Nivelul de dezvoltare al ţărilor cu economie de piaţă

Ţările dezvoltate cu economie de piaţă alcătuiesc aşa-numita lume occidentală. Este o denumire care a intrat in limbajul curent, după cel de-al doilea război mondial. Prin „Occident” se inţelege, mai degrabă, o mentalitate, o filozofie social-politică, un mod de viaţă, decat o anumită zonă geografică sau populaţie. In perioada „războiului rece”, opinia publică internaţională asocia termenul de „Occident (Vest)” cu societatea capitalistă şi democraţia, in opoziţie cu cel de „Răsărit (Est)” care semnifica societatea comunistă şi dictatura. Din punct de vedere geografic, lumea dezvoltată se plasează la „Nord”, in opoziţie cu lumea subdezvoltată aflată la „Sud”. Toţi aceşti termeni au un caracter convenţional.

In prezent, in randurile ţărilor dezvoltate cu economie de piaţă sunt incluse oficial 29 de state. Cele mai multe (22) sunt europene. Acest fapt se explică prin startul mai timpuriu al industrializării in Europa. Restul ţărilor dezvoltate se repartizează geografic astfel: cate două in America de Nord, Asia şi Oceania şi una singură in Africa ( SUA şi Canada, Japonia şi Coreea de Sud, Australia şi Noua Zeelandă, la care de adaugă Republica Africa de Sud) . In America Latină nu se află, incă, nici o ţară dezvoltată.

Ţările dezvoltate sunt grupate in Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) cu sediul la Paris. Infiinţată in 1960 şi intrată in funcţiune un an mai tarziu, această organizaţie interguvernamentală işi propune să „formuleze, coordoneze şi să promoveze” politici destinate să incurajeze creşterea economică şi menţinerea stabilităţii financiare a ţărilor membre. Totodată, OCDE stimulează şi armonizează eforturile membrilor săi pentru acordarea de asistenţă financiară şi tehnică ţărilor in curs de dezvoltare. In fine, organizaţia este condusă de un consiliu format din reprezentanţii tuturor statelor membre. Ea publică anual statistici elaborate, studii prospective, privind economia ţărilor dezvoltate.

Ţările dezvoltate cu economie de piaţă domină economia mondială. Ele au ponderea cea mai mare in produsul brut mondial, in exporturi şi in investiţiile externe de capital. In acelaşi timp, populaţia lor este mult mai mică decat cea a ţărilor in dezvoltare.

Perioada „războiului rece” a intărit coeziunea dintre aceste ţări. Ele cooperează pe multiple planuri: economic, ştiinţific, cultural, ecologic. Asperităţile care apar in anumite momente sunt depăşite pe calea tratativelor. Războiul a fost definitiv eliminat din relaţiile reciproce.

Ţările care fac parte din această categorie se caracterizează printr-o serie de trăsături comune:

  • Inainte de toate, sunt ţări industriale. Acest fapt se află la baza avansului lor economic in raport cu alte state. După cel de-al doilea război mondial, sub impulsul revoluţiei in ştiinţă şi tehnologie, factorii intensivi ai dezvoltării au trecut pe primul plan, determinand un salt important in domeniul productivităţii şi al calităţii. „Economia coşurilor de fabrică” a cedat locul economiei bazate pe informaţie şi inaltă tehnologie.

  • Structura economiilor lor naţionale se caracterizează prin ponderea superioară a sectorului secundar şi, mai ales, a celui terţiar, in comparaţie cu cel primar. Ramurile industriale de varf se dezvoltă intr-un ritm mai rapid decat cele clasice (siderurgia, textilele, mineritul etc.). Agricultura s-a industrializat, zootehnia crescand cu precădere in raport cu producţia vegetală.

  • Graţie revoluţiei manageriale, economiile acestor ţări realizează, comparativ, cea mai ridicată eficienţă. Ele dispun de competenţele necesare lichidării disfuncţionalităţilor inerente funcţionării organismului economic.

  • Nivelul de trai in aceste ţări este cel mai ridicat din lume. In structura cererii individuale de consum se remarcă o creştere continuă a ponderii bunurilor de folosinţă indelungată. Calitatea produselor de consum se aliniază la cele mai ridicate standarde.

Pe plan social, problema analfabetismului a fost rezolvată, in linii mari; se asigură asistenţa sanitară pentru intreaga populaţie.Nivelul venitului pe locuitor este superior mediei mondiale. El are o tendinţă de creştere, la intervale de timp relativ scurte.

  • Structura exporturilor se caracterizează prin predominanţa produselor manufacturate cu inalt grad de prelucrare.

  • Acest grup de ţări a determinat transnaţionalizarea vieţii economice. Ele sunt, in acelaşi timp, ţări de origine şi ţări-gazde ale celor mai puternice Societăţi transnaţionale (STN).

Trăsăturile enumerate nu se intalnesc aidoma in toate ţările dezvoltate cu economie de piaţă. De la o ţară la alta sunt deosebiri de nuanţe. Există situaţii in care ele se confirmă doar parţial. Este cazul ultimelor ţări europene intrate in acest grup (Polonia, Cehia, Ungaria).

Potenţialul economic al ţărilor dezvoltate

Marile puteri

In evoluţia lor, aceste ţări n-au urmat o traiectorie asemănătoare. In secolul al XX-lea, Marea Britanie şi-a pierdut statutul de atelier industrial al lumii, pe care il obţinuse la sfarşitul secolului al XVIII-lea, iar după dispariţia imperiului său colonial a ieşit din cursa pentru supremaţie. De la britanici, ştafeta a fost preluată de Statele Unite, a căror economie a avut o evoluţie ascendentă. După prăbuşirea URSS, Statele Unite au rămas singura superputere. Un salt spectaculos a inregistrat şi Japonia, deşi a fost invinsă in ultimul război mondial.

Statele Unite ale Americii

Statele Unite ale Americii se află in fruntea grupului marilor ţări industriale. Previziunile pentru 2005 indicau un PIB de aproape 12300 de miliarde de dolari – cel mai mare din lume3. Dat fiind potenţialul său economic şi militar uriaş, SUA reprezintă o superputere mondială.

Faptul că nu au cunoscut feudalismul, trecand direct la capitalism, a reprezentat pentru nord-americani un avantaj de prim ordin. Acest lucru a permis ca, de la inceput, societatea americană să se dezvolte ca o societate civilă deschisă – principalul izvor de forţă al Statelor Unite. In acest context, s-a format, după cum spunea Lincoln – „an almost chosen nation”.

După Hegel, Statele Unite reprezentau „pămantul viitorului … pămant dorit de către cei care nu mai vor depozitul de istorie al bătranei Europe”. Făgăduinţa pe care America o oferea milioanelor de imigranţi nu era o noţiune abstractă, ci posibilitatea reală de a fi tratat ca o fiinţă umană şi de a beneficia de o viaţă mai bună, nu intr-un viitor indepărtat. Pană şi Marx işi exprima mirarea despre fenomenul american, despre felul in care un număr mare de oameni se mutau in mod liber dintr-un loc intr-altul, schimbandu-şi ocupaţiile „aşa cum un om işi schimbă cămaşa”.

Tema de bază a „Declaraţiei de independenţă” este cea a „drepturilor inalienabile dăruite de Creator tuturor oamenilor”. Esenţial este că aceste drepturi nu erau acordate unor categorii de indivizi, unor „clase” sociale, ci direct indivizilor. Instituţiile create s-au dovedit capabile să le intruchipeze şi să le ocrotească. Dintre toate contractele sociale pe care le-a cunoscut lumea, cel american – Codul constituţional – a avut cel mai mare succes.

Intr-un timp relativ scurt a fost creată o piaţă uriaşă, care a stimulat puternic creşterea economică. Standardizarea şi producţia de serie mare au apărut, astfel, de timpuriu, fiind impuse de talia pieţei americane. Atraşi de ideea de a da o dimensiune cat mai mare ţării lor, americanii n-au ezitat să recurgă la metodele pieţei libere, cumpărand cu plata „cash” Louisiana de la Napoleon (1804), Oregon de la Anglia (1846), California – de la Mexic (1848), Alaska – de la Rusia ţaristă (1867).

America a reuşit, astfel, să-şi adune energiile şi să realizeze o intrare nu numai spectaculoasă, dar şi hotăratoare pe scena istoriei. Treptat, şi-a făcut loc credinţa in „excepţionalismul american”, in faptul că Statele Unite s-ar abate de la acea lege a istoriei conform căreia marile puteri, oricare ar fi ele, după ce cunosc o perioadă de glorie, intră in declin şi chiar dispar.

Sentimentul „excepţionalismului” a fost cultivat la americani de liderii politici4. Orice s-ar spune, insă, secolul al XXI-lea găseşte Statele Unite in fruntea lumii. Ele au rămas singura superputere, iar credinţa in „excepţionalism” este mai vie ca oricand. Sistemul şi modul de viaţă american exercită o puternică influenţă asupra noilor generaţii din intreaga lume. Din acest punct de vedere, modelul american nu are contracandidaţi. Superputere sau (după unele opinii) „doar” stat-leader, SUA conduc plutonul marilor puteri.

Japonia

A doua putere economică a lumii este Japonia , distanţată, la randul ei, de celelalte ţări industriale.

Modelul economic japonez este diferit de cel american. Dacă Statele Unite au sărit peste etapa feudală de dezvoltare, nu acelaşi lucru se poate spune despre Japonia. Astăzi, economia ca şi intreaga viaţă socială sunt puternic impregnate de vechile tradiţii. S-a ajuns la un fel de simbioză care s-a dovedit, totuşi, profitabilă pentru aproape toată lumea.

Săracă in resurse naturale, Japonia a mizat pe resursele umane, pe disciplina seculară a populaţiei, pe un orgoliu naţional deosebit care a generat un asemenea spirit de sacrificiu.

Modelul japonez se caracterizează prin rolul jucat de stat. După război, in condiţiile distrugerii celei mai mari părţi a capacităţilor industriale, au fost puse bazele unei stranse cooperări intre stat şi intreprinderi, in scopul edificării unei strategii de refacere şi relansare. Ministerul Industriei şi Comerţului Internaţional (MITI) s-a dotat cu instrumente legislative foarte puternice pentru a controla orientarea capitalului spre sectoarele prioritare şi pentru a filtra oferta şi cererea de tehnologii străine. El a contribuit din plin la realizarea unei noi industrii. A avut insă prudenţa de a restrange partea intreprinderilor publice şi de a incuraja iniţiativa particulară.

Treptat, Japonia a ajuns să posede o extraordinară forţă fondată pe sistemul său de organizare a firmelor in cadrul unor reţele – faimoasele Keiretsu, ale căror firme sunt legate prin participaţii financiare incrucişate sau prin relaţii privilegiate clienţi-furnizori. Această structură asigură o stabilitate in relaţiile dintre firme, un climat de cooperare.

Numeroase firme japoneze au adoptat un model „toyotist”, opus modelului „fordist” (american). Firmele „toyotiste” sunt transnaţionale industriale inconjurate de un foarte mare număr de mici firme subcontractante, in timp ce firmele „fordiste” sunt transnaţionale integrate pe verticală. Pe liniile de producţie japoneze, salariaţii (avand un statut stabil) cumulează un maximum de operaţiuni, rămanand polivalenţi; de partea americană, o ierarhie strictă veghează ca sarcini foarte fragmentate şi repetitive să fie efectuate, in condiţiile unei ambianţe de nesiguranţă a locului de muncă. O altă diferenţă majoră: la modelul „toyotist”, cererea este aceea care ghidează producţia şi impune logica diferenţierii produsului, in serii scurte, pentru a ţine cat mai mult seama de gustul consumatorilor; in cazul modelului „fordist”, oferta este aceea care işi impune logica, prin standardizare, pentru a facilita fabricarea şi a reduce costul. Aceste două modele de gestiune sunt, aşadar, opuse radical.

Pe măsură insă ce in economia japoneză dereglementarea financiară a progresat, puterea MITI s-a redus in favoarea sectorului privat. Reculul statului a insemnat o alocare a capitalului care a privilegiat sectoarele imediat rentabile, in detrimentul celor cu rezultate vizibile pe termen lung. Capacitatea intreprinderilor de a prevedea şi a se pregăti pentru evoluţiile pe termen mediu şi lung (simbolizată de viziunea MITI) şi care constituia un avantaj comparativ esenţial s-a diminuat. Legăturile privilegiate cu subcontractanţii autohtoni au cedat pasul in favoarea furnizorilor străini, mai competitivi.

Cu toate acestea, experţii consideră că modelul nipon nu şi-a epuizat posibilităţile care vor permite Japoniei abordarea secolului al XXI-lea cu şanse reale. Modelul japonez se va adapta noilor date ale mediului intern, cat şi ale celui extern. El nu va dispărea şi nici nu se va alinia total modelelor occidentale.

Grupul celor 7

Statele Unite şi Japonia, impreună cu Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Canada alcătuiesc „Grupul celor 7” al marilor ţări industrializate. La reuniunile acestui grup, statele sunt reprezentate de şefii de guvern sau de miniştrii economiei şi finanţelor. Scopul urmărit este coordonarea politicilor macroeconomice şi, in mod special, a politicii ratelor de schimb intre ţările respective. Ţările membre ale grupului sunt cele mai puternice din lume, ele fiind acelea care determină raporturile de forţe pe plan internaţional, ordinea economică mondială. O comparaţie a potenţialului lor economic punte in evidenţă un important „gap” intre SUA şi ceilalţi membrii ai G-7.

La nivelul „economiei reale”, dacă raportăm produsul intern brut al marilor ţări industriale la cel al SUA, (12.000 de miliarde de dolari, in 2005) se vor observa importante decalaje: PIB comparat (previziuni 2005, in procente)

  • 1. SUA 100

  • 2. Japonia 40

  • 3. Germania 27

  • 4. Marea Britanie 19

  • 5. Italia 15

  • 7. Canada 8

Evoluţia economiei japoneze, din 1996 pană in prezent, a fost puternic afectată de criza asiatică. Această criză a reprezentat un seism de mare magnitudine pentru sistemul bancar nipon, angrenat in speculaţii foarte riscante.

Este de prevăzut insă că economia japoneză va depăşi dificultăţile pe care le intampină şi că işi va relua ofensiva pe piaţa mondială. Dacă aşa vor sta lucrurile, va aduce oare secolul al XXI-lea o răsturnare a actualei poziţii a Statelor Unite? Există o serie de factori care, luaţi in calcul, conduc la concluzia că SUA vor putea rezista presiunilor noului secol, indiferent de unde ar veni ele:

  • Statele Unite au, faţă de Japonia, un avantaj comparativ dat. SUA posedă unele dintre cele mai mari resurse naturale din lume, Japonia aflandu-se la polul opus.

  • Pe planul cercetării ştiinţifice fundamentale, SUA deţin un avantaj substanţial. Revoluţia ştiinţifico-tehnică a pornit din Statele Unite. Cei mai mulţi deţinători ai Premiului Nobel in ştiinţă sunt americani şi nu japonezi.

  • Rolul internaţional al dolarului SUA continuă să fie mult mai important decat cel al yenului. Faptul că dolarul este principalul instrument de plată şi de rezervă oferă agenţilor economici americani un cert avantaj.

  • Poziţia economică a SUA este consolidată de marele lor potenţial militar, cel mai ridicat din lume. Pe acest plan, Japonia nu contează.

  • Globalizarea limbii engleze reprezintă un atu major al firmelor americane in tranzacţiile internaţionale. Limba engleză, ca vehicul de cultură, facilitează expansiunea modului de viaţă american pană şi in ţări cu vechi tradiţii, cum este Japonia.

In perspectiva secolului al XXI-lea, poziţia SUA de lider mondial ar putea fi pusă in discuţie nu atat de Japonia, cat mai degrabă de Uniunea Europeană. Principalul atu al acesteia va fi moneda unică – euro – lansată la inceputul anului 1999, şi infăptuirea uniunii monetare, realizată in prima parte a anului 2002.

In prezent, euro are un curs de schimb superior faţă de dolar şi mult mai mare decat al yenului. Rămane de văzut in ce măsură va creşte rolul monedei unice europene, ca monedă de schimb şi monedă de rezervă, pe plan internaţional. Totodată, nu va fi simplă coordonarea politicii monetare unice cu politicile bugetare naţionale. Apoi, să nu uităm că UE nu a realizat, incă, uniunea politică, ceea ce reprezintă un handicap faţă de SUA. In fine, intre Europa şi America mai există un decalaj tehnologic.

De la G7 la G8

Din luna iunie 2002, in grupul marilor ţări industrializate a fost inclusă şi Rusia. S-a trecut de la G7 la G8. Rusia are un potenţial economic foarte ridicat, dacă ne raportăm la resursele sale naturale imense, la numărul şi valoarea oamenilor săi de ştiinţă. Din punctul de vedere al potenţialului valorificat ea se află, insă, mult in urma „celor 7”. Se poate spune că acceptarea sa in acest grup s-a făcut in special, din considerente de ordin politico-militar5.

Ţările mici

Statele industriale mici alcătuiesc grupul cel mai numeros şi viguros al ţărilor dezvoltate. Cele mai multe se găsesc in Europa. In 2005, potrivit previziunilor Olanda urma să realizeze cel mai ridicat PIB (637 miliarde de dolari), la cealaltă extremă situandu-se Portugalia (183 miliarde de dolari) şi Irlanda (200 miliarde de dolari).

Un clasament, prin raportare la PIB olandez, arată după cum urmează (2005, in procente):

Suedia 62

Norvegia 40

Elveţia 59

Grecia 34

Belgia 59

Irlanda 32

Austria 50

Finlanda 31

Danemarca 41

Portugalia 29

Aşadar, chiar şi intre ţările dezvoltate mici, există diferenţe notabile de potenţial.

Olanda s-a aflat printre primele ţări care au păşit pe calea capitalismului. Ea a dominat piaţa mondială in epoca manufacturieră, avand totodată şi unul dintre cele mai mari imperii coloniale. Este foarte avantajată de poziţia geostrategică, ieşirea la mare acordandu-i un mare beneficiu. După ultimul război mondial şi-a refăcut rapid economia. A dezvoltat electronica, petrochimia, industria alimentară, dar şi o agricultură foarte intensivă. Handicapul pierderii coloniilor a fost depăşit.

Elveţia este una din ţările care nu au beneficiat de nici un avantaj comparativ dat. Succesul ei se datorează exclusiv efortului şi inteligenţei proprii. Lipsită complet de resursele necesare dezvoltării industriei, izolată, fără ieşire la mare, ea importă circa 90% din necesarul alimentar. Şi totuşi, Elveţia a ajuns in topul mondial in diverse industrii (alimentară, farmaceutică, mecanică fină), dar şi in afacerile bancare şi in turism.

Francul elveţian este una dintre cele mai puternice şi mai stabile monede din lume. In această ţară, care a reuşit o centralizare politică timpurie (1291), rolul religiei a fost deosebit de mare in formarea spiritului de intreprinzător.

Forţa unei ţări mici cum este Elveţia este dată de societatea sa civilă – prima din lume. Elveţia a aplicat – cu mult timp inaintea Uniunii Europene – principiul subsidiarităţii, instaurand o diviziune a muncii in luarea deciziilor politice, economice şi sociale, intre cantoane şi Consiliul federal (guvern), care s-a dovedit benefică pentru toţi. Ea a dovedit lumii posibilitatea coexistenţei unor culturi diferite cum sunt cele germană, franceză, italiană şi retroromanşă. Politica externă neutră a Confederaţiei Elvetice s-a dovedit extrem de productivă.

Suedia este una dintre ţările dezvoltate mici, a cărei experienţă merită de asemenea să fie cunoscută. Referirile la „modelul suedez” se fac atunci cand vine vorba despre „o cale de mijloc” intre capitalism şi socialism sau o „a treia cale”. Incă din anii ’30, socialistul american Marquis Childs, in cartea sa „Suedia: calea de mijloc”, susţinea că „nivelul păcii sociale”, atins in această ţară scandinavă „va servi… ca model pentru naţiuni mai mari”. Este semnificativ că adepţii „căii a treia” sunt, in majoritatea lor, socialiştii occidentali, care insă nu se confundă cu partizanii comunismului. Ei sunt adepţii unei societăţi capitaliste reformate, in care accentul să cadă pe protecţia socială. Numai că, in cazul Suediei, acest accent a fost exagerat, incălcandu-se cerinţele fundamentale ale economiei de piaţă, mai ales corelaţia dintre producţie şi consum.

Fapt este că „modelul suedez” n-ar fi existat dacă nu s-ar fi bazat pe o dezvoltare economică susţinută, pe termen lung, care a fost o dezvoltare capitalistă. Avem in vedere perioada cuprinsă intre anii 1870-1950, un fel de „ciclu economic lung” de tip suedez. Un factor specific, care a stimulat această dezvoltare, a fost neutralitatea .

Socialiştii suedezi au fost şi au rămas adepţii economiei de piaţă. Ei au acordat insă sindicatelor şi statului un rol sporit. In 1992, raportul dintre numărul salariaţilor din sectorul de stat şi cel din sectorul privat devenise favorabil primului. In Suedia, accentul a fost pus pe marea proprietate capitalistă, in timp ce intreprinderile mici şi mijlocii n-au fost sprijinite. Statul a colectat impozite, din ce in ce mai mari. In cele din urmă, Suedia a devenit ţara cu cele mai mari impozite din lume6. Pe baza lor, statul, de conivenţă cu sindicatele, dar şi cu patronatul, a trecut la o politică de asistenţă socială fără egal. Altfel spus, culegand roadele dezvoltării capitaliste, s-a practicat o redistribuire a avuţiei sociale după principii socialiste, egalitariste. Pe acest paradox s-a realizat „pacea socială”, grevele devenind lipsite de sens.

Sistemul de asistenţă socială – componentă esenţială a „modelului suedez” – asigura drepturi pentru toţi cetăţenii ţării: asistenţa medicală gratuită de inalt nivel, concedii plătite de boală, de maternitate, ca şi pentru creşterea copiilor (inclusiv tatăl) şi mai ales ajutor de şomaj care se ridica la 90% din salariu. Statutul femeii a devenit fără egal pe plan mondial.

In Suedia a funcţionat şi un aşa-numit sistem „central şi solidar” de salarizare. Salariul era determinat, la nivel central, de sindicate, impreună cu statul şi patronatul. Majorarea salariului, pentru o persoană sau un grup, nu era hotărată in funcţie de competenţă, de rezultatele obţinute, ci la cerere, atunci cand alte persoane sau grupuri cu aceeaşi calificare aveau acces la venituri salariale superioare. Se realizează, astfel, o nivelare a veniturilor la un nivel mereu superior. Ceea ce conta nu era atat randamentul, cat „solidaritatea”, pentru ca bunăstarea să fie generală. Sindicatele urmăreau in acest mod să nu mai existe diferenţieri sociale.

O dată cu anii ’80 situaţia se deteriorează. Sistemul generase, inevitabil, un absenteism cronic, fenomenul de „nemuncă” in proporţii alarmante. Productivitatea muncii a scăzut foarte mult; deficitele bugetare au bătut toate recordurile din lumea occidentală8. Indeosebi sectorul public cunoaşte o criză profundă. Modelul suedez işi demonstra limitele. Alegerile din 1991 au insemnat plecarea de la putere a social-democraţilor. Coaliţia de centru-dreapta a alcătuit un guvern care a depus cerere de adeziune la CEE. Din acel moment a inceput cursa pentru reducerea deficitelor bugetare. Guvernul, in acord cu opoziţia social-democrată, a adoptat un plan economic de austeritate. In 1995, Suedia devine membră a U.E. Deşi la sfarşitul lui 1998 social-democraţii revin la putere, programul lor de protecţie socială nu mai poartă amprenta trecutului. Cu toate acestea, Suedia se menţine printre ţările cu nivel de trai ridicat.

Nivelul de dezvoltare al ţărilor cu economie de piaţă

Lumea ţărilor dezvoltate este departe de a fi omogenă. Există importante deosebiri de mod de viaţă, determinate de particularităţile naţionale de dezvoltare.

Analiza produsului intern brut pe cap de locuitor pune in evidenţă disparităţi notabile.

La „periferie” se plasează Africa de Sud şi Polonia – ţară nou venită in „clubul ţărilor dezvoltate”, care au venituri atipice (4000 – 7000 de dolari). La polul opus se află Elveţia şi Norvegia, ţările cu cel mai ridicat PIB pe locuitor, cu, respectiv 51,4 mii şi 54,8 mii de dolari.

Celelalte ţări dezvoltate se incadrează in următoarele categorii de venit pe locuitor (previziuni pentru anul 2005, in dolari, calculat după revista „Capital”):

11000 - 11999

Ungaria, Cehia

15000 – 15999

Coreea de Sud

17000 – 17999

Israel, Portugalia

20000 – 20999

Grecia

23000 – 23999

Noua Zeelandă

26000 – 26999

Spania

29000 – 29999

Australia

31000 – 31999

Italia, Canada

35000 – 35999

Germania

36000 – 36999

Belgia, Franţa

37000 – 37999

Japonia, Finlanda

38000 – 38999

Olanda

39000 – 39999

Austria

41000 – 41999

SUA

43000 – 43999

Suedia

48000 - 48999

Danemarca

Ce relevă datele prezentate?

  • Existenţa unor discontinuităţi intre categoriile de venituri

  • Lărgirea recentă a grupului ţărilor dezvoltate (de la 24 la 29) a coborat considerabil limita inferioară a venitului pe locuitor, noii membri avand un nivel de dezvoltare mai scăzut.

  • „Vechile” ţări dezvoltate, cu unele mici excepţii, au trecut in clasa superioară de venit pe locuitor, faţă de perioada anterioară.

  • Este remarcabil progresul Belgiei şi Norvegiei. Prima ţară a reuşit să-şi restructureze economia, in primul rand industria mineritului, care producea mari pierderi; cea de-a doua profită din plin de exploatarea resurselor de petrol din Marea Nordului.

  • Ţări mici (Elveţia, Olanda, Austria, Danemarca etc.) devansează ţări mari. Desigur, ele au o populaţie mult mai mică, dar şi resurse naturale incomparabil mai mici. Cum reuşesc oare? Este un subiect de meditaţie.

  • Japonia depăşeşte cea mai mare parte a ţărilor dezvoltate. Cine se gandea că, după atacul nuclear american care a pus capăt războiului va renaşte din propria cenuşă şi va ajunge să ofere populaţiei un asemenea nivel de trai ridicat?

Sporul venitului pe locuitor in ţările dezvoltate cu economie de piaţă reprezintă o tendinţă durabilă. In perioada 1990-1996, creşterea, in termeni reali, a fost pozitivă in marea majoritate a acestor ţări. In intervalul următor (1998-2001), această tendinţă s-a menţinut (cu excepţia Spaniei), vedetele fiind Polonia şi, mai ales, Irlanda, ţări in care PIB/locuitor a sporit intr-un ritm mediu anual de 5,2% şi respectiv, 6,5%. Creşterea venitului pe locuitor a continuat şi in perioada următoare (2001-2005).

Calitatea vieţii

Fără doar şi poate, PIB pe locuitor exprimă nivelul de trai al populaţiei unei ţări. Dar el nu se transformă automat in bunăstare. Plecand de la acest considerent, Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) a calculat un „indice al dezvoltării umane” – HDI care să reflecte, pe langă venitul pe locuitor, şi aspecte calitative efective.

Progresul dezvoltării umane poate fi pus in evidenţă mai corect printr-o corelare a dimensiunilor sale esenţiale. In „Raportul asupra dezvoltării umane”, din 1993, PNUD explică, astfel, punctul său de vedere: „Dezvoltarea este un proces care conduce la lărgirea gamei de posibilităţi oferite fiecărei persoane. In principiu, ele sunt nelimitate şi pot evolua in timp. Dar oricare ar fi stadiul de dezvoltare, ele implică realizarea a trei condiţii esenţiale: o viaţă lungă şi o stare bună de sănătate, accesul la cunoştinţe, ca şi la resursele necesare asigurării unui nivel de viaţă convenabil”.

Privind problema nivelului de trai in ţările dezvoltate, din această optică, este incontestabil că ele au atins cele mai ridicate standarde de viaţă:

  • Speranţa de viaţă a depăşit pragul de 70 de ani. Accesul populaţiei la serviciile de sănătate este total (100%).

  • Aportul zilnic de calorii depăşeşte nevoile reale (peste 100%).

  • Rata de şcolarizare primară şi secundară este de peste 90%.

Reflectand aceste aspecte, indicele composit al PNUD plasează ţările dezvoltate intr-o altă ordine decat cea a Băncii Mondiale. In 199511, pe primul loc se afla Canada, cu un indice HDI de 0,96. In continuare, situaţia se prezintă astfel:

Indice HDI

Ţări

0,946-0,940

Franţa, Norvegia, SUA, Islanda, Finlanda, Olanda, Japonia (locurile 2-8)

0,939-0,930

Noua Zeelandă, Suedia, Spania, Belgia, Austria, Marea Britanie, Australia, Elveţia, Irlanda (locurile 9-17)

0,929-0,900

Danemarca, Germania, Grecia, Italia, Irlanda, Israel, Luxemburg (locurile 18-22)

0,899-0,892

Malta, Coreea de Sud, Portugalia (locurile 27, 30 şi respectiv 33)

Cehia (0,884), Ungaria (0,857) şi Polonia (0,851) sunt clasate, in ordine, pe locurile 39, 47 şi respectiv 52, in acelaşi an. Cat priveşte Africa de Sud (0,717), ea deţine locul 89. PNUD plasează inaintea acestor ţări altele din categoria noilor state industriale (Hong Kong, Singapore, locurile 24 şi 28) sau ţări mici din zona Caraibelor. Se poate deduce că diversele organizaţii internaţionale au concepţii care diferă, din anumite puncte de vedere, in ceea ce priveşte aprecierea nivelului de dezvoltare al ţărilor lumii.

Din cele menţionate nu trebuie să se tragă concluzia că ţările dezvoltate indeplinesc toate cerinţele unui trai civilizat.

Nesiguranţa zilei de maine se menţine incă, cel puţin pentru anumite categorii sociale. In ţările Uniunii Europene şomajul cuprinde 18 milioane de oameni. Deşi indemnizaţiile primite şi ajutorul de şomaj asigură o existenţă decentă, totuşi, perspectivele de viitor sunt nesigure. Statul bunăstării generale nu a fost creat.

In concluzie, progresul pe planul nivelului de dezvoltare, al calităţii vieţii, este incontestabil. Factorii responsabili din ţările dezvoltate recunosc insă oficial că se confruntă cu probleme sociale foarte importante. Dar instituţiile existente, mecanismele create funcţionează şi permit rezolvarea, in cele din urmă, a disfuncţionalităţilor care apar. Organismul economic, politic şi social este puternic şi poate depăşi dificultăţile. Acesta este lucrul cel mai important.

Back to Top