Saltul activităţii economice la nivel internaţional a avut loc atunci cand capitalismul s-a extins pe intregul glob. Capitalismul inseamnă supremaţia economiei deschise, orientate către piaţă, o piaţă in expansiune şi intr-o continuă schimbare structurală. Trecerea la acest sistem economic s-a produs după prima revoluţie industrială (secolul al XVIII-lea), dar ea a fost pregătită de intreaga dezvoltare anterioară a omenirii; trăsăturile fundamentale ale realităţii de azi sunt o prelungire, in grade diferite, a unor experienţe indepărtate in timp; cum spune Braudel „ele se alimentează din secolele trecute”.

Preistoria economiei mondiale

Prima şi cea mai importantă premisă a economiei mondiale o constituie dominaţia proprietăţii private. Dreptul la proprietate privată stă la baza libertăţii omului şi a liberei intreprinderi. Istoria acestui tip de proprietate se pierde in negura vremurilor.

Copilăriei societăţii omeneşti i-a corespuns insă proprietatea comună. A fost ea, oare, expresia unei voinţe divine? Erau, oare, oamenii iniţiali inclinaţi prin natura lor către acest tip de proprietate? Nimic din toate acestea! Explicaţia trebuie căutată in vicisitudinile epocii, in excesiva raritate a factorilor de producţie: numărul oamenilor era foarte restrans, iar cunoştinţele şi tehnica – foarte rudimentare. In aceste condiţii, şansa de supravieţuire a unei comunităţi umane, a familiei primitive, depindea, mai ales, de braţele de muncă disponibile – factor de producţie rar; lupta, extrem de dură, pentru existenţă i-a obligat pe oamenii primitivi să-şi organizeze munca in comun şi, ca o consecinţă, să accepte proprietatea comună şi repartiţia egalitară. Proprietatea comună a fost, aşadar, caracteristică economiei de penurie. Peste veacuri, in secolul XX e.n. se va reconfirma, la un nivel superior, concordanţa dintre dominaţia proprietăţii comune şi economia de penurie. Fapt este că această formă de proprietate nu a reapărut in ţări cu economie de abundenţă – SUA, Suedia, Japonia, Anglia etc., ci in Rusia, Mongolia, China etc., ţări cu economie de penurie. Reapariţia ei a avut loc, exclusiv, prin violenţă , nefiind determinată de acţiunea unor factori economici.

Zorii proprietăţii private

Nu se poate şti cu exactitate cand a inceput să se formeze proprietatea privată; cert este insă că apariţia ei nu s-a produs in acelaşi timp peste tot. După unele opinii, proprietatea privată ar fi apărut, mai intai, la triburile semitice şi ariene, aflate intr-un stadiu mai avansat de dezvoltare, decat celelalte triburi. De aici, se poate trage concluzia dezvoltarea inegală işi are obarşia in cele mai vechi timpuri.

Fapt este insă că, in epoca patriarhatului şi familiei monogame, proprietatea privată exista deja. Vechiul Testament (Geneza) menţionează un fapt semnificativ in acest sens: „Avram era foarte bogat in vite, in argint şi in aur” (s.n.) ( Cyrus H. Gordon in „World Testament”, 1958, apreciază că Geneza, in cea mai mare parte, cuprinde relatări demne de incredere. Şi nu este singurul om de ştiinţă care are o asemenea opinie. Intre altele, in Biblie se fac primele referiri la „ciclurile economice” – şapte ani de abundenţă – şapte ani de sărăcie. ). El ar fi trăit intr-o perioadă cuprinsă intre secolele 21-15 i.e.n. In acest interval foarte indepărtat, se presupune că a avut loc triumful proprietăţii private asupra celei comune.

Trecerea de la matriarhat la patriarhat corespunde unei perioade in care omul incepe să obţină succese in lupta cu forţele vitrege ale naturii. Productivitatea muncii, treptat, se măreşte, graţie unor perfecţionări tehnice, dar indeosebi diviziunii muncii, specializării.

Rolul diviziunii muncii

Prima mare diviziune a muncii – separarea triburilor de păstori de masa celorlalte triburi – are ca efect principal apariţia plusprodusului. Este un moment de referinţă in evoluţia umanităţii. Plusprodusul va constitui baza materială a dezvoltării proprietăţii private, motivaţia ei.

Primii proprietari particulari din istorie au fost capii familiilor patriarhale, iar primul obiectiv semnificativ al proprietăţii private l-au constituit vitele; ne putem da seama cat de adanci sunt rădăcinile proprietăţii private in istoria omenirii, cat de veche este tradiţia sa. Este locul, aici, să mai subliniem şi continuitatea sa istorică. Odată apărută, proprietatea privată a cunoscut o continuă dezvoltare şi perfecţionare in stransă legătură cu progresul factorilor de producţie. Dacă proprietatea comună corespunde economiei de penurie şi contribuie la menţinerea ei, proprietatea privată incepe să se formeze atunci cand omul devine capabil să producă mai mult decat strictul necesar, adică, un surplus; de-a lungul istoriei, ea se va dovedi cadrul cel mai adecvat al unei economii de prosperitate.

Apariţia producţiei pentru schimb

Pasul următor l-a reprezentat autonomia producătorului direct. El a avut la bază tocmai proprietatea privată şi existenţa plusprodusului.

Separarea meşteşugarilor de agricultori – a doua mare diviziune a muncii –, va insemna un nou salt pe planul productivităţii muncii. Din acest moment ia naştere producţia destinată schimbului.

In pragul trecerii la epoca antică are loc a treia mare diviziune a muncii. Apar negustorii – oameni care se ocupă cu mijlocirea schimbului. O dată cu ei se trece la baterea banilor de metal, ceea ce are darul de a facilita considerabil schimbul, de a spori viteza operaţiunilor comerciale. Negustorii au fost, de fapt, primii capitalişti. O dată cu ei incepe să se afirme şi spiritul de intreprinzător. Avuţia va creşte in proporţii din ce in ce mai mari, cunoscand forme tot mai variate in intrebuinţări din ce in ce mai largi. Proprietatea privată va crea cadrul pentru dezvoltarea activităţii economice, pentru trecerea de la economia de penurie la cea de abundenţă.

Schimbul la mare distanţă

Primele manifestări de comerţ exterior apar incă in antichitate. Fenicienii au fost primii oameni de afaceri la mari distanţe. Oraşele lor (Tyr, Sidon, Cartagina) au rămas in istorie datorită rolului jucat in desfăşurarea comerţului in bazinul mediteranean. Fenicienii au fondat targuri in Cipru, Malta, Sicilia, Sardinia, Peninsula Iberică, prin intermediul cărora vindeau atat produse primare (cereale, lemn preţios) cat şi produse manufacturate (obiecte din bronz, bijuterii, stofe, mirodenii şi.... peşte sărat). Un alt oraş antic – Palmira, situat in Asia Mică, a jucat mult timp un rol de antrepozit comercial pe drumul ce lega Tyr-ul de Babilon. In Asia, Insula Ceylon se transformase intr-o vastă piaţă angro unde, la date fixe, se strangeau negustorii din diferite părţi ale uriaşului continent, in aşteptarea unei mari flote pe care romanii o trimiteau pentru a cumpăra mătase, mirodenii, pietre preţioase, in general obiecte de lux.

Ce semnificaţie aveau aceste schimburi?

Importanţa comerţului la mare distanţă pentru economia metropolelor era redusă. Nu se importau bunuri destinate producţiei, ci bunuri de consum foarte scumpe. Prin forţa imprejurărilor, volumul acestor importuri era mic. Ponderea lor in „economia internă” era foarte scăzută. Apoi, fluxurile se desfăşurau, de regulă, intr-un singur sens. Roma antică, de pildă, in perioada imperiului, a fost cel mai mare importator al epocii, dar nu şi un exportator pe măsură. O balanţă a sa comercială ar fi arătat cronic deficitară. Economia de consum era preponderentă. Nu se putea vorbi despre o diviziune internaţională a muncii in adevăratul sens al cuvantului, adică de o specializare conştientă, bazată pe avantajul comparativ. In fine, in schimburile la mare distanţă nu erau antrenate decat anumite părţi ale globului.

Evul Mediul n-a adus transformări fundamentale. Vechile centre comerciale au fost inlocuite cu altele noi (Veneţia, Genova, Bagdad, Nijni-Novgorod etc.). Comerţul maritim ia amploare. Se formează „Liga Hanseatică” in nordul european. Bunurile de consum continuau să fie principalul obiect al tranzacţiilor. Datorită mijloacelor de transport relativ rudimentare, operaţiile comerciale durau foarte mult timp. Iniţial, aria geografică a comerţului la mare distanţă a cuprins Europa, Africa şi Asia.

După Wallerstein, in secolul al XII-lea e.n. se conturau cinci nuclee ale comerţului la mare distanţă:

  • Bazinul Mediteranean, care includea Bizanţul, oraşele-state italiene şi nordul Africii;

  • Aria baltică;

  • Complexul alcătuit din Oceanul Indian şi Marea Roşie;

  • Regiunea chineză;

  • Ţinutul central – asiatic, din Mongolia pană in Rusia. Este semnificativ că aceste lumi nu erau izolate, ci comunicau intre ele, la punctele de contact.

Formarea economiei mondiale

Sfarşitul secolului al XV-lea şi secolul imediat următor, al erei noastre, anunţau debutul unei noi epoci in activitatea economică. Evenimentele din acel timp – marile descoperiri geografice, importantele cuceriri coloniale – au permis includerea in circuitul economic a unor vaste un considerabil impuls vieţii economice. Comerţul dintre Lumea Veche şi Lumea Nouă va creşte in ritmuri nemaiintalnite. Referindu-se la această perioadă, Adam Smith, reprezentant de seamă al şcolii clasice engleze, „economistul epocii manufacturiere”, scria: „Mărfurile europene erau aproape toate noi pentru America, iar multe dintre cele din America erau noi pentru Europa. Astfel incepu să se facă un nou schimb de produse cum nici nu se mai gandise nimeni vreodată inainte...” (s.n.).

Sfera spaţială a schimbului de mărfuri se extinde, cuprinzand cele mai importante zone de pe mapamond. Secolul al XVI-lea este secolul apariţiei germenilor pieţei mondiale. Activitatea la nivel microeconomic este stimulată considerabil; iau fiinţă manufacturile. Printre ele, cu timpul, se remarcă cele care, după expresia lui Adam Smith, produc „pentru debuşee mai indepărtate” şi care sunt amplasate, in acest scop, in cele mai cunoscute porturi maritime. Multe manufacturi nu puteau funcţiona decat pe baza importului de materii prime (cele de mătase, de exemplu). In fine, semnificativă este şi crearea, de către comercianţii mai bogaţi, a unor manufacturi in alte ţări, decat cele de origine, indeosebi in colonii. Stimulate in bună măsură de dezvoltarea comerţului exterior, manufacturile au contribuit, la randul lor, la impulsionarea acestuia.

Ţara care a dominat piaţa mondială, in perioada manufacturieră, a fost Olanda. Oraşele din Ţările de Jos, ca Anvers, Bruges, Gand, devin centre ale comerţului internaţional, pe baza mărfurilor produse in manufacturi. Pe la jumătatea secolului al XVII-lea, Olanda ajunsese la punctul culminant al puterii sale comerciale.

O dată cu crearea marilor manufacturi, devine evident că „economia inchisă” trebuie să cedeze locul „economiei deschise”, orientată către piaţă. Tot mai mult se acumulează premisele pentru saltul de la nivelul microeconomic la cel macroeconomic.

Obstacole

Pe de o parte, in Europa – regiunea cea mai dezvoltată a globului in acea perioadă – manufacturile nu reuşesc să pună stăpanire pe producţia naţională decat intr-un mod foarte fragmentar. Ca urmare, procesul de formare a pieţei interne era departe de a se fi incheiat. Un obstacol, in această direcţie, il constituie şi lipsa centralizării puterii politice. Pe de altă parte, „partenerii” de dincolo de ocean, cu mici excepţii, nu dispuneau de forţa economică necesară pentru a avea relaţii stabile cu restul lumii. Mărfurile aduse de acolo5 nu reprezentau, de regulă, un excedent, o ofertă a producătorilor autohtoni pentru acoperirea cererii pe piaţa internaţională.

De cele mai multe ori, ele erau rezultatul jafului practicat de invadatorii europeni, fie ei portughezi sau spanioli, olandezi, francezi sau englezi. Cu alte cuvinte, fluxurile de mărfuri dinspre Africa, Indiile orientale6 şi America spre Europa nu erau generate, in primul rand, de factori economici, de relaţii de vanzare-cumpărare.

Faimoasele Companii ale Indiilor Orientale, mai intai cea olandeză, apoi cea engleză, care controlau intreg traficul cu Europa, exercitand un adevărat monopol, reprezintă o expresie concretă a acestui tip de relaţii. O diviziune internaţională a muncii, o tendinţă, bine conturată, de specializare internaţională in producţie, incă nu există. Relaţiile marfă-bani nu deveniseră atotcuprinzătoare.

Revoluţia industrială

Adevăratul salt al vieţii economice la nivel internaţional avea să se producă in perioada marii industrii maşiniste – rezultat al primei revoluţii industriale (sfarşitul secolului XVIII – inceputul secolului XIX). Revoluţionarea factorilor de producţie se traduce printr-o creştere impresionantă a productivităţii muncii; activitatea la nivel microeconomic (de fabrică) bate toate recordurile, făcand ca nevoia de debuşeuri să fie mai mare ca oricand. In acest context novator, barierele impuse de vechiul sistem – cel feudal – cad una după alta. Piaţa internă se dezvoltă intr-un ritm impetuos. Revoluţiile burgheze7, lichidand făramiţarea politică specifică feudalismului, dau naştere statelor naţionale şi precipită evoluţia acestor noi procese. Se creează, astfel, condiţii pentru schimbul reciproc de activităţi la nivel macroeconomic, pentru apariţia economiilor naţionale ca entităţi de sine stătătoare.

Ţara care a dominat lumea in perioada maşinistă a fost Anglia. Din această ţară a pornit prima revoluţie industrială. Devenită „atelierul industrial al lumii capitaliste”, Anglia a fost interesată in promovarea schimburilor internaţionale, a unei politici liber schimbiste. Odată formate, economiile naţionale vor oferi cadrul propice pentru generalizarea revoluţiei produce intr-un mod neuniform. Treptat, se conturează o nouă diviziune a muncii, cea internaţională. Din acest moment se poate vorbi despre o „explozie” a schimbului reciproc de activităţi, care nu se mai limitează la nivel naţional, ci face un salt la nivel internaţional. Activitatea economică va căpăta noi dimensiuni, nebănuite, nu numai de oamenii epocii manufacturiere, dar şi de participanţii la noile procese8.

Stadiile mondializării

O analiză a procesului formării economiei mondiale nu poate pierde din vedere evoluţia agenţilor economici privaţi, a caracteristicilor mişcării lor.

In intervalul cuprins intre secolul XVI – momentul apariţiei embrionare a pieţei mondiale – şi pană spre sfarşitul secolului al XIX-lea, agenţii economici particulari produceau bunurile economice, de regulă, in interiorul ţării de origine, pentru a vinde apoi o parte din ele peste graniţă. Mult timp după prăbuşirea feudalismului şi naşterea capitalismului, comerţul internaţional a reprezentat principala activitate economică externă a marilor intreprinderi. Inceputul secolului XX marchează o adevărată revoluţie la nivelul agenţilor economici privaţi. Firmele cele mai puternice nu se mai limitează la investiţii interne de capital, ci trec, din ce in ce mai pronunţat, la investiţii peste graniţele naţionale. Consecinţa: un bun economic incepe să fie, tot mai mult, rezultatul producţiei organizate concomitent in mai multe ţări. Acest nou fenomen se află la baza creşterii interdependenţelor la scară internaţională, dand un impuls hotărator mondializării activităţii economice.

Se poate vorbi, aşadar, despre diferite stadii ale mondializării economiei:

Primul stadiu este cel al mondializării prin comerţul exterior. El devine evident după prima revoluţie industrială şi durează pană la inceputul secolului XX. Ţinand seama de caracteristicile sale, acest stadiu poate fi denumit cel al economiei internaţionale. Este stadiul afirmării economiilor naţionale.

Naţionalismul economic şi suveranitatea naţională, pe de o parte, libera concurenţă, pe de altă parte, erau la ordinea zilei. In centrul politicii economice a statelor naţionale se află echilibrul balanţei lor comerciale. Thomas Mun (1571-1640), reprezentant al mercantilismului, scria: „Mijlocul normal pentru a ne spori bogăţia şi cantitatea de metal preţios este comerţul exterior, trebuind mereu să observăm regula de a vinde străinătăţii in fiecare an o valoare mai mare decat aceea pe care o folosim de peste graniţă” (s.n.).

Stadiul următor al mondializării se află sub semnul preponderenţei investiţiilor externe de capital in comparaţie cu comerţul internaţional. După primul război mondial, această tendinţă capătă accente tot mai pronunţate, aflandu-se la originea transnaţionalizării vieţii economice. Firmele transnaţionale, prin activitatea lor, transgresează graniţele naţionale. Frontierele economice ajung să nu mai coincidă cu cele politice. Politica economică oficială are drept principal obiectiv echilibrarea balanţei de plăţi externe.

In prezent, pe fondul accenturării activităţii şi rolului firmelor transnaţionale, are loc o puternică integrare a activităţii economice la scară planetară. Apare tendinţa de globalizare a economiei, care inseamnă creşterea in proporţii fără precedent a interdependenţelor dintre agenţii economici, dintre economiile naţionale, generand implicaţii vaste şi, uneori, imprevizibile asupra principalelor pieţe internaţionale. Globalizarea economiei creează condiţii pentru ca ritmul afacerilor să crească ameţitor, dar şi pentru manifestarea din ce in ce mai amplă a „efectului de domino”.

Conceptul de economie mondială

Nu există o unanimitate in ceea ce priveşte definirea economiei mondiale. Şi este firesc să fie aşa, mai ales atunci cand fenomenul studiat este complex şi cunoaşte un ritm de schimbare tot mai rapid. In aceste condiţii, inclinăm către o definiţie simplă care să surprindă insă esenţialul, ceea ce este general valabil.

Economia mondială reprezintă acel stadiu al schimbului reciproc de activităţi, cand este implicată majoritatea agenţilor economici de pe glob.

Această definiţie necesită cateva precizări:

Expresia „schimb reciproc de activităţi” nu trebuie inţeleasă in sensul ei strict, redus la simple operaţiuni de vanzare-cumpărare. Pe langă schimbul propriu-zis, ea presupune şi relaţii determinate de activităţi productive sau de servicii la scară naţională sau internaţională. Economia mondială nu se reduce deci la sfera circulaţiei (a bunurilor economice, a capitalurilor etc.), ci cuprinde şi sferele producţiei materiale, cercetării ştiinţifice, consumului. De aceea, conceptul de economie mondială este expresia teoretică a unui complex de relaţii economice.

Agenţii economici sunt participanţii la desfăşurarea proceselor economice. Ei pot fi:

  • rezidenţi , cei care desfăşoară o activitate de cel puţin un an pe un teritoriu naţional (firmele autohtone, instituţii guvernamentale sau ale administraţiei publice locale, filiale ale unor societăţi transnaţionale, reprezentanţe ale unor organizaţii economice internaţionale);

  • nerezidenţi , cei care desfăşoară o activitate in afara ţării considerate, dar şi investitorii străini de portofoliu pe termen scurt.

Implicarea agenţilor economici in schimbul reciproc de activităţi la scară mondială a devenit semnificativă numai de la un anumit moment al dezvoltării istorice, atunci cand capitalismul s-a extins pe intregul glob.

In prezent, cei mai importanţi agenţi economici sunt societăţile transnaţionale.

Trăsături generale

Economia mondială şi-a schimbat imaginea, in fiecare etapă a dezvoltării sale. Astăzi, dimensiunea schimbării apare uriaşă. Cu toate acestea pot fi distinse unele trăsături caracteristice pentru intreaga sa evoluţie de pană acum.

  • Celulele de bază ale economiei mondiale sunt, incă, economiile naţionale. Se poate afirma cu certitudine că, ani buni din secolul XXI, ele vor continua să formeze cadrul de mişcare a factorilor de producţie, al manifestării agenţilor economici, stimuland dezvoltarea lor. Influenţa pe care economiile naţionale o exercită asupra economiei mondiale este in raport cu nivelul lor de dezvoltare.

  • Economia mondială este expresia unui sistem de interdependenţe: dezvoltarea economiilor naţionale determină adancirea diviziunii mondiale a muncii care, la randul ei, generează interrelaţiile dintre economiile naţionale, interrelaţii aflate la baza unor subsisteme mondiale (comercial, valutar, financiar). Intre aceste subsisteme există, de asemenea, o interdependenţă, cu implicaţii asupra agenţilor economici, asupra economiilor naţionale.

  • Economiei mondiale ii este proprie concurenţa intre agenţi economici. Oriunde pe mapamond, concurenţa conduce la o „selecţie naturală” a agenţilor economici, in raport cu forţa lor de inovaţie tehnologică şi managerială, ceea ce dă impuls progresului economic.

  • In cadrul economiei mondiale, in diferitele sale zone, se remarcă o alternare a fazelor de expansiune şi a celor de recesiune. Rezultanta pe termen lung este insă pozitivă, produsul brut mondial inregistrand o creştere. In consecinţă, zonele de prosperitate se extind, iar cele de sărăcie se restrang. Cu toate acestea, cea mai importantă parte a populaţiei mondiale continuă să trăiască in sărăcie. Invingerea sărăciei reprezintă marea provocare a secolului XXI.

  • Economia mondială este eterogenă. Intre diferitele sale zone se menţin decalaje, datorită dezvoltării inegale. Statele-naţiune diferă nu numai ca mărime şi potenţial economic, ci şi ca nivel de dezvoltare. Deosebiri există şi din punctul de vedere al sistemului economic. Majoritatea statelor lumii a optat pentru sistemul capitalist. Se menţin insă şi cateva ţări cu sistem comunist. Aşa stand lucrurile, in ce măsură se poate vorbi despre existenţa unei entităţi numite „economie mondială”?

Ca şi in natură, in viaţa economică mondială se realizează „unitatea in diversitate”. Ce poate uni economii naţionale atat de deosebite? Răspunsul este următorul: faptul că rezultatele activităţii economice (produse, servicii) imbracă forma de marfă, toate sau aproape toate fiind destinate schimbului de piaţă.

Interdependenţele economiei mondiale au drept cadru general de mişcare producţia şi circulaţia mărfurilor, care devin atotcuprinzătoare. Pe piaţa mondială, toţi agenţii economici, fără excepţie, trebuie să se supună unor reguli comune, care sunt cele ale cererii şi ofertei, ale concurenţei, ale preţurilor internaţionale. Relaţiile de piaţă reprezintă liantul, numitorul comun, al unor elemente atat de eterogene.

Creşterea continuă şi semnificativă a investiţiilor externe de capital dă impuls considerabil relaţiilor de piaţă la scară mondială. In plus, prin transnaţionalizarea vieţii economice, aceste investiţii contribuie direct la mărirea gradului de integrare a economiei mondiale.

In concluzie, economia mondială, pe parcursul dezvoltării sale de la economia internaţională la cea globală, cunoaşte grade crescande de integrare.

Echilibrul economiei mondiale

Fiind un fenomen caracteristic economiilor naţionale, tendinţa spre echilibru se manifestă in mod necesar şi la scară internaţională. In calitatea sa de “sistem”, economia mondială presupune o stare de echilibru, de stabilitate, fără de care n-ar putea supravieţui.

Această necesitate este cel mai uşor vizibilă pe piaţa mondială, unde echilibrul este rezultatul pe termen lung al oscilaţiilor pe care le inregistrează cererea şi oferta pentru diferite mărfuri. Starea de dezechilibru prelungită poate avea efecte negative, cum sunt: micşorarea veniturilor in devize obţinute din exporturi, acumularea de stocuri (in cazul căderii cererii), penurie de materii prime, de produse alimentare etc. (in cazul căderii ofertei) ş.a.m.d.

O stare de echilibru trebuie să existe intre lichidităţile internaţionale, pe de o parte, şi suma preţurilor mărfurilor vandute pe piaţa internaţională, pe de altă parte. Nerespectarea condiţiei de echilibru poate atrage consecinţe negative, cum sunt franarea comerţului internaţional – in cazul penuriei de lichidităţi, subminarea increderii in moneda universală – in cazul excesului de lichidităţi etc.

Dar necesitatea echilibrului la scară internaţională nu se poate rezuma doar la sfera circulaţiei, ci priveşţte (nu in ultimul rand) domenii cum sunt producţia, repartiţia, consumul. Dezvoltarea echilibrată a economiei mondiale presupune o repartiţie a “sarcinilor” de producţie intre economiile naţionale care să excludă specializarea ingustă, in producţii nerentabile, a unora dintre ţările lumii, lichidarea marilor decalaje economice internaţionale.

In concluzie:

  • Echilibrul economiei mondiale are un caracter relativ. El se manifestă ca o tendinţă pe termen lung, către o concordanţă intre diferitele elemente componente ale sistemului, reprezentand o „stare ideală”.

  • Caracterul de tendinţă al echilibrului işi găseşte explicaţia in permanenta interferenţă a unor factori cu acţiune contrară.

  • Echilibrul economic mondial are un caracter dinamic; trecerea continuă de la o stare de echilibru la alta conferă intregului sistem o relativă stabilitate.

  • Fiecare nouă stare de echilibru reprezintă o calitate superioară in raport cu cea precedentă.

Perspectivele economiei mondiale

Secolul XXI va modifica, in mare măsură, imaginea actuală a economiei mondiale, ca urmare a schimbărilor majore ce se vor produce atat in componentele sale fundamentale – statele-naţiune, organizaţiile intergraţioniste interstatale, societăţile transnaţionale, cat şi in raporturile dintre ele.

In măsura in care integrarea economică interstatală va lua amploare, tendinţa de regionalizare a economiei mondiale va deveni tot mai pregnantă. In aceste condiţii, importanţa instituţiilor supranaţionale, ca factori de decizie, va creşte.

O altă tendinţă semnificativă pentru evoluţia schimbului reciproc de activităţi va fi accentuarea globalizării. „Dereglementarea” vieţii economice, pe de-o parte, transnaţionalizarea crescandă, pe de altă parte, se vor afla la baza acestei evoluţii12. Dacă privim lucrurile prin prisma perspectivelor „globalizării”, se ridică cel puţin două intrebări: 1) In ce măsură va exista compatibilitate intre globalizare şi regionalizare? 2) Dacă globalizarea poate avea vreo limită?

Incercand un răspuns la prima intrebare, se poate vorbi, mai degrabă, despre o contradicţie in termeni. In realitate, regionalizarea nu se dovedeşte a fi un obstacol in calea globalizării. Tendinţa de globalizare este, in primul rand, o consecinţă a transnaţionalizării vieţii economice. Or, societăţile transnaţionale au dovedit că pot transgresa nu numai frontierele statelor-naţiune, fie ele şi cele mai puternice, ci şi noile frontiere – cele ale organizaţiilor integraţioniste interstatale. Altfel spus, atata timp cat regionalizarea nu impiedică transnaţionalizarea, ea nu se va constitui intr-un „zid chinezesc” in calea globalizării.

In ceea ce priveşte cea de-a doua intrebare, fapt este că globalizarea reprezintă un proces in plină evoluţie. Limitele sale sunt limitele integrării activităţii economice la scară planetară. Pană unde se poate ajunge in această privinţă? Este, oare, posibilă o integrare care să conducă la un „sistem economic mondial unic şi coerent”?

Un astfel de „sistem” ar putea rezulta, in cele din urmă, dintr-o posibilă conjugare a efectelor tendinţei de transnaţionalizare şi a celei de integrare interstatală care s-ar putea concretiza in apariţia unei supracorporaţii mondiale, şi respectiv, a unei „comunităţi globale” (Jean-Francois Revel).

Un sistem productiv mondial unic reprezintă o perspectivă foarte indepărtată şi nebuloasă. Dacă un asemenea „sistem” va exista vreodată, in mod logic, el ar presupune un management mondial, o planificare la scară mondială, o formă adecvată de proprietate. Ar mai fi, oare, compatibil un sistem productiv mondială unic cu o societate capitalistă? Ar mai permite el concurenţa şi, dacă nu, care ar mai fi motorul progresului economic? In fine, care ar fi raţiunea unei globalizări impinse la extrem, ştiut fiind că, incă de pe acum efectele sunt contradictorii?

Chiar dacă trăim intr-o perioadă cand ritmul schimbării se accelerează, posibilitatea unor răspunsuri, bazate pe certitudini, la intrebări de genul celor de mai sus este de domeniul unui viitor mult indepărtat. Oricum, fără să se lichideze marile decalaje de dezvoltare economică existente pe glob, nu se va pune problema unui sistem productiv unic pe mapamond.

Mult mai verosimilă pare insă o altă perspectivă: aceea a extinderii activităţii economice in spaţiul cosmic. Acest lucru va da un impuls fără precedent schimbului reciproc de activităţi, economiei globale.

Economia mondială nu va reprezenta punctul final al unui lung proces de dezvoltare a activităţii economice, de la un nivel inferior către unul superior. Dezvoltarea va continua. Mai mult, pe măsura perfecţionării factorilor de producţie, a revoluţionării mijloacelor de transport, a telecomunicaţiilor, se vor crea condiţiile materiale pentru un nou salt spre un stadiu superior al schimbului reciproc de activităţi.

Perspectiva actuală a folosirii spaţiului extraterestru in scopuri economice, a exploatării resurselor altor planete, va deveni o realitate palpabilă: economia va depăşi cadrul mondial, planetar, şi va deveni o economie la scară cosmică. Incă de pe acum se poate face afirmaţia că secolul XXI va marca inceputul unei noi ere – aceea a economiei interplanetare, cosmice, eră care va cunoaşte, la randul ei, diferite stadii de dezvoltare.

Un stadiu ar putea imbrăca forma schimbului reciproc de activităţi intre Pămant şi aşezările de pe Lună.

Un alt stadiu ar putea fi cel in care pe scena schimbului reciproc de activităţi la scară cosmică ar intra aşezările intraspaţiale permanente (primele fiind cele situate intre Pămant şi Lună in aşa-numitele puncte Lagrange). Se vor crea, astfel, condiţii pentru o nouă mare diviziune a muncii. Ne putem imagina, de pildă, un transfer de industrii in spaţiul cosmic sub atracţia unor noi surse de energie, de materii prime şi a perspectivelor tehnologiilor spaţiale pe planul productivităţii şi al calităţii. Toate acestea ar permite planetei noastre să devină o uriaşă fermă agricolă.

Cat timp va trebui pentru parcurgerea unor asemenea etape? Nu se poate şti cu exactitate. Ceea ce reprezintă insă o certitudine este faptul că transformarea uriaşelor posibilităţi care stau la dispoziţia omenirii intr-o realitate concretă va fi posibilă numai dacă se va infăptui o revoluţie in gandire, in conştiinţa umană, care să conducă la victoria definitivă a spiritului de cooperare, de pace, asupra spiritului războiului, care mai domneşte incă.

Şansa noastră, a tuturor oamenilor, este credinţa in Dumnezeu. Aşa cum ne avertiza Malraux, „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc!”

Back to Top