica fiscală a unuia din cele mai răspandite impozite indirecte, am numit taxa pe valoare adăugată, au rezultat unele posibilităţi de a lua in considerare elemente de echitate fiscală, mai ales prin diversificarea cotei de taxare pentru produsele de strictă necesitate.

Deoarece acestea au o pondere mare in cheltuielile de consum ale categoriilor sociale cu venit mic, se reduce implicit şi prelevarea de venit pe care statul o practică prin impunerea consumului. In Romania, de exemplu, această taxă s-a introdus la 1 iulie 1993 cu o cotă de 15%, modificată de la 1 ianuarie 1998 pe trei nivele: 0% (pentru exporturile efectuate de agenţii economici cu sediu in Romania), 11% (cota redusă, pentru carne, peşte şi produse din peşte, paine, făină, medicamente de uz uman şi veterinar, uniforme şcolare pentru copiii din invaţămantul pregimnazial şi alte cateva) şi 22% (cota normală). Incepand cu anul 2000 se practică o cotă unică de 19%. Pentru comparaţie menţionăm că Uniunea Europeană recomandă ţărilor membre o cotă redusă intre 4 şi 9% şi o cotă standard (normală) de 14-20%.

Economiştii de factură liberală, ca de pildă Milton Friedman, laureat al premiului Nobel pentru economie, recomandă utilizarea impozitelor indirecte şi eliminarea/diminuarea forte a celor directe, deoarece in acest fel se formează pentru ofertă/cerere preţuri de piaţă ce reflectă ansamblul mediului de tranzacţii, fără a mai fi necesară corectarea rezultatelor financiare finale ale operaţiunilor economice cu impactul pe care il are impozitarea veniturilor şi a averii. Un alt argument se referă la faptul că evaziunea fiscală in cazul acestor impozite este mult mai greu de realizat, astfel incat sporeşte randamentul fiscal. Această opinie teoretică nu este reflectată in practica fiscală a multor ţări (dezvoltate sau mai puţin dezvoltate) in care, in ultimii circa 15 ani, ponderea impozitelor indirecte in total venituri fiscale s-a menţinut, cu mici oscilaţii, relativ constantă.

Potrivit opiniei lui Iulian Văcărel, membru al Academiei Romane, preferinţa autorităţilor fiscale pentru impozite indirecte, manifestă de altfel şi in Romania, este rezultatul a ceea ce, cu un singur cuvant, putem numi comoditate.

Reputatul nostru economist formulează, in acest sens, următoarele caracteristici ale impozitelor indirecte: interval scurt intre momentul deciziei de instituire şi momentul cand devin operaţionale; cheltuieli modice de aşezare, percepere şi urmărire; voalează imaginea statului ca iniţiator şi beneficiar, lăsand impresia că cel ce comercializează este beneficiar şi iniţiator.

Impozitele indirecte au in principal trei forme: taxele de consum, taxele vamale şi taxele generale. In afara acestora, in unele ţări, există şi monopoluri fiscale, adică o concentrare totală sau parţială in mana statului a activităţilor de producţie şi comerţ (cu ridicata şi/sau cu amănuntul) referitoare la anumite produse, cum sunt: tutunul, sarea, alcoolul, cărţile de joc ş.a. Dacă monopolul fiscal vizeză şi producţia, şi comerţul (in ansamblul lui), atunci se numeşte deplin; dacă vizează producţia şi una din fomele de comerţ (fie cu ridicata, fie cu amănuntul), atunci se numşte parţial.

Taxele de consum

Taxele de consum sunt impozite indirecte al căror subiect este producătorul şi/sau comerciantul, al căror obiect este produsul/serviciul ce se consumă sau incasările realizate prin vanzările lor, iar suportatorul este consumatorul final. In raport cu obiectul lor, taxele de consum sunt de două categorii:

a) taxe de consum pe produs, numite şi accize, aşezate, de regulă, asupra bunurilor/serviciilor cu cel mai mare consum şi pentru care inerţia de consum este mare, adică bunuri/servicii a căror cerere este, in general, inelastică in raport cu preţul, iar uneori chiar şi cu venitul.

Aşezarea lor poate fi făcută in sumă fixă pe unitatea de produs/serviciu sau in cotă procentuală asupra preţului de vanzare a acestora. Introducerea lor are şi raţiuni fiscale, dar, adesea, şi de altă natură, fiind motivate şi de intenţia realizării unor obiective valutare, sociale, de sănătate ş.a. De exemplu, accizele mari asupra ţigărilor străine sunt aşezate şi pentru a descuraja importul (diminuarea plăţilor externe in valută), dar şi pentru a descuraja fumatul, obicei periculos asupra sănătăţii.

b) taxele generale pe vanzări, aşezate pe cifra de afaceri. După veriga la care se incasează, ele pot fi:

  • cumulativă sau multifazică, atunci cand se practică la fiecare vanzător, neţinand seama că a mai fost plătită in amonte pe circuitul economic;

  • unică sau monofazică, atunci cand se practică la una din cele două verigi majore ale circuitului economic: la producător (numită taxă de producţie) sau la comerciant (numită impozit pe circulaţie).

După baza de calcul, ele pot fi:

  • pe cifra de afaceri brută , atunci cand cota de taxare se aplică pe valoarea vanzărilor, indiferent de faptul că aceasta include şi taxe plătite de alţi agenţi economici in amonte pe circuitul economic;

  • pe cifra de afaceri netă , atunci cand cota de taxare se aplică valorii adăugate, adică diferenţei intre preţul de vanzare a unui produs/serviciu şi suma preţurilor de achiziţie a produselor/serviciilor ce intră, prin procesul de fabricaţie, in structura celui vandut.

Această taxă se numeşte taxa pe valoarea adăugată şi este practicată in prezent in peste 70 de ţări (inclusiv in Romania). In practica fiscală internaţională cotele acestei taxe se pot intalni la patru niveluri: cota zero (practicată de obicei pentru bunurile exportate), cota redusă (sub nivelul cotei normale, de regulă pentru produse de strictă necesitate), cota normală sau standard şi cota majorată (peste nivelul celei normale, de regulă pentru produse de necesitatea a doua şi de lux).

Taxele vamale

Taxele vamale sunt impozite indirecte, al căror subiect este agentul economic ce efectuează operaţiuni de comerţ exterior, al căror obiect este valoarea in vamă a respectivei operaţiuni şi al căror suportator este, in principal, consumatorul final. Consumatorul final este doar parţial suportator numai in cazul unor pieţe puternic competitive şi pe care cererea este relativ bine satisfăcută. Pe astfel de pieţe, vanzătorul nu are posibilitate să introducă in preţ intreaga taxă vamală deoarece preţul produselor oferite de el ar putea fi prea mare faţă de cel al altor ofertanţi, astfel incat produsele sale nu s-ar mai vinde. De asemenea, raportul preţ/calitate pentru produsele sale ar putea fi neconvenabil pentru consumatori, astfel incat s-ar ajunge la acelaşi rezultat al imposibilităţii de a-şi vinde produsele.

Această incidenţă a taxelor vamale asupra consumatorului din ţara importatoare (ţara de destinaţie a produselor) este vizibilă şi directă. Există insă şi o incidenţă asupra contribuabililor din ţara exportatoare (ţara de origine a produselor). In măsura in care, pentru raţiuni de politică economică, exportul este subvenţionat, incidenţa se produce deoarece subvenţia este bugetară, adică suportată din veniturile colectate de statul „exportator” de la proprii săi contribuabili. Astfel, taxa vamală impusă de statul „importator” este suportată doar parţial de consumatorii (contribuabilii) săi, parţial de exportator (in cazul unor subvenţii sub nivelul taxelor vamale suportate de produsele sale in ţara de destinaţie) şi parţial de contribuabilii ţării de origine a produselor exportate. Adesea, raţiunile de politică economică amintite mai sus işi găsesc motivaţia in incurajarea exportatorilor autohtoni. Aceasta are efecte in menţinerea sau extinderea unor activităţi economice şi, prin consecinţă, asupra menţinerii sau creării de noi locuri de muncă, dar şi asupra veniturilor bugetare ale ţării exportatoare prin creşterea bazei de impozitare.

In funcţie de obiectul lor, taxele vamale pot fi de export, de tranzit de mărfuri, de import.

Taxele vamale de export sunt aşezate asupra valorii exporturilor şi sunt puţin frecvente deoarece franează exportul, ceea ce are efecte negative asupra balanţei comerciale. Motivaţia introducerii lor este, in general, de două feluri:

  • economică: taxarea materiei prime cu scopul de a incuraja prelucrarea ei in ţară, cu efecte pozitive in ce priveşte numărul locurilor de muncă şi eventuala creştere a incasărilor valutare pe seama exporturilor de produse finite rezultate din prelucrare;

  • fiscală: taxarea unor produse exportabile cu caracter de monopol sau quasimonopol natural, care au mare putere competitivă pe alte pieţe, de regulă materii prime sau puţin prelucrate.

Taxele vamale de tranzit sunt aşezate asupra volumului mărfurilor tranzitate intre doi parteneri externi pe teritoriul unui stat terţ. Sunt taxe relativ frecvente, mai ales in legătură cu marile artere de transport rutier sau feroviar, cu transportul pe conducte al hidrocarburilor lichide sau gazoase şi cu transportul energiei pe magistrale electrice internaţionale.

Taxele vamale de import sunt aşezate asupra importului exprimat valoric sau fizic şi sunt generalizate in toate ţările. Perceperea lor se face in sarcina importatorului şi in momentul depunerii de către acesta in vamă a documentelor doveditoare ale apartenenţei respectivei partide de import.

Aceste taxe au rolul de egalizare a preţului mărfii importate (de regulă mai mic) cu preţul mărfii indigene de acelaşi tip (de regulă mai mare). Se obţine astfel protejarea producătorilor interni faţă de cei externi mai competitivi, ca şi a resurselor valutare ale ţării importatoare, dar şi limitarea posibilităţilor de alegere ale consumatorilor interni.

Nivelul taxelor vamale de import este determinat, in principal, de doi factori:

  • raportul cerere/ofertă pe piaţa importatoare,

  • politica economică promovată de ţara importatoare.

Aşezarea taxelor vamale de import se face in trei modalităţi:

  • ad-valorem, adică in cotă procentuală asupra valorii importului;

  • taxe vamale specifice, adică in cotă fixă pe unitatea fizică de marfă importată;

  • taxe vamale compuse, adică taxarea in doi paşi: intai o taxă ad-valorem, apoi o taxă specifică.

Mulţimea taxelor vamale pe fiecare produs sau grupă de produse in parte, inclusiv specificaţiile de excepţie, alcătuiesc tariful vamal al unei ţări.

După modul in care este organizat tariful vamal şi ca o consecinţă a unor acorduri bi sau multilaterale intre state cu privire la taxarea importurilor, taxele vamale de import pot fi:

a) taxe vamale cu clauza naţiunii celei mai favorizate, aplicate intre ţările membre ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC) sau intre două ţări oarecare ce şi-au acordat reciproc respectiva clauză. Sunt practicate două variante:

  • la nivel consolidat, adică taxele sunt stabilite in cadrul unor negocieri multilaterale, in cadrul OMC, şi nu pot fi modificate unilateral de nici unul din participanţii la negocieri, ci numai cu

  • acordul tuturor participanţilor; in cazul unui acord bilateral privind „clauza”, modificările de tarife de taxare a importului se pot face numai prin acordul celor doi parteneri;

  • la nivel neconsolidat, adică taxele sunt referitoare la produse ce nu au făcut obiect al negocierilor multilaterale privind „clauza”, iar unul din parteneri doreşte să modifice astfel de taxe ulterior incheierii acordului; el poate face aceasta, dar nu numai in relaţiile cu unul sau ciţiva dintre partenerii acordului multilateral, ci numai in relaţiile cu toţi aceştia;

  • taxe vamale autonome aplicate de o ţară in relaţiile ei cu parteneri cu care nu are incheiat acord de „clauză”, şi care, de regulă, sunt mai mari decat in cazul a);

  • taxe vamale preferenţiale aplicate in relaţiile dintre parteneri ce fac parte dintr-o uniune vamală cu caracter inchis (de pildă, Uniunea Europeană) sau intre parteneri cu niveluri de dezvoltare diferite (de pildă, Commonwealth-ul); de regulă sunt sub nivelul celor practicate in cazul a).

Taxele generale

Taxele generale reprezintă plăţi efectuate de beneficiarii unor servicii solicitate administraţiilor publice. Aceste taxe au unele trăsături ale impozitelor (obligatorii, cu titlul nerambursabil, stabillite prin lege sau ca efect al legii), dar au caracteristica de a da dreptul la contraprestaţie directă şi indirectă. După natura lor taxele pot fi:

  • judecătoreşti , plătite instanţelor judecătoreşti pentru acţiunile de judecată introduse de orice persoană fizică sau juridică;

  • de notariat, plătite notariatelor pentru serviciile solicitate lor (legalizări, autentificări etc.);

  • consulare, plătite consulatelor pentru serviciile specifice lor (vize, certificate de origine ş.a.);

  • de administraţie, plătite primăriilor, prefecturilor, altor instituţii pentru autorizaţii, permise, legitimaţii etc.;

  • de timbru, plătite prin aplicarea de timbre fiscale pe acte/documente autorizate, inregistrate, certificate, transpuse, eliberate etc. de unele instituţii publice;

  • de inregistrare , plătite autorităţilor publice pentru servicii de vanzări de imobile, fuzionarea sau dizolvarea unor firme, inregistrarea unor firme, cumpărări de titluri prin bursă ş.a.

Cu excepţia celor de timbru, taxele se plătesc in numerar şi pot fi aşezate ad-valorem (cotă procentuală din valoarea faptelor ce fac obiectul serviciului public solicitat, fapte ce pot fi evaluate in bani) sau in sume fixe.

Back to Top