Structura şi formele de organizare a industriei mondiale

Industria ca ramură este acel compartiment al economiei care se ocupă cu transformarea (prelucrarea) materiei prime in produse manufacturate, prin valorificarea resurselor minerale şi energie. Gradul de industrializare reprezintă caracteristica economică importantă a unui teritoriu, exprimat prin anumiţi indicatori:

Indicatori cantitativi:

  • volumul producţiei industriale anuale in valori absolute şi relative;

  • ponderea (cuantumul) industriei in formarea produsului intern brut (PIB);

  • numărul şi ponderea angajatelor in industrie din totalul angajaţilor in economie.

Indicatori calitativi:

  • competivitatea produselor industriale ;

  • ponderea ramurilor de varf şi de inaltă tehnologie, avantajul competitiv al produselor industriale.

In structura economiei mondiale industria ocupă un loc important. Acesta este determinat de faptul că:

  • de nivelul dezvoltării ramurilor industriale depinde productivitatea muncii in toate ramurile economiei mondiale şi naţionale;

  • dezvoltarea industriei ca ramură determină progresul tehnico-ştiinţific al societăţii;

  • de nivelul dezvoltării industriei depinde gradul de aprovizionare al populaţiei cu mărfuri şi bunuri materiale;

  • industria determină nivelul de mecanizare şi automatizare a tuturor ramurilor;

  • in industrie este ocupată circa 20% din populaţia activă (cu tendinţa de diminuare, in primul rind pe contul statelor inalt dezvoltate);

  • industria participă la formarea produsului intern brut cu 34 – 35%. Costul produsului industrial depăşeşte costul produsului agricol de 7-8 ori;

  • ritmurile dezvoltării industriei determină ritmurile de dezvoltare a tuturor activităţilor economice;

  • producerea industrială determină volumul şi asortimentul de producere in societate.

Sfirşitul secolului XX şi inceputul secolului al XXI-lea este marcat prin transformări esenţiale in economia mondială. Aceste transformări sint in mare măsură determinate de trecerea de la forma principală de producere in etapa industrială numită fordism, la forma postindustrială – postfordism. Aceste transformări se reflectă in economia reală prin stabilirea sau creşterea produsului industrial şi micşorarea esenţială a populaţiei ocupate in sectorul secundar. Ca urmare apare o nouă noţiune – dezindustrializarea statelor dezvoltate. Ca urmare creşte esenţial numărul angajaţilor in sectorul terţiar.

Postfordizmul ca formă contemporană de organizare a economiei se caracterizează prin următoarele elemente:

  • adaptarea producţiei la cererea consumatorului, adică prioritate are factorul economic;

  • intensificarea fenomenului de „externalizare” – transferul activităţii la filialele din exteriorul ţării;

  • trecerea de la intreprinderi mari la forme mici şi mijlocii de organizare, care uşor se adaptează la cererea pieţii;

  • trecerea la noi principii de organizare a producţiei in baza automatizării, robotizării, indeplinirea cererii exact la timp, lichidarea hotarelor intre funcţiile de conducere, de producere şi de distribuire.

Aceste transformări de bază sint rezultatul următoarelor consecinţe:

  • In rezultatul automatizării şi robotizării producţiei industriale se micşorează numărul ocupaţilor in această ramură;

  • Multe tipuri de ocupaţie din sectorul secundar migrează in sectorul terţiar;

  • Creşterea bunăstrăii populaţiei din statele dezvoltate, a determinat individualizarea consumului (reducerea consumului standartizat) şi corespunzător creşterea consumului de calitate inaltă.

Acest lucru poate fi realizat de firme mici, maximum apropiate de consumator. Pentru a explica aceste transformări contemporane in economia mondială au fost elaborate un şir de concepte şi teorii. Una din ele este teoria societăţii postindustriale. Acest concept a fost promovat de profesorul universităţii Harvard (SUA) D. Bello (1959), prin care s-a argumentat trecerea de la societatea industrială la cea postindustrială.

La baza acestui concept stau următorii parametri:

  • Pină la perioada industrializării sectorul principal al economiei mondiale il ocupa agricultura, in perioada industrializată – industria, iar in cea postindustrială – sectorul terţiar (serviciile) şi sectorul informaţional;

  • Pină in perioada industrială resursa economică principală era materia primă şi in special resursele funciare. In perioada industrială resursele principale sint resursele energetice, in perioada postindustrială resursa principală devine informaţia;

  • Pină la etapa industrială tipul de producere era extragerea materiei prime. In perioada industrială locul principal il ocupă prelucrarea, dar in perioada postindustrială locul dominant revine consumului;

  • După tehnologii pină la perioada industrială se dezvoltă ramuri care cereau, o cantitate mare de resurse umane şi materie primă. In perioada industrială locul principal ocupă ramurile consumatoare de capital (costisitoare, capitalofage), iar in perioada postindustrială pe locul principal se plasează ramurile care necesită un inalt nivel de dezvoltare a ştiinţei (logofage).

Dezvoltarea societăţii umane a fost urmată de transformări esenţiale a structurii industriale ca ramură a economiei mondiale. Primele elemente de industrie, ca ramură, au apărut in rezultatul celei de a doua etapă a diviziuni muncii (meşteşugărit şi agricultură), cind apar aşa tipuri de producere ca prelucrare a pielii, producerea incălţămintei, a sticlei, a ţesăturilor fabricate şi altele. In toată perioada dezvoltării meşteşugăritului produsul industrial era prezentat de diferite tipuri de intreprinderi.

Numai in secolele XV-XVI apar primele semne de conducere a unor ramuri industriale cum ar fi ramurile industriei uşoare (textilă, incălţăminte), industria sticlei şi unele ramuri ale industriei extractive (extragerea cărbunelui, metalului).

La inceputul secolului al XX-lea industria cuprinde la 20 de ramuri, actualmente, peste un secol intruneşte peste 300 ramuri şi peste 500 tipuri de producere (intreprinderi vinicole). Toate aceste ramuri sunt rezultatul diviziunii sociale (internaţionale, geografice) a muncii. In ansamblul de ramuri, intreprinderile industriale (fabrici, uzine) ocupă locul dominant.

Intreprinderea este unitatea de bază economică, care dispune de fonduri fixe, mijloace de circulaţie, personal, specializare in producere. De aceea intreprinderile sint foarte diferite după indicatori economici, asortimentul şi volumul producerii, tehnologiile folosite, evidenţiindu-se mai multe tipuri de intreprinderi:

  • Intreprinderi simple (unitare) – cind produce un singur tip de produse de la materia primă pină la produsul finit;

  • Combinate – cind in tehnologia de producere se intrunesc mai multe intreprinderi de prelucrare cu tehnologii consecutive, dar produsul final este unul. Combinatul metalurgic cu ciclul de prelucrare al minereului de fier şi coxului, apoi urmează ciclul doi de producere a oţelului şi ciclul trei de producere a laminatelor. Acelaşi lucru poate fi şi in industria textilă şi alte ramuri industriale.

  • Complexe – cind intreprinderile intrunite intr-un ciclu produc mai multe tipuri de produse finite, dar folosesc aceiaşi materie primă. Ca exemplu complexul combinatului metalurgic al metalurgiei colorate, care poate produce din aceiaşi materie primă (minereu de cupru, de exemplu) citeva tipuri de metale colorate (cupru, zinc, plumb şi altele). In acest complex pot fi incluse intreprinderi de producere a acidului sulfuric (H2SO4), a cimentului, etc.

In dependenţă de diferite criterii, şi tehnologii ramurile industriale indicatori pot fi clasificate in felul următor:

După tehnologii:

  • ramuri extractive,

  • ramuri prelucrătoare.

După menirea economică şi socială:

  • ramuri industriale din grupa A, care intrunesc intreprinderi de producere a mijloacelor de producţie;

  • ramuri industriale din grupa B, care intrunesc intreprinderi de producere a obiectelor de larg consum.

După particularităţile tehnico-economice deosebim ramuri:

  • consumator de energie sau energofage;

  • consumatoare de materie primă sau materialofage;

  • consumatoare de căldură;

  • consumatoare de apă şi altele.

După procesele tehnologice utilizate se evidenţiază mai multe grupe de ramuri:

  • Industria energetica, industria metalurgică, industria chimică, industria constructoare de maşini, industria materialelor de construcţie, industria forestieră, industria uşoară, industria alimentară etc.

Dezvoltarea industriei , creşterea numărului de ramuri şi subramuri determină diverse forme de organizare a producerii industriale şi totodată desăvirşirea (perfecţionarea) continuă a lor.

Dintre formele mai cunoscute şi tradiţionale pot fi nominalizate:

Concentrarea producerii , exprimată prin:

  • construcţia de intreprinderi mari cu un număr mare de muncitori;

  • creşterea capitalului de producere a unităţii economice prin construcţia capacităţilor suplimentare. De exemplu, la staţia electrică se poate adăuga noi turbine sau blocuri; la fabrica de ciment se mai construieşte o sobă de ardere şi altele.

  • creşterea capacităţii productive a utilajului, prin creşterea productivităţii muncii şi introducerea de noi procedee şi tehnologii (industria textilă, industria incălţămintei; industria tricotajelor şi alte ramuri).

Specializarea producerii – care poate fi abordată ca formă de organizare şi ca formă a diviziunii muncii, cind intreprinderea se specializează in producerea unor anumite tipuri de produse. In dependenţă de aceste se evidenţiază următoarele tipuri de specializări:

  • specializare in producerea obiectelor finite – vagoane, motociclete etc.

  • specializarea producerii anumitor detalii, agregate, părţi componente ale unui produs. Cind intreprinderea produce anumite piese a unui produs sofisticat (acumulatoare pentru automobile, utilaj electric pentru automobil etc.);

  • specializarea in producerea unor piese cu o tehnologie comparativ simplă, dar in serii mari. De exemplu, produsele de condensare, rezistenţă, lampe pentru utilajul electric al automobilului;

  • specializarea tehnologică – producerea unor linii tehnologice, tehnologii de folosire.

Standartizarea – unificarea pieselor pentru mai multe tipuri de produse gata. De exemplu, producerea pieselor pentru computer, care este unificat in toate statele.

Cooperarea – formă apărută ca rezultat al specializării. De exemplu uzina de ansamblare a automobilelor poate coopera cu 300 – 1000 de alte interprinderi specializate.

Combinarea – intreprinderele sau complexul de intreprinderi care produc diferite tipuri de produse finite, sau intruneşte diferite intreprinderi cu diferite procese tehnologice. De exemplu, combinatul metalurgic, combinatul textil.

Gardul de diversificare structurală a industriei in statele lumii depinde de nivelul industrializării şi potenţialul industrial, de capacitatea de absorbţie a pieţii interne şi externe, de intensitatea şi operativitatea implimentării inovaţiilor, de gradul de integrare in sistemul economiei mondiale. Actualmente structura industriei statelor cu un nivel inalt de dezvoltare suportă modificări esenţiale, fiind influenţate de internaţionalizarea şi globalizarea vieţii economice, ultimele fiind determinate de costul şi mobilitatea factorilor de producţie, de costurile ecologice, de integrarea regională.

Modificările structurale in statele şi regiunile Terrei au decurs diferit. Statele inalt dezvoltate se caracterizează printr-o structură diversificată a nomenclatorului produselor industriale şi asubramurilor industriale. Industria statelor in curs de dezvoltare au o structură mult mai simplă, cu predominarea ramurilor industriei uşoare, a ramurilor extractive şi a ramurilor tradiţionale.

Sub aspect structural şi teritorial industria la etapa contemporană se caracterizează prin:

  • diminuarea ponderii ramurilor tradiţionale, apariţia şi extinderea unor ramuri noi, a noilor tehnologii, cum ar fi: chimia fină, biotehnologia, microbiologia, industria medicamentelor şi altele;

  • creşterea ponderii ramurilor capitalofage, precum ar fi: industria constructoare de maşini şi utilage, chimică etc.;

  • renunţarea statelor dezvoltate de la ramurile energofage, materialofage şi celor cu impact major asupra mediului inconjurător şi transferul lor in ţările in curs de dezvoltare.

Modificările geoeconomice in sectorul secundar

Problemele transformărilor teritoriale şi structurale a ramurilor industriale la etapa contemporană capătă importanţă deosebită şi trăsături calitative necunoscute. Creşterea rapidă a volumului de producţie, asortimentul mare a produselor industriale, succesele progresului tehnico-ştiinţific, creşterea diferenţierii ramurale, evoluţia specializării şi cooperării au consolidat tendinţele de intersecţie şi reciprocitate a relaţiilor de producere in industrie. Transformările actuale nu se supun legităţilor tradiţionale a dezvoltării şi repartizării ramurilor industriale. De aceea se cere o nouă abordare in condiţiile noi economice, tehnice, sociale şi politice.

In ştiinţele geografice, pe parcursul secolelor XIX – XX, au fost elaborate mai multe teorii şi concepţii de dezvoltare şi repartizare spaţială a producţiei industriale şi agricole, printre care pot fi nominalizate:

  • Teoria repartizării in baza producerii comerciale, argumentată de Iohan Tiunen (1783 - 1856). In lucrarea sa „Statul izolat” (1826) autorul a argumentat dependenţa eficienţii producerii agricole in raport cu distanţa de la oraş, ca centru comercial (consum). In baza teoriei era pusă atit renta diferenţiată cit şi cheltuielile de transport. Primele modele de argumentare au repartizării producerii a fost elaborate de A. Smidt (1723 - 1810) şi D. Ricardo (1772 - 1823), care au argumentat că resursele sociale pot fi efectiv utilizate numai in rezultatul mişcării libere a mărfurilor, capitalului, resurselor umane.

  • Prima teorie a repartizării ramurilor industriale aparţine economistului german A. Weber (1868 - 1958) in lucrarea „ Teoria amplasării industriei” (1909). In această lucrare au fost argumentaţi factorii creşterii eficienţii producerii sub influenţa cheltuielelor de producere şi realizarea produsului finit (factorul de transport, resursele umane şi alţi factori).

  • Teoria lui A. Lioşi – in care au fost elaborate particularităţile amplasării producerii in baza dezvoltării progresului tehnico-ştiinţific, concurenţii şi sistemului de impozitare cu scopul de a căpăta profitul maximal.

Această direcţie a teoriei economice a fost dezvoltată in continuare de aşa specialişti ca D. Hamilton, D. Smidt Svan şi alţii. In condiţiile noi a dezvoltării economice au fost elaborate concepţii contemporane precum:

  • Teoria bazată pe utilizarea ciclului de producere de la extragerea materiei prime pină la producerea produsului finit. Teoria elaborată de geografii ruşi I. Maşbiţi şi B. Zimin.

  • Teoria ciclului de viaţă a produsului (P. Vernan şi S. Hips) in baza căreia este argumentat faptul că fiecare produs are un anumit stadiu de prelucrare şi anumit ciclu de viaţă (anumită durată).

  • Teoria dezvoltării ciclice , fondator N. Condratiev (1882 - 1938), in care se argumentează că dezvoltarea economică decurge după anumite cicluri cu o durată de 50 – 60 ani, in cadrul cărora pot fi evidenţiate anumite faze de creştere, stabilizare, diminuare.

  • Teoria metodei segmentării de analiză (A. Scott, R. Ulker), conform căreia dezvoltarea şi repartizarea nu depinde atit de condiţiile şi factorii externi, cit de particularităţile dezvoltării, strategiile de organizare şi realizare a producţiei de companiile şi firmele industriale.

In evoluţia lumii industrializate se pot deosebi trei mari perioade organizatorice, care au urmat consecutiv şi in mod diferit pe state şi regiuni ale Terrei:

  • perioada producţiei industriale artizanale care se caracterizează prin concurenţa liberă pe piaţă, numărul foarte mare de intreprinderi mici individuale, statul neimplicindu-se in mecanismul de producere şi realizare;

  • perioada formării intreprinderilor industriale mari , cind are loc concentrarea mare a producerii, de capital industrial şi formarea monopolurilor industriale. Perioada standartizării, raţionalizării şi concentrării producţiei şi consumului in masă, caracterizată prin aplicarea noilor tehnologii in activitatea de organizare a producerii industriale numită perioada fordismului;

  • perioada contemporană – postfordistă caracterizată prin reorganizarea teritorială şi spaţială a producţiei industriale sub influenţa concurenţei capitalului transnaţional.

Procesul de internaţionalizare a economiei mondiale, integrarea economiilor naţionale sunt particularităţile de bază a relaţiilor economice actuale. Acest proces in comun cu dezvoltarea diviziunii internaţionale a muncii influenţează substanţial asupra dezvoltării şi repartizării ramurilor economiei in statele şi regiunile lumii contemporane. Extinderea globalizării a determinat transformări esenţiale in structura ramurală şi in amplasarea spaţială a industriei mondiale.

Analiza transformărilor structurale a industriei permite de a evidenţia o serie de modificări in structura ramurală şi spaţială a industriei. Dezvoltarea şi modernizarea industriei in baza noilor tehnologii a fost determinată de:

  • Apariţia noilor ramuri şi subramuri ca rezultat a diversificării ramurilor tradiţionale şi apariţia noilor direcţii de cercetare şi producere.

  • Mulţimea de ramuri şi subramuri tehnologice au adus la formarea unui nou sector a economiei mondiale – sectorul cuaternar sau informaţional.

  • După nivelul modernizării economiei, o parte a lumii contemporane a trecut la o nouă etapă a dezvoltării economiei – postindustrială.

Varietatea mare de transformări structurale şi tehnologice determină necesitatea de a efectua studiile la următoarele niveluri:

  • Macrostructural (macroeconomic), care includ transformări in cadrul sectoarelor economiei mondiale (primar, secundar, terţiar,cuaternar).

  • Mezostructural (mezoeconomic), care includ transformări in cadrul ramurilor economiei mondiale (industrie, agricultură, transport, comerţ).

  • Microstructural (microeconomic) care includ transformări la nivelul unor tipuri de produse (piese, agregate, utilaje).

Dintre modificările structurale la toate aceste trei niveluri se pot menţiona:

  • Apropierea cuantumului de producere a sectorului primar şi secundar prin dezvoltarea complexului agroindustrial. Totodată prin introducerea inovaţiilor industriale şi tehnologice in agricultură (transformarea producerii agricole intr-o variantă a industriei) volumul produsului industrial, in componenta complexului creşte, iar a agriculturii se reduce. Corespunzător aduce la mărirea cuantumului sectorului secundar. In genere, in prezent volumul produsului industrial il depăşeşte pe cel agricol de 8 ori.

  • Cresc esenţial investiţiile capitale in industrie şi in cercetările ştiinţifice a ramurilor industriale.

  • Creşte rolul companiilor transnaţionale in economia mondială şi naţională. In prezent, lor le revin 1/3 din produsul global şi 2/3 din comerţul mondial.

  • Dezvoltarea intensă şi creşterea ponderii ramurilor inalt tehnologice sau logofage.

  • Specializarea tot mai profundă a ramurilor in producerea unor componente comparativ simple (faţă de produsul finit).

  • Ramurile tradiţionale ale statelor dezvoltate cum sint industria textilă, metalurgică, industria cimentului, prelucrarea lemnului şi celulozei migrează către statele in curs de dezvoltare.

  • Micşorarea cuantumului ramurilor agricole in produsul intern brut in statele inalt dezvoltate.

  • Micşorarea esenţială a cuantumului industriei extractive de la 15% in 1970 la 8% in prezent (in statele inalt dezvoltate acest indicator constituie 2-3%, in statele in curs de dezvoltare - 15 – 20%, in statele arabe – 40%).

  • Creşterea volumului şi ponderii ramurilor bazate pe tehnologiile de virf (electronică, electrotehnică, biotehnologică) şi ramurilor modernizate in baza tehnologiilor noi. In statele inalt dezvoltate ponderea acestor ramuri este mare: Germania 30%, SUA – 24%, Marea Britanie, Japonia – 23%. Concomitent creşte proporţia acestor ramuri in export (SUA şi Japonia – 37%, Marea Britanie – 32%, Olanda – 23%, Germania – 21% ).

  • Caracteristic pentru toate ramurile este reducerea esenţială a consumului de energie, materii prime, apă, resurse umane etc.

  • S-a schimbat mult esenţa formelor vechi de organizare a industriei (concentrare, combinare, cooperare), exprimat prin trecerea la forma de producere de la tipul fordism, la tipul nou - postfordism.

  • Standardizarea şi unificarea producerii la nivel mondial (producerea computerilor şi tehnologii pentru computer şi alte ramuri).

Odată cu transformările structurale in economia şi industria mondială se inregistrează mari modificări spaţiale (geografice, teritoriale) in amplasarea ramurilor. Printre cele mai vizibile pot fi nominalizate:

Divizarea - statelor lumii in trei grupe mari, după nivelul de dezvoltare economică:

  • state inalt dezvoltate

  • state in dezvoltare

  • state in tranziţie

Concentrarea mare a produsului economic intr-un număr mic de state. Ca exemplu, statelor din prima grupă (in număr de şapte) le revin 50% din volumul produsului industrial, sau peste 4000 mlrd. dolari din totalul de 8717 mlrd. dolari.

Micşorarea esenţială a cuantumului şi volumului producerii in statele exsocialiste, şi indeosebi, ex-sovietice, in afară de China. In prezent, China produce 15,5% din produsul industrial mondial (SUA – 16,6%). In date absolute aceste valori reprezintă pentru SUA – 1450 mlrd., pentru China 1330 mlrd. din totalul global.

După o dominare absolută a SUA in economia mondială, tot mai mult se evidenţiază formarea a trei regiuni economice, sau trei poli a economiei mondiale – America de Nord, Europa Occidentală, Asia Pacifică. In perspectivă se conturează formarea a mai multor centre (poli) economice ca Asia de Sud, America Latină, Africa de Nord şi altele.

Concentrarea mare a produselor tehnologiilor de varf şi exportul acestora intrun număr mic de state. Primele cinci state (SUA, Japonia, Anglia, Germania şi Franţa) le revin mai mult de 1/3 din produsele tehnologiilor inalte. Pe diferite state aceste valori variază de la 25% in SUA la 18% in Franţa. In exportul produselor tehnologiilor de varf valorile acestor state variază intre 37% in SUA şi 21% in Germania.

Migraţia industriei uşoare şi a industriei grele, in acelaşi rind a maşinilor electrice, in statele in dezvoltare din Asia. In prezent, in regiunea asiatică se produce 50% din producerea maşinilor electrice, 75% din aparatele de radio (lideri fiind China, Malazya, Singapore), 50% din televizoare (lideri China, Coreea de Sud), 50% din magnitofoane şi monitoare (lideri Coreea de Sud, Japonia, Taiwan). Statele asiatice deţin intiietatea la producerea ceasornicilor electrice, microcalculatoarelor, videomagnitofoanelor şi altor produse electrice.

Migraţia producerii şi ramurilor industriale spre porturile mari . Aceasta este caracteristic atit pentru Europa aşa şi pentru America şi Asia. De exemplu, 4/5 din intreprinderile industriale al Japoniei şi Coreei de Sud sint situate in porturi.

Deplasarea intreprinderilor şi ramurilor in centrele mari ştiinţifice (tehnopolurile), caracteristic pentru SUA, Germania, Japonia.

Migraţia ramurilor care cer o cantitate mare de forţă de muncă spre regiunile şi statele Terrei care dispun de resurse umane ieftine (Asia, America Latină, Africa).

Trecerea de la forma fordistă de organizare a producerii industriale la forma posfordistă a adus la formarea unui număr mare de intreprinderi mici (familiale), in statele lumii.

Amplasarea teritorială (spaţială) a intreprinderilor industriale şi filialelor lor este determinată de necesităţile companiilor transnaţionale (CTN).

Dezindustrializarea centrelor economice tradiţionale in rezultatul migraţiei intreprinderilor spre periferia statelor şi spre periferia economiei mondiale.

Transformările recente in amplasarea spaţială se caracterizează prin:

  • Concentrarea structurilor de dirijare la nivel suprastatal in statele inalt dezvoltate şi in centrele mari economice Tokyo, Londra, New York şi altele;

  • Concentrarea centrelor de cercetare ştiinţifică in centrele mari cu potenţial ştiinţific mare;

  • Amplasarea produselor standartizate şi de masă in regiunile periferice;d. Repartizarea diferitor etape (stadii) de producere şi prelucrare in state specializate şi dezvoltate.

Modificări geoeconomice in sectorul primar. Tendinţe de dezvoltare al economiei mondiale

Agricultura este cea mai veche ramură a economiei mondiale, care a avut şi are o importanţă vitală in dezvoltarea societăţii umane. Este ramura care produce cea mai mare parte a produselor alimentare pentru societate. Tradiţional a fost ramura in care a fost ocupată cea mai mare parte a resurselor umane.

Agricultura ca ramură a economiei mondiale contemporane are deosebiri mari in dezvoltarea şi amplasarea teritorială:

  • specializarea ramurilor a diferitor regiuni mari a Terrei şi statelor lumii;

  • decalaje mari in nivelul dezvoltării ramurilor agricole in statele şi regiunile mari ale Terrei;

  • diferenţieri mari in ponderea ocupaţiilor in ramurile agricole. Pină in prezent in această ramură sint ocupaţi pină la 50% din populaţia ocupată, pe cind in unele state dezvoltate ponderea este in limitele 3-7%.

Caracteristic pentru dezvoltarea acestei ramuri tradiţionale sint cele mai diverse transformări cum in amplasarea geospaţială atit şi in ritmurile dezvoltării şi rolul agriculturii in dezvoltarea economică a societăţii umane şi statelor lumii.

Se evidenţiază unele transformări care a cuprins intregul complex de ramuri a agriculturii sub influenţa progresului tehnico-ştiinţific, sub influenţa transformărilor economice şi geografice a statelor lumii, sub influenţa ofertei pieţii mondiale şi naţionale.

  • In perioada pină in anii `90 a secolului al XX-lea in comerţ predominau produsele agricole (materie primă), actualmente in comerţ predomină produsele agroalimentare.

  • Reducerea esenţială a populaţiei ocupate in ramurile agricole. La inceputul secolului al XX in agricultură era ocupată 80% din populaţia ocupată, in anii 0-60 a secolului acesta ponderea a scăzut la 60%, la inceputul secolului XXI acel cuantum este sub 50%.

  • Se inregistrează deosebiri esenţiale in ponderea ocupaţiilor in agricultura in statele dezvoltate şi statele in dezvoltare. In statele inalt dezvoltate acesta cată este de 3-5%, in statele dezvoltate 10-15%, pe cind in statele in dezvoltare ajung la limita de 60-70.

  • In rezultatul dezvoltării economice, folosirea intensă a avantajelor progresului tehnico-ştiinţific şi se evidenţiază o diferenţiere mare a volumului de producere in statele dezvoltate. Statelor inalt dezvoltate, in care locuiesc 12-13% din populaţia Terrei le revin 2/3 din volumul de producere a produselor alimentare in acelaşi rind exportă la 64% din volumul mondial, produc 61% din materia primă agricolă şi produc 65% din produsele alimentare fabricate. In acelaşi timp in statele in curs de dezvoltare cu un efectiv de 75% din populaţia Terrei produc in limitele de pană 35% din produsele alimentare şi exportă 32% din produsele agricole nefabricate.

  • Insă dezvoltarea intensă a sectorului agricol in statele in curs de dezvoltare (China, Brazilia, Mexic şi altele, aduce la creşterea ponderii acestei grupe de state (cu 4-5% in ultimul deceniu), şi corespunzător diminuarea ponderii statelor inalt dezvoltate.

  • Creşterea ponderii de cereale cu (6-10%) şi producţiei carnei (cu 18%) in volumul total a producţiei agricole.

  • Agricultura rămine ramura de bază a tuturor statelor in curs de dezvoltare, insă tot in aceste state este o problemă acută globală – problema alimentaţiei.

Aceste este rezultatul :

  • creşterea mai mult rapidă a efectivului populaţiei faţă de volumul producţiei agricole;

  • productivitatea muncii foarte scăzută şi nivelul scăzut de inzestrare tehnică.

Despre acestea ne dovedeşte mai multe fapte. Ca exemplu un fermier din SUA poate indestula cu produse agricole a localităţilor de 25-30 mii locuitori. Un lucrător din agricultura din SUA produce produse alimentare pentru 60 oameni, in statele din Europa pentru 20 oameni, in Japonia pentru 13 oameni. In statele in curs de dezvoltare produce numai pentru indestularea necesităţilor personale.

  • Creşterea cerinţelor din partea populaţiei in cantitatea, calitatea şi varietatea produselor agricole.

  • Se schimbă esenţial proporţia produsului fitotehnic şi zootehnic in volumul produsului agricol, in folosul zootehniei. In cadrul fitotehnica creşte importanţa cerealelor, iar in zootehnice a economiei avicole.

  • Se schimbă foarte mult proporţia statelor lumii in produsul global agricol. In producerea de cereale locul I China, (in special in producerea griului şi orezului, mai mult de 50%), in producerea porumbului SUA I loc, cartofului I loc China, in producerea laptelui – SUA.

Transformările esenţiale se inregistrează şi in dezvoltarea agriculturii după diferiţi indicatori economici, tehnici, sociali. Şi anume:

  • reducerea suprafeţelor agricole;

  • creşterea inzestrării tehnice. Parcul de tractoare a atins limita de peste 25 mln. (in acelaşi rind SUA – 4,8 mln., Japonia – 2,2 mln.). la 1000ha de pămant arabil in Japonia revin 510 tractoare, deci la 1 tractor revine 2 ha de suportele agricole, pe cind in SUA 28 ha, reinvierii Europei 11 ha.

  • creşterea cantitativă de ingrăşăminte folosite, in primul rind statele dezvoltate, care folosesc 43-45% din totalul ingrăşămintele folosite, acesta aducem la creşterea recoltei. Ca exemplu 1 kg de ingrăşăminte aduce la creşterea recoltei de cereale cu 8 – 12 kg, la culturile uleioase cu 4-8 kg, cartofi cu 50 kg.

  • Creşte productivitatea suprafeţelor irigate. Totodată suprafeţele irigate in anii 1980 – 2000 s-a redus de la 250 la 240 mln. ha. Dar această suprafaţă produce pină la 50% din volumul produsului agricol.

  • Se măreşte rolul proceselor internaţionale şi regionale in dezvoltarea agriculturii (Revoluţia verde) orientată la creşterea importării selective, ameliorări.

Ca o trăsătură de mare importanţă este creşterea companiilor transnaţionale in dezvoltarea agriculturii şi comercializarea produselor agricole la revin 75% din investiţii in agricultură, 90% din export şi comerţ. In domeniul agriculturii activează peste 60 companii transnaţionale (Filip

Morri – SUA, Unilever (Marea Britanie - Olanda), Nestle (Elveţia) ş.a.). Direcţia de bază a dezvoltării producerii agricole contemporane este creşterea productivităţii muncii folosind toate mijloacele chimice, tehnice, ştiinţifice. In acest scop s-a creat o serie de instituţii ştiinţifice in cele mai diverse ramuri a agriculturii (institutul cartofului, orezului). Această tendinţă a căpătat denumirea de agricultură productivistă. Insă această ramură aduce şi la unele consecinţe ne dorite cum ar fi:

  • apariţia supraproducerii unor produse agricole in statele dezvoltate;

  • creşterea suprafeţelor agricole ne utilizate;

  • specializarea ingustă a zonelor sau raioanelor agricole;

  • creşterea procesului eroziunii solurilor ca urmare a folosirii intense.

Una din ultimile tendinţe noi in dezvoltarea agriculturii este extinderea agriculturii biologice. Agricultura care nu are impact negativ asupra resurselor naturale, asupra sănătăţii populaţiei şi mediului ambiant. In acest scop este necesar un echilibru armonios a potenţialului natural in funcţie de specificul ecosistemelor concrete. Actual agricultura „biologică” se practică intr-un număr mare de ţări cu grad inalt de dezvoltare, precum Germania, Olanda, Franţa, Israel şi altele.

Back to Top