Structurile Sistemului Naţiunilor Unite

Reţeaua largă de organizaţii internaţionale permite şi stimulează desfăşurarea unor activităţi multiple şi variate. Sintetizate, aceste activităţi se concentrează pe prezentarea poziţiei statelor in problemele internaţionale, negocierile pentru armonizarea acestor poziţii, convenirea de măsuri şi programe de acţiune pentru intărirea păcii şi colaborării internaţionale. Cadrul instituţional optim pentru aceste activităţi, verificat de experienţa internaţională ca promotor activ al cooperării tuturor ţărilor lumii, este sistemul Naţiunilor Unite. Expresia „Naţiunile Unite” aparţine preşedintelui Statelor Unite ale Americii, Franklin D. Roosevelt, şi a fost folosită pentru prima dată in „Declaraţia Naţiunilor Unite” din 1 ianuarie 1942, prin care, reprezentanţii a 26 de naţiuni angajau guvernele lor să continue lupta impotriva Puterilor Axei.

Sistemul Naţiunilor Unite reprezintă totalitatea structurilor organizatorice şi funcţionale instituite conform Cartei Naţiunilor Unite sau create pe baza acesteia. El se compune din Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), organele şi organismele sale proprii, cu caracter permanent, şi din instituţiile (agenţiile) specializate, autonome.

In sistemul Naţiunilor Unite rolul primordial revine Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), care este cel mai reprezentativ forum cu vocaţie de universalitate, fapt demonstrat atat de numărul membrilor (200 de state membre in 2002), cat şi de aria de preocupări de interes general. ONU a fost creată la Conferinţa de la San Francisco, din iunie 1945, cand a fost semnată Carta organizaţiei. Carta ONU a intrat in vigoare la 24 octombrie 1945, ceea ce a făcut ca ziua de 24 octombrie să devină “ziua ONU”. Carta ONU precizează in articolele 1 şi 2 care sunt scopurile şi principiile organizaţiei mondiale.

Scopurile Organizaţiei Naţiunilor Unite sunt următoarele: să menţină pacea şi securitatea internaţională; să dezvolte relaţiile prieteneşti intre naţiuni, intemeiate pe respectarea principiului egalităţii in drepturi a popoarelor şi dreptul lor de a dispune de ele insele; să realizeze cooperarea internaţională in rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter economic, social, cultural şi umanitar; să fie un centru de armonizare a eforturilor naţiunilor pentru atingerea scopurilor comune.

Principiile pe care se bazează activităţile ONU sunt următoarele: egalitatea suverană a statelor membre; indeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor asumate prin Cartă; rezolvarea diferendelor internaţionale prin mijloace paşnice, astfel incat pacea, securitatea internaţională şi justiţia să nu fie puse in primejdie; abţinerea, in relaţiile internaţionale, de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei; ajutorul statelor membre pentru acţiunile intreprinse de ONU in conformitate cu prevederile Cartei şi abţinerea de a sprijini statul impotriva căreia ONU intreprinde o acţiune preventivă sau de constrangere; neamestecul ONU in chestiuni care aparţin competenţei interne a unui stat.8

Ca şi in cazul altor organizaţii internaţionale, dobandirea calităţii de membru al ONU s-a realizat pe două căi: prin participarea la elaborarea actului constitutiv şi prin aderare. Drept urmare, s-a ajuns la stabilirea a două categorii de membri: membrii originari şi membrii admişi.

Categoria membrilor originari – in număr de 51 – include statele care au fost invitate şi au participat la Conferinţa de la San Francisco, in cadrul căreia s-a redactat Carta ONU, ori care au semnat, mai inainte, in 1942, Declaraţia Naţiunilor Unite10. Toate cele 51 de state declarate ca membri fondatori au ratificat Carta ONU inainte de sfarşitul anului 1945.

In general, membrii unei organizaţii internaţionale sunt statele, ca entităţi suverane şi independente. Prin excepţie de la această regulă, Naţiunile Unite au inclus pe lista membrilor originari India şi Filipine, deşi transferul de suveranitate de la puterile coloniale către aceste entităţi a avut loc, in ambele cazuri, mai tarziu.

După 14 decembrie 1955, admiterea de noi membri in ONU a evoluat către un anumit automatism, calitatea de membru obţinandu-se după depunerea cererii de aderare, in general, la un interval de timp foarte scurt. Cea mai importantă perioadă, din punct de vedere al creşterii numărului membrilor ONU, deci al universalizării sale, o reprezintă decanda anilor 1960-1970, in timpul căreia, ca urmare a decolonizării, s-au alăturat acestei organizaţii un număr de 42 de state.

Activităţile ONU se desfăşoară prin organele sale, dintre care principalele sunt: Adunarea Generală,Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internaţională de Justiţie şi Secretariatul.

Adunarea Generală este organul cel mai reprezentativ al ONU, fiind alcătuită din membrii organizaţiei. Ea asigură participarea pe bază de deplină egalitate a tuturor statelor membre la activităţile organizaţiei. Adunarea Generală poate discuta orice chestiune sau cauze care intră in prevederile Cartei.

Adunarea Generală se intruneşte anual in sesiuni ordinare, care se deschid formal in prima zi de marţi a lunii septembrie a fiecărui an, şi in sesiuni extraordinare sau speciale atunci cand membrii organizaţiei cad de acord asupra acestui lucru.

O semnificaţie deosebită e sesiunea specială la nivel de şefi de stat şi guvern, intrată deja in istoria ONU sub denumirea “Adunarea Mileniului”, care a dezbătut provocările ce stau in faţa omenirii in noul mileniu.Adunarea Generală a adoptat rezoluţia 55/2 din 15 septembrie 2000 intitulată “United Nations Millennium Declaration”.

Adunarea Generală iniţiază studii şi face recomandări pentru promovarea cooperării internaţionale in domeniul politic, incurajarea dezvoltării progresive a dreptului internaţional şi codificarea lui, promovarea cooperării in domeniile economic, social, cultural, invăţămant şi sănătate, sprijinirea infăptuirii drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Adunarea primeşte şi examinează raporturile anuale ale celorlalte organe ale Naţiunilor Unite, precum şi bugetul organizaţiei.

Adunarea Generală adoptă rezoluţii prin vot, cu majoritate simplă şi majoritate de două treimi. Carta ONU prevede in articolul 18 probleme importante pentru care adoptarea se face cu majoritate de două treimi a membrilor prezenţi şi votanţi. Fiecare stat membru are dreptul la un vot, manifestandu-se şi pe această cale egalitatea deplină a membrilor organizaţiei. Votul este deschis sau secret. Pentru majoritatea problemelor votul este deschis. Numai pentru alegerea membrilor organelor principale ale ONU se foloseşte votul secret.

Consiliul de Securitate este organul principal al ONU cu importante atribuţii pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. El este alcătuit din 15 membri ai ONU, dintre care 5 membri permanenţi: China, Franţa, Marea Britanie, Rusia şi Statele Unite ale Americii. Ceilalţi zece membri sunt aleşi pe o perioadă de doi ani, pe criteriul distribuţiei geografice echitabile : cinci din Grupurile regionale African şi Asiatic, unul din Grupul regional est-european, doi din Grupul regional latino-american şi caraibian şi doi din Grupul regional vest-european. Hotărarile Consiliului de Securitate, altele decat cele de procedură, se adoptă cu votul afirmativ a nouă membri, cuprinzand şi voturile concordante ale tuturor membrilor permanenţi. Prin urmare, membrii permanenţi ai Consiliului au drept de veto.

Consiliul de Securitate poate ancheta orice diferend sau orice situaţie care ar putea duce la fricţiuni internaţionale sau ar putea da naştere unui diferend. Consiliul constată existenţa unei ameninţări impotriva păcii, a unei incălcări a păcii sau a unui act de agresiune, face recomandări sau ia hotărari asupra măsurilor ce trebuie luate, inclusiv folosirea forţei armate şi instituirea de blocade sau embargouri (Embargoul este o măsură cu caracter permanent, prin care un stat interzice importurile, exporturile sau ieşirea din porturile sale a navelor străine sau ordonă reţinerea bunurilor de orice fel ce aparţin unui terţ. Eficienţa embargourilor este deseori criticată datorită efectelor negative pe care acestea le au asupra populaţiei din acele ţări şi asupra unor terţe ţări. Astfel, sancţiunile internaţionale impuse Iugoslaviei, in perioada 1992-1995, au provocat economiei acestei ţări pagube in valoare de 147,3 miliarde dolari, iar in ceea ce priveşte PNB, ţara a fost dată inapoi cu 26 de ani. Sancţiunile au provocat imense pagube - 50 miliarde dolari - şi ţărilor cu care Iugoslavia intreţinea relaţii economice şi comerciale: Rusia a pierdut in trei ani 10 miliarde dolari, Romania 9 miliarde dolari,Ucraina 4 miliarde dolari, Bulgaria 3 miliarde dolari, Ungaria 2 miliarde dolari . ).

Unul dintre recentele cazuri a fost hotărarea de folosire a forţei armate impotriva Irakului, ca urmare a agresiunii şi ocupării de către acesta a Kuwaitului (1990). Cand Consiliul de Securitate decide adoptarea unor măsuri de constrangere cu folosirea forţei armate, membri ONU sunt obligaţi, pe baza prevederilor Cartei, să pună la dispoziţia Consiliului, la cererea acestuia, forţele armate necesare pentru crearea forţei internaţionale.

Consiliul de Securitate are atribuţii importante, alături de Adunarea Generală, in iniţierea şi desfăşurarea operaţiunilor ONU pentru menţinerea păcii. Acestea sunt acţiuni intreprinse de ONU cu forţe armate şi civile in regiuni in care au izbucnit conflicte militare, cu misiunea de a se instala ca tampon intre părţile beligerante şi a favoriza in acest fel soluţionarea paşnică a diferendelor.

Consiliul Economic şi Social (ECOSOC – prescurtare de la Economic and Social Concil) este organul principal al ONU menit să promoveze cooperarea economică şi socială internaţională. El este alcătuit din 54 de membri, aleşi pe termen de trei ani.

Funcţiile ECOSOC constau in elaborarea sau iniţierea de studii privind problemele internaţionale in domeniul economic, social, cultural, al invăţămantului, sănătăţii şi alte domenii complexe, precum şi prezentarea de recomandări in aceste probleme Adunării Generale, membrilor ONU şi instituţiilor specializate interesate; prezentarea de recomandări pentru respectarea efectivă a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale; pregătirea, spre a fi supuse Adunării Generale de proiecte de convenţii in probleme de competenţa sa; incheie cu instituţiile specializate acorduri stabilind condiţiile in care acestea sunt puse in legătură cu ONU, acorduri care sunt supuse aprobării Adunării Generale, coordonează activitatea instituţiilor specializate prin consultări cu ele şi recomandări adresate lor, Adunării Generale şi membrilor ONU; obţine rapoarte regulate din partea instituţiilor specializate şi comunică Adunării Generale observaţiile sale asupra lor; dă informaţii şi asistenţă, la cerere, Consiliului de Securitate.

ECOSOC are anual o scurtă sesiune organizatorică la New York şi o sesiune de fond de 4-5 săptămani, alternativ la New York şi Geneva. Consiliul şi-a creat o reţea de organe subsidiare, comisii şi comitete tehnice. La lucrările ECOSOC pot participa, fără drept de vot, statele care nu sunt membre ale Consiliului şi reprezentanţii instituţiilor specializate. De asemenea, ECOSOC poate lua orice măsuri potrivite pentru consultarea organizaţiilor neguvernamentale care se ocupă cu probleme de competenţa sa.

Consiliul Economic şi Social are, ca organe regionale subsidiare, cinci comisii economice: Comisia economică pentru Africa (ECA), Comisia economică pentru Europa (CEE/ONU), Comisia economică şi socială pentru Asia şi Pacific (ESCAP), Comisia economică pentru America Latină şi Caraibe (CEPAL), Comisia economică şi socială pentru Asia de Vest (ECLA).Sediul acestora se află la Addis Abeba, Geneva, Bangkok, Santiago de Chile, Amman. Toate sunt comisii economice ale Naţiunilor Unite. Ele dezbat problemele economice şi stabilesc programe de cooperare economică pentru zona respectivă. Activităţile lor sunt concrete, stimuland fluxurile economice regionale. Multe proiecte de cooperare regională s-au iniţiat şi realizat prin intermediul acestor comisii. Comisiile regionale au, la randul lor, o serie de organe subsidiare specializate.

Consiliul de Tutelă este un organ principal al ONU, creat pentru a aplica sub autoritatea Adunării Generale, sistemul internaţional de tutelă, care cuprinde teoriile ce au fost desprinse din statele inamice, ca urmare a celui de-al doilea război mondial, şi teritoriile care au fost supuse in mod voluntar acestui sistem de către statele care au răspuns de administrarea lor. Principalele obiective ale Consiliului de Tutelă au fost: promovarea progresului politic, economic şi social al popoarelor din teritoriile sub tutelă şi evoluţia lor spre independenţă, incurajarea respectării drepturilor omului şi dezvoltarea sistemului de independenţă a popoarelor, asigurarea in aceste teritorii a unui tratament egal in chestiunile de ordin social, economic şi comercial. La crearea ONU, numărul teritoriilor incluse in sistemul internaţional de tutelă era important. Accesul lor la independenţă a făcut ca in prezent să nu mai rămană in acest sistem nici un teritoriu. De aceea, in cadrul reformei ONU s-a propus realocarea de noi activităţi Consiliului de Tutelă.

Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ) este principalul organ judiciar al ONU, funcţionand pe baza unui statut propriu, care face parte integrantă din Carta ONU. CIJ se compune din 15 judecători aleşi concomitent de Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate pe o perioadă de nouă ani. Ei sunt jurişti de competenţă recunoscută in domeniul dreptului internaţional. Nu pot fi aleşi judecători la CIJ in acelaşi timp doi cetăţeni ai aceleiaşi ţări. Membri CIJ se bucură, in exerciţiul funcţiilor lor de privilegii şi imunităţi diplomatice. In atribuţiile Curţii intră rezolvarea diferendelor pe care statele i le supun, precum şi darea unor avize consultative. La cauzele pe care judecă CIJ pot fi părţi numai statele. Jurisdicţia Curţii in materie contencioasă este facultativă. Insă statele pot accepta, cu sau fără rezerve, printr-o declaraţie prealabilă, depusă la Secretariatul CIJ, jurisdicţia obligatorie a Curţii. Unele tratate internaţionale prevăd jurisdicţia obligatorie a Curţii. Sediul CIJ este la Haga.

Secretariatul este un organ principal al ONU, condus de secretarul general, cel mai inalt funcţionar al organizaţiei. Ca organ executiv, secretarul general este chemat să ducă la indeplinire hotărarile Adunării Generale, ale Consiliului de Securitate şi ale celorlalte organe.

Secretarul general al ONU este ales pe o perioadă de cinci ani de Adunarea Generală, la propunerea Consiliului de Securitate. Din 1997 secretar general al ONU este Kofi A. Annan (Ghana).

Secretariatul ONU este organizat pe departamente, conduse de un secretar general adjunct, direcţii, oficii, birouri etc. Aparatul Secretariatului este format din funcţionari internaţionali ONU care lucrează la sediul central al organizaţiei (New York), la organele subordonate ale ONU, inclusiv comisiile economice regionale. Numărul acestora este foarte mare şi in ultimii ani s-a ridicat mereu problema reducerii lui.

Sediul principal al ONU este la New York. Există, de asemenea, oficii la Geneva, Viena şi Nairobi.

Pentru a-şi putea duce la indeplinire sarcinile şi atribuţiile crescande care le revin in domeniul economico-social, Adunarea Generală a ONU şi ECOSOC au creat o serie de organisme proprii cu caracter permanent, intre care cele mai importante sunt: Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD), Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul Inconjurător (UNEP), Consiliul Mondial al Alimentaţiei (CMA).

Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) , creat in 1965, constituie cel mai important canal de asistenţă tehnică şi de preinvestiţii acordată pe care multilaterală. Asistenţa PNUD este gratuită. Sediul PNUD este la New York.

Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD) , infiinţată in 1964, ca organ al Adunării Generale a ONU, are ca obiectiv esenţial promovarea şi dezvoltarea comerţului internaţional in scopul accelerării dezvoltării economice a ţărilor membre, in special a celor in dezvoltare. Sediul UNCTAD este la Geneva.

Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul Inconjurător (UNEP) , creat in 1972, are ca obiectiv intărirea cooperării internaţionale in vederea controlului şi prevenirii poluării mediului ambiant. Are sediul la Nairobi (Kenya).

Consiliul Mondial al Alimentaţiei (CMA) , infiinţat in 1975, ca organ al Adunării Generale, are ca obiectiv principal asigurarea unei stranse conlucrări şi coordonări intre diferite organisme şi instituţii ale sistemului Naţiunilor Unite care desfăşoară, sub o formă sau alta, activităţi in domeniul agroalimentar. Are sediul la Roma.

Instituţiile (agenţiile) specializate ale ONU sunt organizaţii internaţionale autonome cu atribuţii şi preocupări in domenii specifice, bine delimitate, ale cooperării internaţionale, constituite pe baza unor acorduri (tratate) interguvernamentale multilaterale şi avand relaţii de coordonare, iar in unele cazuri şi de subordonare faţă de ONU. Fiecare instituţie specializată posedă caracteristici proprii şi competenţe particulare.

Denumirea de “instituţii specializate” stabilită prin Carta ONU, desemnează instituţiile puse in legătură cu Naţiunile Unite. Punerea in legătură cu Naţiunile Unite inseamnă, conform articolului 63 al Cartei, că instituţiile specializate incheie cu Consiliul Economic şi Social al ONU acorduri stabilind condiţiile in care se desfăşoară relaţiile lor cu Naţiunile Unite.

Caracterul de „instituţii specializate” din sistemul Naţiunilor Unite reiese, in principal, din acordurile incheiate de toate aceste instituţii cu ONU, acorduri prin care s-a convenit asupra conţinutului relaţiilor reciproce, precum şi asupra modului de realizare a coordonării activităţilor cu aceea a ONU.

Caracterul de „instituţii autonome” derivă, in esenţă, din faptul că fiecare dintre acestea are proprii membri (care nu e obligatoriu să fie şi nici nu sunt, in toate cazurile, şi membri ONU) şi, mai ales, din existenţa propriului buget.

Statele membre ale ONU au dreptul, dar nu şi obligaţia, de a face parte din instituţiile specializate. Admiterea se face după o procedură variabilă de la o instituţie la alta. De asemenea, in instituţiile specializate pot fi membri şi state care nu sunt membre ale ONU.

Instituţiile specializate desfăşoară o largă activitate in domeniile lor specifice cu rezultate importante pentru colaborarea internaţională. Din perspectiva funcţionării economiei mondiale, cele mai importante sunt O.M.C., F.M.I şi B.I.R.D..Romania este membră a tuturor instituţiilor specializate ale ONU şi s-a remarcat printr-o participare activă avand unele iniţiative pentru promovarea cooperării in folosul creşterii şi dezvoltării economice.

Instituţiile specializate ale ONU sunt următoarele: Fondul Monetar Internaţional (FMI), creat in 1944, cu sediul la Washington; “Grupul Băncii Mondiale” din care fac parte: Banca Internaţională pentru Reconstrucţia şi Dezvoltare (BIRD), fondată in 1944, cu sediul la Washington, Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID), Corporaţia Financiară Internaţională (CFI), Agenţia Multilaterală pentru Garantarea Investiţiilor (MIGA) şi Centrul Internaţional de Soluţionare a Disputelor Internaţionale (CISDI); Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO), infiinţată in 1945, cu sediul la Roma; Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM), reorganizată in 1946, cu sediul la Geneva; Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO), creată in 1946, cu sediul la Paris; Uniunea Poştală Universală (UPU), creată in 1874, primeşte statutul de instituţie specializată a ONU in 1947, cu sediul la Geneva; Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor (UIT), infiinţată in 1865, a primit statutul de instituţie specializată a ONU in 1947, cu sediul la Geneva; Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (OACI), infiinţată in 1947, cu sediul la Montreal; Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM), constituită in 1947, cu sediul la Geneva; Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), fondată in 1946 şi devenită instituţie specializată in 1947, cu sediul la Geneva; Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică (AIEA), infiinţată in 1957, cu sediul la Viena, Organizaţia Maritimă Internaţională (OMI), care funcţionează din 1959, cu sediul la Londra; Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (OMPI), creată in 1967, cu sediul la Geneva; Organizaţia Mondială de Turism (OMT), creată in 1970, cu sediul la Geneva; Fondul Internaţional pentru Dezvoltare Agricolă (FIDA), creat in 1976, cu sediul la Roma; Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI), transformată in 1975 din organ al Adunării Generale a ONU in instituţie specializată cu sediul la Viena. De la intrarea sa in funcţiune, 1 ianuarie 1995, Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), cu sediul la Geneva, a negociat cu ONU obţinerea statutului de instituţie specializată a ONU.

Restructurări in cadrul instituţional al ONU

Soluţionarea democratică, in interesul tuturor popoarelor, a problemelor internaţionale complicate, impune, mai mult ca oricand, o serie de restructurări in cadrul instituţional al economiei mondiale şi, in primul rand, creşterea rolului ONU, perfecţionarea activităţii sale, oferindu-se tuturor popoarelor posibilitatea de a participa in mod organizat la eforturile pentru asigurarea unei politici de reală colaborare, precum şi adaptarea funcţiilor organelor şi organismelor din subordine.

Reforma ONU a apărut imperativ necesară ca urmare a profundelor transformări care s-au produs la scară planetară in deceniul '90, pe multiple planuri - politic şi de securitate, social-economic, umanitar - cu o dinamică adeseori contradictorie şi cu profunde reaşezări in raportul de forţe pe plan internaţional.

In ansamblu, se poate constata un clivaj de proporţii intre scopurile şi principiile ancorate in Carta ONU şi realitatea politică. Aceste deficite nu pot fi trecute doar in vina Organizaţiei Naţiunilor Unite. ONU este o organizaţie internaţională clasică, ai cărei membri sunt state. La fel ca toate organizaţiile internaţionale, ONU nu poate fi mai puternică decat o permite membrii săi. Voinţa de soluţionare multilaterală a problemelor din partea statelor membre - şi mai ales a statelor puternice - este cea care decide in ceea ce priveşte succesul sau insuccesul activităţilor.

O parte din criticile exprimate la adresa acestei Organizaţii vizează de fapt statele care o susţin. In plus, ar trebui luat in considerare şi un alt aspect menit să relativizeze aceste critici exagerate, şi anume aşteptările nerealiste ale publicului. Privind mai atent unele remarci critice la adresa activităţii Organizaţiei, se poate observa că vocile care le exprimă pleacă de la ipoteza cu totul greşită că Naţiunile Unite constituie un soi de forţă de guvernare mondială.

Discrepanţele dintre scopurile şi principiile stipulate in Carta ONU şi realitatea politică actuală Tabel 10.1

Scopuri şi principii exprimate in Cartă

Realitate politică

egalitate suverană a tuturor statelor membre

distribuţie inegală a puterii intre state şi regiuni

indeplinirea obligaţiilor ce revin statelor din adoptarea Cartei ONU

refuzarea de a plăti cotizaţiile in funcţie de interesele naţionale

obligaţia statelor de a soluţiona disputele in mod paşnic

violenţă atot-prezentă in sistemul internaţional

interzicerea oricărei forme de violenţă

dreptul practicat de unele state de a aplica, in mod unilateral, mijloace violente

pace mondială şi securitate internaţională ca sarcină colectivă a tuturor statelor membre

supremaţia intereselor statelor industrializate şi conflicte uitate in ţările in curs de dezvoltare

interzicerea intervenţiilor in afacerile interne ale statelor membre

globalizarea unor probleme fundamentale provoacă eroziunea suveranităţii statale

"Dacă Naţiunile Unite s-au confruntat şi se mai confruntă incă cu probleme in ceea ce priveşte garantarea păcii şi soluţionarea celorlalte probleme globale, acest lucru nu se datorează structurilor Naţiunilor Unite - ele s-au dovedit suficient de flexibile şi de eficiente - ci lipsei acordului dintre statele membre şi disponibilităţii lor insuficiente de a pune in practică măsurile politice şi economice necesare."14 Cu toate acestea - iar aceasta este o altă problemă cu care se confruntă Naţiunile Unite - Organizaţia şi-a mărit de la infiinţare numărul membrilor, extinzandu-şi şi domeniile de activitate, fără să-şi modifice in mod fundamental şi Carta ONU. Principiile şi mecanismele de funcţionare ale ONU continuă să reflecte situaţia (excepţională) din politica mondială de la sfarşitul celui de-al doilea Război Mondial, ceea ce face ca organizaţia să fie considerată de anumiţi specialişti ca relativ anacronică.

Reforma organizaţiei mondiale s-a dovedit a fi un proces complex care vizează modificări semnificative in toate componentele sale: reforma administrativă; reforma instituţiilor ONU şi in special a Consiliului de Securitate; reforma capacităţilor ONU şi a modului de operare al acestora; reforma in plan ideologic prin redefinirea unor concepte precum dreptul la autoapărare, intervenţia in scopuri umanitare.

Principiile majore care ar trebui să călăuzească reforma managerială şi structurală in activitatea ONU pentru „o nouă eră” se axează pe:15

  • creşterea eficienţei ONU, fără modificarea bugetului său, in condiţiile in care statele membre işi achită cotele părţi (tabel10.2);

  • creşterea iniţiativei din partea guvernelor ţărilor membre, deoarece birocraţia şi inerţia pot conduce la reformă;

  • procesul de reformă trebuie să rămană deschis tuturor forţelor interesate, chiar dacă marilor puteri le revin responsabilităţi deosebite;

  • reforma trebuie să servească tuturor ţărilor membre.

Contribuţia unor ţări la bugetul ordinar al ONU

(in procente) Tabel 10.2

Ţara

2000

2001

2002

2003

2004

2005*

SUA

25,00

22,00

22,00

24,202

24,477

24

Japonia

19,90

19,63

19,63

18,666

18,881

19

Germania

9,52

9,83

9,83

9,368

8,361

8

Franţa

6,32

6,50

6,50

6,175

5,866

6

Italia

5,25

5,09

5,09

4,826

4,720

5

Marea Britanie

4,91

5,57

5,57

5,323

5,934

6

Canada

2,64

2,57

2,57

2,484

2,697

3

Spania

2,50

2,53

2,53

2,413

2,428

2

Olanda

1,58

1,75

1,75

1,632

1,618

2

Australia

1,43

1,64

1,64

1,561

1,551

2

Brazilia

1,42

2,23

2,23

2,271

1,483

1

Belgia

1,07

-

-

-

-

-

Argentina

1,07

1,16

1,16

-

-

-

Suedia

1,04

-

-

-

-

-

Rusia

1,04

1,20

1,20

1,136

-

-

Republica Corea

-

1,73

1,73

1,774

1,753

2

China

-

1,54

1,54

1,490

1,955

2

Elveţia

-

-

-

1,207

1,146

1

Mexic

-

-

-

-

1,821

2

Problemele majore cu care se confruntă ONU

Criza financiară a Naţiunilor Unite

Avand in vedere faptul că există două tipuri de contribuţii (voluntare şi obligatorii), am putea crede că motivul care stă la baza problemelor financiare de durată cu care se confruntă Naţiunile Unite este reticenţa statelor membre de a dona suficiente mijloace financiare. Dar nu acesta este cauza reală. Problemele apar mai ales in cazul contribuţiilor obligatorii, atat in cel al contribuţiilor pentru bugetul ordinar cat şi pentru cel destinat misiunilor de menţinere a păcii. Mai mulţi factori au provocat insă criza financiară in care se găseşte Organizaţia:

  • contribuţiile deficitare din partea anumitor state membre ale Naţiunilor Unite, printre care se numără datornici importanţi precum SUA

  • incapacitatea de plată a unor state, care sunt taxate intr-un mod cu totul nepotrivit, mai ales ţările din fosta Uniune Sovietică

  • administrarea deficitară a resurselor disponibile de către Secretariatul Naţiunilor Unite

  • proceduri administrative greoaie de utilizare a resurselor disponibile

Există, in acest sens, o legătură stransă intre diversele probleme cu care se confruntă Naţiunile Unite: astfel, lipsa de eficienţă acuzată de unele voci in desfăşurarea activităţilor nu face altceva decat să inăsprească criza financiară - pe de o parte, in mod direct, prin costuri adiţionale, pe de altă parte, indirect, prin faptul că unele ţări precum SUA nu işi onorează intru totul datoriile contractuale.

Pentru o soluţionare de durată a acestei crize este necesară reducerea datoriilor care se ridică la aprox. 2,6 miliarde USD şi reorganizarea contribuţiilor intr-un mod mai logic şi mai drept. Realizarea acestei soluţii de durată se izbeşte insă de atitudinea SUA, cel mai mare datornic al Naţiunilor Unite. SUA pretinde ca, in schimbul achitării datoriilor, să ii fie scăzut nivelul general al contribuţiei, fapt care ar veni impotriva principiului capacităţii de acţiune .Majoritatea ţărilor in curs de dezvoltare susţin in schimb că o modificare a regimului contribuţiilor ca element central al unei reforme fundamentale a sistemului financiar nu este necesară, pentru că criza financiară cu care se confruntă Naţiunile Unite este rezultatul moralităţii indoielnice in ce priveşte plăţile a unora din ţările cu un grad sporit al contribuţiilor.18Această criză financiară a fost, incă din anii 60, un insoţitor permanent al tuturor activităţilor intreprinse de Naţiunile Unite, nefiind nici in prezent rezolvată.

Criza păcii

ONU a realizat lucruri remarcabile in acest domeniu, care au fost răsplătite prin acordarea Premiului Nobel pentru Pace Căştilor Albastre ale ONU in 1988 şi Secretarului General al ONU, Kofi Annan, in 2001.

Cu toate realizările obţinute pe linia menţinerii păcii şi securităţii, instrumentul prevăzut de Carta ONU pentru menţinerea păcii, sistemul colectiv de securitate, s-a dovedit a fi ineficient. De multe ori s-a spus că asemenea sisteme nici nu pot funcţiona, pentru că au prea multe deficite. Intr-adevăr, Consiliul de Securitate, organul central in ceea ce priveşte menţinerea păcii a fost blocat in primele patru decenii de existenţă de conflictul est-vest.

"Inventarea" Căştilor Albastre a fost un răspuns inovator la deficitele din construcţia Cartei şi la situaţia de blocadă in care se găsea Consiliul de Securitate. Limitele acestui instrument s-au arătat insă şi ele destul de devreme, in criza din Congo din anii 60, şi, mai recent, in cazul conflictelor interetnice din Iugoslavia din anii ‘90.19

Conform propunerilor unui grup de experţi sub conducerea fostului ministru algerian de externe Lakhdar Brahimi din august 2000, trupele ONU trebuie să primească pe viitor un mandat mai consistent şi să nu intervină decat atunci cand regulile vor fi foarte clare, cand acestea vor putea fi executate intr-un mod corespunzător şi cand armatele vor fi bine utilate cu armament . Cu totul, sistemul de menţinere a păcii va trebui aşadar să devină mai eficient, diplomaţiei şi consolidării păcii urmand a le fi conferite o atenţie sporită.20

Rămane de văzut dacă Consiliul de Securitate va deţine in continuare monopolul asupra menţinerii păcii. Conflictele armate de la sfarşitul secolului XX şi inceputul secolului XXI (Irak) indică erodarea acestei poziţii.

Probleme de coordonare şi eficienţă a activităţilor desfăşurate in cadrul ONU

Istoria ONU a arătat că Organizaţia a fost obligată permanent să se adapteze la noi condiţii-cadru şi provocări. De pildă, conflictul Est-Vest, care a paralizat ani buni cel mai important organ principal, Consiliul de Securitate, şi procesul de decolonizare, pe al cărui parcurs, numărul de membri ai ONU a crescut in mod considerabil. Drept urmare, ţările in curs de dezvoltare au devenit majoritare in Adunarea Generală, conflictul Nord-Sud marcand activităţile Naţiunilor Unite.

Confruntată cu noi provocări, Organizaţia Naţiunilor Unite s-a limitat doar la extinderea forurilor deja existente precum şi la crearea de noi organe speciale, programe şi organizaţii speciale, care au fost adăugate in Sistemul Naţiunilor Unite, Organizaţia a inceput astfel să piardă controlul asupra mecanismului de funcţionare care fusese creat iniţial ca principiu ordonator. Naţiunile Unite trebuiau să funcţioneze ca un fel de « sistem planetar », nucleul organizatoric al Organizaţiei avand scopul de a coordona in mod eficient activitatea unei serii de instituţii aflate intr-o relaţie de interdependenţă destul de lejeră. Nucleul organizatoric urma să apeleze la cunoştinţele agregate ale intregului sistem, să formuleze strategii cuprinzătoare şi să le transpună pe acestea mai apoi in practică.

Acest principiu nu a funcţionat insă: gradul deficitar de eficienţă al acţiunilor Naţiunilor Unite a fost şi este incă supus criticilor. Reţeaua de foruri intreţinută de Organizaţie este enormă, şi, prin urmare şi foarte greu de coordonat. In domeniul socio-economic şi de politică a dezvoltării, activităţile Naţiunilor Unite s-au făcut remarcate "mai degrabă printr-o coordonare deficitară şi competenţe suprapuse. Indeosebi Consiliul Economic şi Social se află in centrul criticilor, din pricina numărului aproape de necuprins al organelor subordonate şi conexe pe care le intreţine.

De aceea este nevoie de o evaluare minuţioasă a intregului sistem. Consiliul Economic şi Social nu este capabil, aşa cum se prezintă el astăzi, să-şi indeplinească funcţiile de coordonare, activităţile sale fiind hiper-birocratizate şi ineficiente. O problemă gravă mai este şi lipsa de concordanţă dintre forurile ONU şi organizaţiile Bretton-Woods (F.M.I. şi B.I.R.D.), care au devenit tot mai influente in ultimii ani, fapt care nu face altceva decat să potenţeze problemele.”21

Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că statele, ca piloni ai Naţiunilor Unite, au fost cele care s-au făcut mereu răspunzătoare de crearea noilor organe. Sistemul ONU reflectă astăzi in diversitatea sa, in numărul sporit de organizaţii speciale, de fonduri şi programe şi in structura sa extrem de complexă, voinţa politică din statele membre, deseori orientată după anumite trend-uri şi interese de grup. « Impulsurile pentru o reformă administrativă fundamentală se motivează cu siguranţă prin dorinţa de a diminua competenţele care se suprapun, munca dublă şi, prin

acestea, folosirea inutilă a resurselor Organizaţiei. Astfel, multe organe şi organizaţii subordonate au ca obiect al activităţii problemele de mediu, iar la activităţile umanitare din regiunile de criză participă mai multe structuri deodată.»

Reforme necesare in cadrul ONU

Reforma Consiliului de Securitate , acceptată unanim ca o necesitate in cadrul efortului general de adaptare a ONU la noile realităţi ale secolului XXI, are un caracter deosebit de complex, avandu-se in vedere că propunerile avansate ar urma să schimbe conceptul original care a stat la baza Cartei ONU şi anume acordarea unui statut special celor cinci mari puteri invingătoare in cel de-al doilea război mondial in ceea ce priveşte luarea deciziilor politice referitoare la pacea şi securitatea in lume.

Modificările geopolitice aduse de terminarea războiului rece au revigorat ideile de reformă, mai ales a Consiliului de Securitate. Cheia modificării configuraţiei Consiliului de Securitate se află in mainile celor cinci membri permanenţi (SUA, Marea Britanie, Franţa, Federaţia Rusă şi China) care nu sunt dispuşi să accepte schimbări ale statutului lor special, şi refuză discuţii vizand eliminarea sau limitarea dreptului de veto. Aceste ţări sunt insă de acord cu o anumită creştere a numărului membrilor permanenţi (care să includă ţări in curs de dezvoltare din Africa, Asia şi America Latină, ca şi ţări precum Japonia şi Germania, ca ţări industrializate), precum şi al celor nepermanenţi, fără ca această mărire să afecteze eficienţa luării deciziilor.

In paralel, au fost avansate numeroase propuneri, intre care se remarcă, avand un larg sprijin in randul statelor membre, ideea creşterii numărului de membri ai Consiliului pană la 24 - 25, intre care 5 noi membri permanenţi şi 4 - 5 membri nepermanenţi. State ca Germaniei, Japonia, India, Brazilia, Nigeria sau Africi de Sud, aspiră la calitatea de membru permanent, efortul lor fiind susţinut de ţări cunoscute pentru atitudinea lor tradiţională de mediere la ONU, cum sunt Belgia, Irlanda, Australia.23 In cadrul Consiliului de Securitate lărgit la 24 – 25 membri, cate un loc ar fi atribuit automat statelor a căror populaţie este mai mare de 100 milioane sau al căror brodus naţional brut ar depăşi 2,5 % din cel mondial. Deciziile ar fi in mod normal luate de către o majoritate simplă şi din cand in cand de către o majoritate calificată. In nici un caz nu s-ar acorda drept de veto unui anume stat membru sau grup de state.

Ultimul curent promovat de ţări cu pondere economică şi politică, dar care nu au suficientă influenţă incat să poată aspira la calitatea de membru permanent (Italia, Spania, Turcia, Mexic, Pakistan, Republica Coreea, Noua Zeelandă, Egipt, Argentina), se opune lărgirii componenţei permanente a Consiliului. Aceste ţări ar dori o creştere a numărului membrilor nepermanenţi, precum şi o limitare, in perspectiva abolirii finale, a dreptului de veto. In ceea ce priveşte poziţia adoptată de Romania, ea este aceea de susţinere a unei lărgiri limitate a Consiliului, prin sporirea membrilor permanenţi cu Japonia, Germania şi un număr restrans de ţări in dezvoltare, avand o importanţă regională deosebită, precum şi prin creşterea numărului membrilor nepermanenţi, context in care este promovată ideea atribuirii unui loc suplimentar Grupului Geografic Est – European din care face parte şi Romania.

Panelul personalităţilor eminente pentru ameninţări, provocări şi schimbare a ajuns, in raportul prezentat in decembrie 2004, la concluzia că reforma Consiliului de Securitate trebuie să respecte următoarele criterii:

  • să conducă la o mai mare implicare in procesul de luare a deciziilor a acelor state care contribuie cel mai mult sub aspect financiar, militar şi diplomatic la activitatea ONU;

  • să asigure includerea ţărilor reprezentative pentru componenţa ONU - in special a celor in curs de dezvoltare - in procesul de luare a deciziilor;

  • să nu diminueze eficienţa activităţii CS;

  • să consolideze caracterul democratic şi responsabil al acestui organism.

Pe baza acestor criterii, Panelul a propus două modele alternative de lărgire a componenţei CS (indiferent de formula ce va fi adoptată, nu se are in vedere şi o extindere a dreptului de veto):

  • modelul A - extinderea CS la ambele categorii de membri, prin alocarea a 6 noi mandate permanente şi a 3 noi mandate nepermanente (formula Razali+);

  • modelul B - extinderea CS prin crearea unei categorii „semi-permanente", cu 8 mandate de 4 ani, reinnoibile, plus un loc nepermanent (formula Stedman).

Reforma sistemului operaţiunilor ONU de menţinere a păcii şi lupta impotriva terorismului

Operaţiunile de menţinere a păcii, care s-au dovedit cea mai importantă şi mai durabilă inovaţie conceptuală a ONU, au fost formulate cateva principii esenţiale, care au fost respectate in planificarea şi defăşurarea operaţiunilor de menţinere a păcii (vezi tabel 3), şi anume:

  • funcţionarea misiunii este limitată in timp;

  • misiunea este executată intr-o manieră strict imparţială, care să nu ducă la nici o schimbare sau prejudiciu privind relaţiile politice sau militare de putere;

  • folosirea forţei este, prin urmare, limitată la autoapărare25;

  • membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate nu iau parte in constituirea trupelor;

  • misiunea se desfăşoară sub o structură de comandă internaţională unificată;

  • trimiterea in teren a trupelor depinde de consimţămantul părţilor implicate, in mod deosebit de acceptul ţării care le primeşte pe teritoriul său.

Sensibilizată de fenomenul terorismului extins şi intensificat, ONU a chemat statele membre să-şi coordoneze acţiunile in combaterea acestui flagel, care ameninţă pacea mondială. La cea de a 60-a sesiune a Adunării Generale a ONU (2005) s-a creat oportunitatea de stabilire a unui consens asupra luptei impotriva terorismului, creată prin faptul că la ea participă şefii de stat şi de guvern ai Organizaţiei. Pe baza unui studiu al unui grup de experţi la nivel inalt, secretarul general al ONU a pregătit Raportul general pentru sesiunea din 2005, cu includerea unor considerente şi sugestii privind lupta impotriva terorismului şi ameninţărilor lui. Strategia cuprinzătoare propusă s-ar putea baza pe cinci piloni : descurajarea recurgerii la terorism şi a sprijinirii lui; interzicerea accesului teroriştilor la fonduri şi materiale periculoase ; obligaţia statelor de a nu sprijini terorismul ; dezvoltarea capacităţii statelor de a-l combate ; apărarea drepturilor omului prin mijloace convenite in convenţiile ONU. Secretarul general al ONU face apel la statele membre şi la organizaţiile societăţii civile să adere la această strategie.

La elaborarea unei asemenea strategii trebuie să se ţină seama de faptul că terorismul infloreşte in mediul disperării, umilinţei sărăciei, opresiunii politice, extremismului şi abuzului impotriva drepturilor umane şi, de asemenea, in contextul conflictelor regionale şi ocupaţiei străine . El profită de slaba capacitate a unor state de a menţine dreptul şi ordinea. De aceea, stategia cuprinzătoare de combatere a terorismului ar trebui să includă:

  • descurajarea şi eliminarea cauzelor care facilitează terorismul, incluzand promovarea drepturilor sociale şi politice şi a supremaţiei legii şi reformei democratice; combaterea crimei organizate; reducerea sărăciei şi şomajului; prevenirea prăbuşirii statale;

  • eforturi pentru contracararea extremismului şi intoleranţei, inclusiv prin educaţie şi dezbateri publice;

  • dezvoltarea de instrumente mai eficiente pentru cooperarea globală impotriva terorismului, in cadrul legal şi cu respectarea libertăţilor civile şi a drepturilor omului;

  • construirea capacităţii statelor de a preveni recrutările şi operaţiunile teroriste;

  • controlul materialelor periculoase şi apărarea sănătăţii publice.

Ajungerea la un consens asupra unei asemenea definiţii este insă o operă dificilă. Opiniile de la care se pornesc acţiunile statelor in combaterea terorismului sunt in multe privinţe diferite, chiar divergente. Dintre opiniile divergente, două sunt mai importante :

  • posibilitatea folosirii de către stat a forţei armate impotriva civililor,

  • dreptul la rezistenţă al popoarelor impotriva ocupaţiei străine.

Romania este angajată, ca parte la convenţiile internaţionale deja existente, in războiul impotriva terorismului. Interesul naţional al ţării noastre este de a se alătura unei strategii cuprinzătoare asupra terorismului, inclusiv realizarea unei inţelegeri privind definiţia terorismului. Diplomaţia romană, prin prestanţa sa pe plan internaţional, poate participa activ la dezbaterile in materie din cadrul ONU.

Reforma asistenţei pentru dezvoltare

La 17 ianuarie 2005, o echipă formată din 265 de experţi in dezvoltare din intreaga lume a elaborat cea mai vastă strategie de combatere a sărăciei, foametei şi bolilor: „A investi in dezvoltare. Plan practic pentru realizarea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului”, primul raport realizat de proiectul Mileniu al ONU. Documentul conţine un punctaj pentru fiecare pachet de măsuri specifice şi cost eficiente care, pană in 2015, ar putea reduce la jumătate sărăcia extremă şi ar imbunătăţi radical vieţile a cel puţin un miliard de persoane din cele mai sărace ţări in curs de dezvoltare .

Proiectul “Mileniu” al Naţiunilor Unite intitulat “Investind in dezvoltare” este considerat de experţi ca fiind cel mai eficient plan (din punct de vedere financiar) pentru indeplinirea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului pană in 2015.

Raportul a fost lansat intr-o perioadă in care intreaga lume işi indrepta atenţia asupra dezastrului produs de tsunami in Asia, mai precis asupra intensităţii şi eficienţei cu care s-a răspuns nevoilor săracilor din regiune. Reacţia extrem de promptă la tragedia din Asia a fost cel mai puternic mesaj că cetăţenii de rand ai celor mai bogate ţări din lume sunt de fapt cei care contribuie la formarea ajutorului umanitar - cu condiţia să fie convinşi că este nevoie de un astfel de ajutor şi că sumele donate vor ajunge şi ii vor ajuta pe cei care au nevoie. Planul prevede tocmai lămurirea acestor dubii, şi, in plus, promovează ideea că investiţiile orientate sunt esenţiale pentru buna funcţionare a serviciilor publice (sănătate, educaţie şi infrastructură), comunităţile sărace fiind mai puţin vulnerabile in faţa unor astfel de dezastre, a bolilor, foametei şi a degradării mediului inconjurător.

Documentul marchează inceputul unei serii de iniţiative globale care se derulează pe toată durata anului 2005. Astfel, 2005 va deveni anul de referinţă in mobilizarea sprijinului internaţional in lupta impotriva sărăciei şi bolilor.

Autorii Proiectului propun inceputul unui “deceniu cu măsuri drastice” pe baza următoarelor reguli:

  • Ţările in curs de dezvoltare trebuie să adopte strategii naţionale de dezvoltare ambiţioase, cu politici de reformă şi evaluări detaliate ale necesarului de investiţii şi ale opţiunilor de finanţare.

  • Ţările cu venituri mari trebuie să işi deschidă pieţele către exporturile din ţările in curs de dezvoltare şi trebuie să ajute ţările cele mai sărace să işi sporească competitivitatea la export prin investiţii in infrastructură, in facilităţi comerciale şi in ştiinţă şi tehnologie. Autorii cer aplicarea urgentă, pană in 2006, a Rundei privind dezvoltarea de la Doha.

  • Grupurile regionale precum Uniunea Statelor Africane ar trebui să promoveze comerţul regional şi infrastructura transfrontalieră (drumuri, energie, telecomunicaţii) şi să-şi imbunătăţească managementul de mediu; donatorii ar trebui să crească nivelul finanţării pentru astfel de proiecte.

  • Secretarul General al ONU trebuie să intărească coordonarea agenţiilor ONU astfel incat acestea să sprijine mai bine indeplinirea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului la nivel naţional şi internaţional.

  • Pentru indeplinirea acestor Obiective, ajutorul din ţările industrializate trebuie să crească la 0,44 la sută din Produsul Naţional Brut al acestor state in 2006 şi la 0,54 la sută din PNB pană in 2015 (in fapt, sub ţinta globală de 0,7 la sută din PNB conform angajamentului liderilor mondiali de la Conferinţa din Monterrey privind finanţarea dezvoltării din 2002).

  • Autorii cer ţărilor bogate să contribuie in 2006 la fondul de ajutor pentru dezvoltare cu 135 de miliarde de dolari - in creştere faţă de angajamentele deja luate (48 de miliarde), dar echivalentul a numai aproximativ 5% din cheltuielile militare mondiale. Pană in 2015, ajutorul umanitar anual ar trebui să ajungă la 195 miliarde dolari – se recomandă in Proiect.

  • Sprijinul umanitar suplimentar ar trebui să crească la inceput de la 5 la 7 miliarde de dolari pe an pană in 2015 pentru a promova ştiinţa şi tehnologia in folosul celor săraci, cu accent pe sănătate, agricultură, energie, managementul mediului şi cercetări privind climatul.

  • Se susţine infiinţarea unei Facilităţi Financiare Internaţionale (IFF) care să acopere in 2005 nişa din procesul de finanţare a dezvoltării. IFF ar fi menită să dubleze pană in 2015 asistenţa pentru dezvoltare, colectand fonduri suplimentare de pe pieţele de capital prin emiterea de obligaţiuni care vor fi garantate prin angajamentele privind ajutorul umanitar pe termen lung ale donatorilor. Dar aceştia vor fi cei care aleg tipurile de aranjamente financiare, elementul cheie fiind rapiditatea cu care noile resurse devin utilizabile

Romania in cadrul ONU

Deşi dorinţa Romaniei de a face parte din ONU a fost exprimată oficial incă din 1946, aderarea noastră a fost blocată pană in 1955. La 14 decembrie 1955, Adunarea Generală a decis, prin rezoluţia nr. 995(X), primirea Romaniei in ONU, alături de alte 15 state.

La 23 octombrie 2003, prin votul exprimat la cea de-a 58-a sesiune a Adunării generale, Romania a fost aleasă pentru un loc de membru nepermanent in Consiliul de Securitate al ONU, pentru mandatul din 2004-2005. Romania a mai fost membră in Consiliul de Securitate in anii 1962, 1976-1977 şi 1990-1991, iar in ECOSOC in perioadele 1965-1967, 1973-1976, 1978-1987 şi 1990-1997.

De asemenea, Romania participă la o serie de comitete, organe şi programe din cadrul ONU intre care: Conferinţa asupra Dezarmării (cu sediul la Geneva), Comitetul pentru folosirea paşnică a spaţiului extra-atmosferic, Comitetul special pentru operaţiunile ONU de menţinere a păcii, Comitetul ad-hoc pentru Oceanul Indian, Comitetul pentru Informaţii, Conferinţa pentru Dezarmare, Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale, Comitetul pentru drepturile economice, sociale şi culturale, Comisia de Drept Internaţional, Comitetul ONU pentru Programe şi Coordonare, Comitetul pentru probleme Administrative şi Bugetare (ACABQ), Comisia Economică a ONU pentru Europa, Subcomisia pentru prevenirea discriminării şi protecţia minorităţilor, Comisia ONU pentru droguri, Comisia ONU pentru Justiţia Penală, Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul Inconjurător.

Romania, prin prezenţa sa in diferite organe ale ONU (vezi caseta următoare), are posibilitatea de a participa la procesul decizional din cadrul organizaţiei mondiale, cu influenţe asupra situaţiei internaţionale la nivel global şi in zone geografice apropiate. De asemenea, participarea Romaniei la operaţiuni ONU de menţinere a păcii a evidenţiat eficienţa armatei romane şi disponibilitatea politică a Romaniei de a se implica in activităţi militare multinaţionale pentru menţinerea stabilităţii internaţionale.

Lista organizaţiilor economice internaţionale la care Romania este membră 27

  • Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC)

  • Conferinţa Cartei Energiei

Instituţii financiare internaţionale

  • Fondul Monetar Internaţional (FMI)

  • Grupul Băncii Mondiale:

  • Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD)

  • Corporaţia Financiară Internaţională (IFC)

  • Agenţia Multilaterală pentru Garantarea Investiţiilor (MIGA)

  • Centrul Internaţional pentru Reglementarea Disputelor legate de Investiţii (ICSID)

  • Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD)

  • Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei (BDCE)

  • Banca Internaţională de Investiţii (BII)

  • Banca Internaţională de Cooperare Economică (BICE)

  • Banca de Comerţ şi Dezvoltare la Marea Neagră (BCDMN)

  • Banca Reglementărilor Internaţionale (BRI)

Organizaţii care fac parte din sistemul ONU

  • Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD)

  • Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD)

  • Comisia Economică ONU pentru Europa (CEE-ONU)

  • Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (OMPI)

  • Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură

  • Programul Alimentar Mondial (FAO)

  • Fondul Internaţional pentru Dezvoltare Agricolă (FIDA)

  • Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI)

  • Organizaţia Maritimă Internaţională

  • Organizaţia Internaţională a Aviaţiei Civile (OACI)

  • Organizaţia Mondială a Turismului

  • Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor (UIT)

  • Organizaţia Mondială a Vămilor (OMV)

Organizaţii regionale cu caracter economic

  • Acordul Central-European de Liber Schimb (CEFTA)

  • Organizaţia de Cooperare Economică la Marea Neagră (OCEMN)

ONU reprezintă totodată, prin multiplele sale organisme specializate din Romania, o sursă de susţinere a eforturilor ţării noastre, intr-o perioadă de transformări sociale şi economice definitorii.

Sub aspect general, Romania s-a pronunţat constant pentru folosirea mai eficientă a resurselor interne ale Organizaţiei, eliminarea paralelismelor, administrarea eficientă a fluxului de documente in cadrul Secretariatului ONU, utilizarea productivă a resurselor umane, un control financiar strict şi instituirea unei evaluări permanente a raportului costuri/beneficii. O atenţie particulară este acordată procesului de reformă a Consiliului de Securitate, in vederea sporirii reprezentativităţii şi eficienţei sale.

Prezenţa şi activitatea Romaniei in cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, organizaţie cu vocaţie şi legitimitate universală, reprezintă unul din obiectivele politicii externe a statului şi se circumscrie obiectivului strategic al Guvernului de a racorda permanent Romania, ca partener capabil şi activ, la acţiunile de promovare a securităţii la nivel global.

Activitatea ONU oferă in continuare cadrul adecvat de afirmare a profilului Romaniei ca factor de stabilitate in regiune şi in lume. In cadrul contribuţiei la operaţiunile ONU de pace, Romania şi-a asumat o serie de angajamente prin semnarea Memorandumului de Inţelegere cu ONU şi a participat şi participă la un număr important de misiuni, printre care cele din Irak-Kuweit, Arabia Saudită, Somalia, Angola, R.D.Congo, Etiopia-Eritreea, Kosovo, Bosnia-Herţegovina şi Liberia.

Back to Top