Integrarea economică interstatală a debutat in perioada postbelică, cuprinzand ţări din toate colţurile lumii, atat dezvoltate, cat şi in dezvoltare. De la o zonă la alta a economiei mondiale există deosebiri in ceea ce priveşte momentul declanşării procesului de integrare, ritmul evoluţiei sale, formele concrete de manifestare şi, mai ales, performanţele realizate. Fără indoială, „vitrina publicitară” a integrării interstatale o constituie Uniunea Europeană.

Lungul drum al ideii unităţii europene

Ideea unităţii europene işi are inceputurile in perioada interbelică. Sub impulsul consecinţelor catastrofale ale primului război mondial, in 1923, ia naştere „Mişcarea paneuropeană”, din iniţiativa lui Coudenhove-Kalergi, un aristocrat de origine cehă. Intr-un apel lansat la Viena, in 1924, se spune: „Salvarea rezidă in unirea tuturor statelor democratice ale continentului intr-o grupare politică şi economică internaţională. Nu trebuie să se lase să se repete acest adevăr simplu: o Europă divizată conduce la război, la agresiune, la mizerie...” (s.n.).

Prima iniţiativă oficială, in direcţia uniunii europene, are loc in 1929 şi aparţine lui Aristide Briand, cunoscut om politic francez, artizan al Societăţii Naţiunilor, laureat al Premiului Nobel pentru Pace (1926), adept al unei „legături federale”, bazate pe apropierea franco-germană.

Din păcate, demersul lui Briand s-a lovit de vitregia vremurilor. Criza economică mondială din 1929-1933 şi evenimentele politice care i-au urmat: victoria nazismului in Germania (1933), războiul civil din Spania (1926-1939), Anschluss-ul (1939), cotropirea Boemiei şi Moraviei de către Germania (1939), invadarea Poloniei de către trupele naziste aliate cu cele ale comuniştilor ruşi etc. In 1940, URSS, „apărătoarea păcii in intreaga lume”, anexează ţările baltice, Basarabia şi Bucovina de Nord. In ultima notă sovietică adresată guvernului roman se spunea: „1) In decurs de 4 zile incepand de la orele 14, ora Moscovei, la 28 iunie, să se evacueze teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de către trupele romaneşti. 2) Trupele sovietice in acelaşi timp să ocupe teritoriul Basarabiei şi partea de nord a Bucovinei . 3) In decursul zilei de 28 iunie, trupele sovietice să ocupe următoarele puncte: Cernăuţi, Chişinău, Cetatea Albă...”. Europa, sfaşiată de ambiţii naţionaliste, a intrat in cel de-al doilea război mondial. Temerile partizanilor „Mişcării paneuropene” s-au adeverit pe deplin.

Ideea unităţii europene este reluată de Winston Churchill, imediat după sfarşitul ultimei conflagraţii mondiale. Intr-un discurs ţinut la Zurich, in 1946, el spunea: „...există un remediu care, dacă ar fi acceptat peste tot şi spontan, ar transforma ca prin minune toată scena şi ar face din Europa, in caţiva ani, un pămant tot aşa de liber şi fericit ca acela al Elveţiei de astăzi... Care este acest remediu suveran? Este formarea familiei europene ... Noi trebuie să construim un fel de State Unite ale Europei” (s.n.). Să nu fi prevăzut, oare, marele om politic britanic consecinţele inţelegerii de la Yalta (1945), cand marile pretenţii teritoriale ale lui Stalin au fost satisfăcute pe seama Europei Centrale şi de Est? Să fi fost atat de mare increderea sa in loialitatea URSS? Cert este că un alt mare om politic occidental – generalul Charles de Gaulle, cu numai caţiva ani mai tarziu, intrevedea o Europă „de la Atlantic la Ural”.

„Războiul rece” care a urmat acestor momente de euforie a trezit la realitate lumea occidentală. Scindarea Europei in două blocuri devenise un fapt real. In mai 1962, acelaşi Charles de Gaulle, mult mai realist, vorbea despre „o lume in care totul conduce spre ameninţarea unui conflict general...” şi (doar) despre o „Europă occidentală unită şi care să aibă destulă forţă, destule mijloace şi destulă coeziune pentru a exista prin ea insăşi...” (s.n.). Europa occidentală alesese calea unităţii prin integrarea economică şi politică interstatală.

In ciuda acestor evoluţii potrivnice ideii de unitate la nivel european, popoarele captive din Centrul şi Estul continentului nostru au demonstrat că au rămas fidele legăturilor lor tradiţionale cu ţările occidentale, ideilor democraţiei. Sub diferite forme, ele şi-au manifestat opoziţia faţă de regimul de dictatură comunistă. In Romania, timp de zece ani (1945-1955) a fost organizată rezistenţa armată in munţi, in 1956 a avut loc insurecţia de la Budapesta, in 1968 „revoluţia de catifea” de la Praga, in 1980 revolta muncitorilor polonezi de la şantierele navale de la Gdansk. Pe drept cuvant, reputatul politolog şi profesor de origine romană – Ghiţă Ionescu, in cartea sa „Viitorul politic al Europei Orientale”, apărută la Londra, sublinia cat de mare a fost „rezistenţa tradiţiilor de autonomie” pe care bolşevismul a intalnit-o in ţările satelit.

Prăbuşirea comunismului in Europa (1989-1991) a inlăturat principalul obstacol din calea materializării ideii de unitate europeană. Intr-un timp record (aprilie 1990) se convoacă reuniunea la varf de la Dublin a Comunităţii Europene care dă semnal verde iniţierii acordurilor de asociere cu ţările din Europa Centrală şi de Est. Tot la Dublin s-a hotărat şi infiinţarea BERD (Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare) menită să acorde asistenţă financiară ţărilor asociate. De asemenea, se decide ca Banca Europeană de Investiţii să finanţeze proiecte de modernizare economică in aceste ţări. Primele acorduri de asociere sunt semnate cu fosta Cehoslovacie, Polonia şi Ungaria apoi cu Romania (februarie 1994) şi Bulgaria (martie, acelaşi an). In total, zece ţări foste comuniste din Europa devin asociate la U.E.* Toate au inaintat ulterior cereri de aderare. In urma Summit-ului de la Helsinki (decembrie 1999) au fost iniţiate negocierile de aderare cu toate statele candidate care indeplinesc criteriul politic.

Există, aşadar, voinţă politică de ambele părţi. Numai că ea nu este suficientă. Cele mai multe ţări candidate sunt mult rămase in urmă din punctul de vedere al nivelului de dezvoltare. In aceste condiţii, o integrare rapidă a lor in U.E. nu ar fi reciproc avantajoasă. Eforturile U.E. ar trebui să-şi găsească un corespondent in ţările candidate la integrare, din Est. O condiţie sine qua non este alinierea acestor ţări la ceea ce se inţelege prin „acquis communautaire”, adică la acel ansamblu de legi, de drepturi deja obţinute la nivel comunitar. Este vorba despre un „bun caştigat” concretizat in standarde juridice, politice şi sociale, superioare. Ţările candidate la integrare trebuie să facă dovada capacităţii implementării acestui „acquis”, ceea ce nu este deloc uşor.

In fine, mai este şi problema Rusiei cu specificul ei de fostă superputere care are aspiraţia de a redeveni ce a fost. In dezvoltarea cooperării cu o asemenea ţară, UE a preferat soluţia „acordului de parteneriat”. Deocamdată nu se poate spune precis ce viitor va avea acest tip de acord. In schimb, este sigur că de la Europa economică şi politică pană la Europa geografică mai este cale lungă. Dar, atata timp cat nu va exista o Europă unită in intregul ei, se va menţine riscul acumulării tensiunilor in partea răsăriteană, ceea ce va reprezenta o ameninţare şi la adresa securităţii Uniunii Europene*.

In mod incontestabil, Europa occidentală a făcut şcoală in domeniul integrării interstatale. Din acest punct de vedere, ea oferă intregii lumi un adevărat model – cel al „Comunităţii Europene”. Cum se explică succesul ei intr-o intreprindere atat de complexă, unde nu există nici un precedent, nici o experienţă anterioară?

Cauze

  • Europa de Vest reprezintă un ansamblu omogen de ţări, o zonă in care statele au un mod de viaţă asemănător (dar nu identic) şi se caracterizează prin acelaşi tip de civilizaţie. O astfel de stare de lucruri constituie o oportunitate pentru integrarea interstatală.

  • Forţa de atracţie a ideii de integrare este dată de efectul de antrenare pe care il generează. O mare piaţă unică, libera circulaţie a capitalurilor şi a bunurilor, in cadrul ei, fac ca economiile integrate să obţină rezultate superioare sumei performanţelor individuale realizate anterior. Acest efect devine posibil numai atunci cand intre state nu există decalaje semnificative de dezvoltare. Este tocmai ceea ce caracterizează ţările Europei occidentale.

  • Dar integrarea economică interstatală, pentru a avea succes, presupune şi asumarea unor responsabilităţi. De unde şi importanţa „capabilităţii” ţărilor in cauză. Ţările candidate la integrare trebuie să posede un anumit potenţial economic şi politic fără de care indeplinirea obligaţiilor devine imposibilă. Statele Europei occidentale indeplinesc şi această condiţie.

  • Integrarea vest-europeană a fost posibilă datorită existenţei unei voinţe politice puternice. In acest sens, apropierea franco-germană a avut un rol decisiv. Aici se cuvine amintit rolul deosebit jucat de cele două mari personalităţi politice care au fost preşedintele Franţei – Charles de Gaulle şi primul cancelar al noii Germanii (de vest) – Konrad Adenauer. Graţie lor, cei doi „eterni duşmani” şi-au dat mana pentru ca impreună să construiască o nouă Europă, in pace.

  • Nu trebuie subestimat insă rolul ţărilor mici. Ele n-au aderat cu forţa la ideea de uniune europeană. Potenţialul lor politic s-a dovedit mare, mai ales atunci cand s-a pus in discuţie caracterul relaţiilor reciproce. „Europa nu poate fi concepută... decat in egalitatea dintre state; „ceea ce ar fi periculos şi total inacceptabil este ca anumite mari state să-şi imagineze că, atunci cand ajung la un acord intre ele, problemele sunt in mod automat rezolvate...”, declara, in aprilie 1962, Paul-Henri Spaak, fostul ministru belgian al afacerilor extderne**. Relaţiile dintre ţările participante la procesul de integrare vest-europeană n-au fost idilice. Important este insă că, prin negocieri, s-au găsit intotdeauna soluţii reciproc convenabile.

  • Integrarea economică interstatală a Europei occidentale s-a bazat pe un „nucleu dur” format din şase naţiuni: trei mari (Franţa, Germania, Italia) şi trei mici (Belgia, Olanda, Luxemburg – Benelux). Ele n-au fost numai primele care s-au inscris pe traiectoria integrării, ci şi cele mai consecvente. Uniunea Europeană de astăzi ar fi fost de neconceput fără aportul acestor ţări.

  • Vorbind despre cauzele integrării vest-europene, in afara celor interne, trebuie amintite şi cele internaţionale. După incheierea ultimului război mondial, Europa occidentală se afla intr-o situaţie deloc favorabilă. Pe de o parte, incepuse „războiul rece”, iar ţările occidentale se simţeau ameninţate de colosul sovietic. Soluţia nu putea fi alta decat solidaritatea ţărilor din vestul continentului. Pe de altă parte, era vorba despre impactul economic cu cealaltă superputere – Statele Unite. Transnaţionalele americane, deja instalate in Europa, reprezentau cel mai teribil concurent pentru economiile vest-europene, vizibil slăbite de război. Unui concurent atat de redutabil, numai o „uniune europeană” putea să-i facă faţă.

Evoluţia integrării interstatale in Europa occidentală

De la primii paşi pe calea integrării economice vest-europene şi pană in prezent a trecut jumătate de secol. Pe tot acest lung parcurs au fost, desigur, şi eşecuri, dări inapoi. Era firesc să se intample aşa, dacă ţinem seama că statele din vestul continentului işi asumă responsabilităţi fără precedent. Ele erau primele care avuseseră curajul să pornească pe o asemenea cale. Din fericire, mult mai importante s-au dovedit performanţele realizate. Pe baza lor, procesul integrării interstatale s-a dezvoltat considerabil.

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)

Considerată „intreprinderea pilot” a construcţiei europene, CECO a fost infiinţată prin Tratatul de la Paris (18 aprilie 1951). Sediul său a fost instalat la Luxemburg, primul preşedinte fiind francezul Jean Monnet. Tratatul a intrat in vigoare pentru o perioadă de 50 de ani. Membrii fondatori au fost Franţa, R.F. Germania, Italia şi ţările Benelux. CECO avea in frunte o instituţie cu caracter supranaţional – „Inalta Autoritate”. „ Iată prima realizare efectivă pe planul unificării Europei. Breşa a fost făcută, ea se va lărgi in mod inevitabil”, declara un alt francez, Robert Schuman, unul dintre artizanii acestei prime comunităţi europene.

Scopul CECO era crearea unei pieţe comune a cărbunelui şi oţelului intre cele şase state care furnizau, impreună, cea mai mare producţie din Europa de Vest, in cele două domenii. Totodată, CECO şi-a propus libera circulaţie a acestor produse, prin desfiinţarea taxelor vamale, fapt realizat in 1954. De asemenea, a avut un rol important in reconversia minerilor disponibilizaţi.

Comunitatea Economică Europeană (CEE)

In comparaţie cu CECO, limitată doar la două domenii de activitate, CEE inseamnă o considerabilă extindere a procesului de integrare economică interstatală.

Comunitatea Economică Europeană a luat fiinţă pe baza Tratatului de la Roma (martie 1957), semnat de către reprezentanţii celor şase state membre ale CECO. In acelaşi timp se parafează şi Tratatul privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). Din acel moment s-a putut vorbi despre existenţa a trei „comunităţi”.

Principalul obiectiv al CEE a fost crearea unei Pieţe Comune in cadrul căreia să se realizeze libera circulaţie a bunurilor, a serviciilor, a capitalurilor şi a persoanelor. Termenul limită prevăzut era 31 decembrie 1992. Piaţa Comună este o formă de integrare superioară, atat faţă de zona de liber schimb, cat şi faţă de uniunea vamală. Totuşi, ea reprezintă doar o etapă intermediară in calea către uniunea economică şi, mai ales, integrarea totală. Ideea de bază este stimularea concurenţei intre agenţii economici din ţările membre şi realizarea economiei de scară.

Primii zece ani de la intrarea in vigoare a Tratatului de la Roma au fost caracterizaţi prin infăptuiri semnificative. La loc de frunte se plasează desfiinţarea drepturilor vamale intre „cei şase” (iulie 1968), cu 18 luni inainte de termenul prevăzut şi instituirea unui tarif vamal extern comun. Consecinţele pe termen lung au fost creşterea constantă a ritmului comerţului intre statele membre, mai repede decat cel cu statele nemembre. Printre realizările importante din această perioadă mai pot fi distinse lansarea politicii agricole comune, fuziunea instituţiilor celor trei comunităţi (CECO, CEE şi Euratom); din acel moment va exista o singură Comisie a Comunităţilor Europene şi un singur Consiliu de Miniştri European.

Aderarea de noi state

Printre performanţele Comunităţii Europene se inscrie şi lărgirea sa. Acest proces vorbeşte de la sine despre marea forţă de atracţie a ideii de uniune europeană.

In 1973 se dă startul „Europei celor nouă” prin includerea efectivă a trei ţări – Danemarca, Marea Britanie şi Irlanda.

In ianuarie 1981 ia naştere „Europa celor zece” prin intrarea efectivă a Greciei.

In ianuarie 1986 se formează „Europa celor doisprezece”, Spania şi Portugalia devenind, efectiv, membre ale Comunităţii.

Actul Unic European a fost semnat la Luxemburg, in februarie 1986, de către „cei 12”, şi a intrat in vigoare un an mai tarziu. O serie de amendamente şi de completări la Tratatul de la Roma au fost regrupate intr-un singur document, de unde şi denumirea de Act Unic. Se prevedea crearea, inainte de 31 decembrie 1992, a unui „spaţiu fără frontiere interne, in care este asigurată libera circulaţie a mărfurilor, a capitalurilor şi a persoanelor”. Actul Unic marchează decizia de a crea „marea piaţă unică europeană”; el relansează procesul de integrare vest-europeană.

Deschiderea marii pieţe europene prevăzută in „Actul Unic”, intensificarea circulaţiei mărfurilor şi capitalurilor intre ţările membre, aduc la ordinea zilei necesitatea unor măsuri instituţionale şi pe plan monetar. Sistemul Monetar, lansat in 1979, dădea semne de „criză de creştere”.

In iunie 1988, Consiliul European, intrunit la Hanovra, cere unui comitet condus de preşedintele, de atunci, al Comisiei Europene, Jacques Delors, „să studieze şi să propună etapele concrete care să conducă la uniunea economică şi monetară” (s.n.). Raportul Delors va fi prezentat Consiliului European din aprilie 1989 şi se va afla la baza acordurilor de la Maastricht.

Uniunea Europeană

Semnat in februarie 1992, de către cele douăsprezece state membre şi intrat in vigoare după ratificare, la 1 noiembrie 1993, Tratatul de la Maastricht marchează consolidarea procesului de integrare europeană. Comunitatea Europeană capătă denumirea oficială de Uniune Europeană. La 1 ianuarie 1995, devin membre ale UE – Austria, Finlanda şi Suedia. Ia naştere Europa „celor 15”. Noul tratat stabileşte drept principal obiectiv economic trecerea la Uniunea Monetară, prin adoptarea unei monede unice şi a unor parităţi fixe şi irevocabile.

Criteriile de convergenţă

Uniunea Monetară cuprinde ţările care au indeplinit criteriile de convergenţă stabilite.

Două dintre criterii au in vedere „caracterul suportabil al situaţiei finanţelor publice...”. In scopul realizării acestui deziderat se prevede ca:

  • deficitul bugetar să reprezinte cel mult 3 % din PIB;

  • datoria publică să nu depăşească 60 % din PIB.

Tratatul mai prevede „realizarea unui grad ridicat de stabilitate a preţurilor; acest lucru va rezulta dintr-o rată a inflaţiei apropiată de aceea a trei state membre... care prezintă cele mai bune rezultate in materie de stabilitate a preţurilor”. Rata inflaţiei in ţările membre nu va trebui să reprezinte mai mult de 1,5 % in raport cu rata medie a celor trei ţări, pe acest plan.

In fine, tratatul mai subliniază „caracterul durabil al convergenţei atinse de un stat membru... care se reflectă in nivelul ratei dobanzii pe termen lung”. Rata nominală a dobanzii pe termen lung nu va trebui să depăşească cu mai mult de 2 % media ratelor dobanzii celor trei ţări care au cele mai bune performanţe pe planul ratei inflaţiei. Această condiţionare are la bază logica economică.

In opinia lui Philippe Rollet*, prin adoptarea acestor criterii, accentul cade pe convergenţa nominală şi nu pe cea reală. Intr-adevăr, in Tratatul de la Maastricht nu se spune nimic despre necesitatea unei convergenţe a produsului intern brut pe locuitor al ţărilor membre, despre convergenţa structurală. Aşadar, influenţele monetariste asupra autorilor tratatului au fost puternice.

Consiliul European, la reuniunea de la Madrid din 1995, stabileşte programul pentru introducerea monedei unice. Conform acestui program, in 1998 s-a efectuat nominalizarea a unsprezece ţări care să participe la Uniunea Economică şi Monetară**. In acelaşi an, Banca Centrală Europeană işi intră in atribuţii. In colaborare cu firma „Coopers and Lybrand”, au fost puse la punct scenariile privind introducerea euro.

La 31 decembrie 1998 s-a produs lansarea oficială a monedei unice – euro, eveniment de importanţă istorică.

Pe plan instituţional, trebuie menţionat că, in octombrie 1997, a fost semnat Tratatul de la Amsterdam. Noul Tratat işi propune adancirea şi lărgirea, in continuare, a integrării interstatale, cu un accent sporit pe problema locurilor de muncă, pe problemele sociale, in general. In acelaşi an (decembrie 1997), Consiliul European, in reuniunea sa de la Luxemburg, adoptă „Pactul de stabilitate şi de creştere”, menit să stea la baza coordonării măsurilor destinate pregătirii ultimei faze a UEM şi, in special, să asigure respectarea criteriului din Tratatul de la Maastricht referitor la deficitul bugetar al statelor membre (maximum 3% din PIB).

Viabilitatea modelului comunitar

Drumul parcurs de la Tratatul de la Roma pană la cele de la Maastricht şi Amsterdam, de la Europa „celor şase” la Europa „celor cincisprezece”, este presărat cu importante impliniri. Ele demonstrează viabilitatea modelului de integrare ales iniţial, consecvenţa şi creativitatea celor care l-au pus in aplicare. Forţa acestui model de integrare a fost dovedită şi de succesul său in confruntarea cu un alt model occidental, de sorginte britanică.

Din iniţiativa Marii Britanii a luat fiinţă, in 1959, prin acordul de la Stockholm, Asociaţia Europeană a Liberului Schimb. AELS a inclus şapte state: Austria, Danemarca, Norvegia, Suedia, Elveţia, Portugalia şi ţara iniţiatoare. Deci şase state mici alături de o mare putere economică, ceea ce avea să conducă la un echilibru precar. Din punctul de vedere al nivelului de integrare, AELS s-a situat pe prima treaptă – cea a zonei de comerţ liber: asociaţia şi-a propus doar suprimarea taxelor vamale reciproce (la produsele industriale), nu insă şi un tarif vamal extern comun.

Spre deosebire de Comunitatea Europeană, in cadrul AELS a fost lăsat liber jocul forţelor pieţei. Accentul a fost pus pe utilizarea mijloacelor „funcţionale” şi nu a celor „instituţionale”.

La un moment dat, AELS a inceput să dea semne de slăbiciune. Pe de altă parte, forţa de atracţie a Comunităţii Europene s-a dovedit din ce in ce mai mare. Inevitabilul se produce: cinci ţări părăsesc AELS, trecand in tabăra adversă: Marea Britanie şi Danemarca (1 ianuarie 1973), Portugalia (1 ianuarie 1986), Austria şi Suedia (1 ianuarie 1995). La sfarşitul secolului XX, AELS nu mai cuprinde decat Elveţia, Norvegia, Islanda şi Liechtenstein (ultimele două, aderate ulterior).

Transformări instituţionale

Pe parcursul anilor, instituţionalizarea procesului de integrare vest-europeană a evoluat, atat in lărgime (prin apariţia unor instituţii noi), cat şi in adancime (prin perfecţionarea fiecărei instituţii in parte).

Consiliul European constituie instituţia la varf, in care reprezentarea ţărilor membre este la cel mai inalt nivel: şefi de state şi de guverne, asistaţi de miniştrii de externe. Mai este reprezentată şi Comisia Europeană prin preşedintele său şi un vicepreşedinte.

Infiinţat relativ tarziu (la 10 decembrie 1974), Consiliul European defineşte liniile politice generale ale UE, fixează cele mai importante obiective (crearea SME, a Uniunii Economice şi Monetare, primirea de noi membri etc.). De asemenea, joacă un rol esenţial in orientarea politicii externe şi de securitate a UE, in armonizarea poziţiilor diplomatice ale statelor membre in scopul definirii unor opţiuni comune. In principiu, nu ia decizii obligatorii din punct de vedere juridic. Consiliul European se intruneşte de cel puţin două ori pe an in diferite ţări ale UE* (de unde se poate vedea cat de stransă este cooperarea intre statele membre). Preşedinţia acestui Consiliu se asigură pe baza principiului rotaţiei (la fiecare şase luni).

Consiliul de Miniştri European este principala instituţie cu putere de decizie din cadrul Uniunii. Sediul său se află la Bruxelles. Componenţa Consiliului se modifică de la o reuniune la alta, in funcţie de problemele discutate – economie şi finanţe, agricultură, afaceri externe etc., participanţii fiind titularii portofoliilor ministeriale respective din statele membre. Aşadar, fiecare Consiliu de Miniştri are specificul său. Consiliul are un preşedinte ales la fiecare şase luni, dintr-o altă ţară decat cel precedent. Aceeaşi ţară prezidează, in acelaşi timp, atat Consiliul European, cat şi Consiliul de Miniştri European.

Reuniunile acestui consiliu sunt pregătite de Comitetul Reprezentanţilor permanenţi (COREPER) format din tehnocraţi.

Adoptarea deciziilor necesită unanimitatea, sau majoritatea calificată, după caz. Majoritatea simplă este foarte puţin utilizată. Numărul de voturi alocate statelor membre nu este egal. Fiecărui stat i se acordă un vot ponderat in funcţie de potenţialul economic şi demografic. Nu există drept de veto pentru nici o ţară membră.

Comisia Europeană constituie instituţia executivă. Sediul său se află la Bruxelles. Fiecare membru al Comisiei, numit de un guvern naţional, devine „comisar”, adică titularul unui anumit portofoliu.

Comisia Europeană face propuneri Consiliului de Miniştri privind imbunătăţirea politicilor comunitare. Ea este aceea care pune in aplicare deciziile luate, avand, deci, un rol executiv. Comisia poate face recomandări şi emite avize către statele membre. Ea realizează studii şi evaluări in beneficiul instituţiilor comunitare**. De asemenea, Comisia are putere de control in legătură cu respectarea legislaţiei comunitare şi chiar forţă de decizie in domeniul administrării programelor şi fondurilor UE.

Parlamentul European are sediul la Strasbourg. Este forumul de dezbateri al UE. Membrii săi sunt aleşi prin vot direct, la fiecare cinci ani, de către cetăţenii statelor membre. Fiecare stat este reprezentat in funcţie de mărimea populaţiei sale. Membrii Parlamentului European sunt grupaţi nu după apartenenţa naţională, ci după cea de partid. Cele mai numeroase grupuri parlamentare sunt cel „popular european” (care reprezintă partidele democrat-creştine şi conservatoare) şi cel socialist.

Parlamentul European are competenţe mult sporite faţă de trecut:

  • participă la procesul legislativ (impreună cu Consiliul de Miniştri);

  • controlează activitatea Comisiei Europene (care nu se poate constitui decat după votul de investitură din Parlament);

  • poate interpela Consiliul de Miniştri;

  • aprobă acordurile internaţionale ale UE;

  • controlează bugetul comunitar (impreună cu Consiliul de Miniştri);

  • monitorizează aplicarea politicilor comunitare pe baza informaţiilor Curţii de Conturi;

  • preşedintele Consiliului European, după fiecare „summit”, informează Parlamentul.

Procedura de codecizie

Intre instituţiile Uniunii Europene există o stransă conlucrare. Ea creează un flux decizional care parcurge următorul traseu:

  • Comisia Europeană, pornind de la strategia, de la marile obiective, stabilite de Consiliul European, ia iniţiativa avansării de propuneri Consiliului de Miniştri şi Parlamentului.

  • Consiliul de Miniştri, pe baza unui aviz prealabil al Parlamentului, ia deciziile, stabilind o „poziţie comună”.

  • arlamentul ratifică (sau nu) deciziile Consiliului de Miniştri. In caz de divergenţă se recurge la Comitetul de Conciliere.

  • Comisia Europeană execută şi controlează aplicarea deciziilor finale.

Din cele menţionate se poate deduce că, din punct de vedere strict formal, decizia aparţine Consiliului de Miniştri. Dar ea nu poate fi luată fără conlucrarea cu celelalte instituţii, fiecare jucandu-şi rolul in virtutea unor prerogative determinate de statele membre, prin voinţa lor liber exprimată. Există, aşadar, o procedură de codecizie, care a fost oficializată prin Tratatul de la Maastricht.

Acelaşi tratat introduce in actul decizional şi principiul subsidiarităţii. In conformitate cu acest principiu, Uniunea Europeană nu intervine in probleme care nu sunt considerate de competenţa sa (invăţămantul, sănătatea publică, amenajarea teritoriului etc.), lăsand rezolvarea lor pe seama guvernelor naţionale sau a organelor locale ale puterii. In schimb, instituţiile comunitare intervin in problemele de interes general (politici economice comunitare, politică externă, protecţia mediului ambiant etc.).

Aplicarea consecventă a acestui principiu va avea consecinţe benefice pentru procesul de integrare:

  • va creşte eficienţa actului decizional prin plasarea lui la nivelul adecvat;

  • va impiedica centralizarea excesivă a puterii de decizie;

  • va conduce la o mai bună conjugare intre interesul naţional şi cel comunitar.

Uniunea Europeană mai dispune şi de alte tipuri de instituţii*, printre care aşa-numitele Fonduri structurale:

  • Fondul Social European (FSE), creat prin Tratatul de la Roma (1957) şi dezvoltat prin cel de la Maastricht, are drept scop reinserţia celor disponibilizaţi prin restructurarea industrială şi lupta impotriva şomajului.

  • Fondul European de Orientare şi de Garantare Agricolă (FEOGA) a fost creat in 1962 pentru regularizarea preţurilor agricole, protejarea agricultorilor comunitari, prin subvenţii, de concurenţă externă, restructurarea producţiei agricole comunitgare in scopul creşterii randamentului.

  • Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER) a inceput să funcţioneze din anul 1975. el vizează regiunile rămase in urmă din cadrul UE, unde venitul pe locuitor reprezintă cel mult 75 % din media comunitară, precum şi zonele aflate in declin industrial.

In sistemul instituţional al UE se mai află şi băncile „comunitare”:

  • Banca Europeană de Investiţii (BEI) cu sediul la Luxemburg, creată in 1958, prin Tratatul de la Roma. Ea este destinată a finanţa investiţiile de importanţă comunitară (ca, de pildă, cele de infrastructură).

  • Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD), creată in 1991, pentru a acorda asistenţă financiară ţărilor asociate din Europa, in scopul susţinerii reformelor economice. Sediul său se află la Londra.

  • Banca Centrală Europeană (BCE) intrată in funcţiune in 1998 şi destinată elaborării politicii monetare unice a UE, administrării EURO şi coordonării Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC). Sediul său se află la Frankfurt. In sistemul instituţional al Uniunii Europene, BCE ocupă un loc aparte, dat fiind independenţa sa in raporturile cu celelalte organisme. Ea este singura responsabilă de politica monetară comunitară.

In concluzie

De la declanşarea procesului de integrare vest-europeană are loc o dezvoltare a unui sistem instituţional, atat pe orizontală, cat şi pe verticală.

Instituţiile europene sunt intercorelate şi complementare.

Evoluţia lor demonstrează că statele membre consimt in mod liber să transfere o parte din prerogativele suveranităţii lor naţionale /in acelaşi timp şi in aceeaşi măsură) către instituţiile comunitare. Altfel, procesul de integrare interstatală nici n-ar fi posibil.

Revizuirea tratatelor şi actelor comunitare reprezintă un proces care are drept scop reforma instituţională, menită să permită Uniunii să funcţioneze eficient. Noul Tratat privind Uniunea Europeană, semnat in octombrie 1997, la Amsterdam prevede, intre altele, sporirea eficienţei structurii instituţionale a UE in perspectiva lărgirii sale in continuare.

Progresul pe plan instituţional n-a fost, totuşi, constant. El a inregistrat un ritm mai rapid in perioada de inceput a integrării, unul mai lent, in intervalul 1970-1985, pentru a se intensifica din nou ulterior.

Există tendinţe supranaţionale in UE?

In decursul procesului de integrare vest-europeană au existat voci care protestau impotriva unor tendinţe supranaţionale. Iniţial, criticile s-au indreptat impotriva „Inaltei Autorităţi” din timpul CECO. Mai apoi ţinta criticilor a fost Comisia executivă europeană – „gardianul” tratatelor comunitare.

Mai intai se cuvine precizat un lucru: tendinţele supranaţionale nu apar din neant. Supranaţionalitatea nu are un caracter de sine stătător. Ea este rezultatul creşterii influenţei unui stat sau a unui grup de state. Mai ales in prima perioadă a existenţei CEE, s-au făcut auzite proteste ale ţărilor mici impotriva „condominului” ţărilor mari. Pe parcurs insă, relaţiile dintre ţările membre s-au ameliorat vizibil. Cine face politica UE?

In primul rand, Consiliul European care este reprezentantul la varf al statelor membre. El este acela care stabileşte strategia, adică liniile directoare ale politicii pe termen lung. Ar fi absurd să se creadă că vreun şef de stat sau de guvern ar acţiona impotriva intereselor propriei ţări. Alături de această instituţie se cuvine menţionat şi Consiliul de Miniştri – care ia decizii şi care este compus din titularii cabinetelor ministeriale din statele lor de origine. In fine, Parlamentul European poate fi plasat „in aceeaşi barcă”. Este adevărat că membrii săi nu se grupează pe ţări, ci pe partide, alcătuind un fel de „internaţionale” – socialiste, democrat-creştine, ecologiste etc. Dar, la momentul votului, este greu de crezut că nu vor ţine seama de interesul naţional.

Adeseori, in Consiliul de Miniştri sau in Parlament apar divergenţe puternice in probleme legate de bugetul comunitar, politica agricolă comună etc. Aceste divergenţe sunt o dovadă că nu se practică consensul impus de cei puternici. Deciziile sunt rezultatul compromisului politic intre reprezentanţii unor ţări care au subscris la ideile comunitare.

In istoria Comunităţii vest-europene există cazuri in care reprezentanţii statelor membre au avut libertatea de a nu subscrie la hotărarile majorităţii, fără ca acest lucru să insemne „tăierea punţii”. Marea Britanie, Danemarca şi Suedia, deşi toate trei membre ale UE, au avut totuşi dreptul să nu adere in primul val la moneda unică – euro. Să ne gandim şi la principiul subsidiarităţii; oare ar mai fi fost el adoptat dacă in cadrul UE ar prevala tendinţele supranaţionale?

De la politicile economice comune la marea piaţă unică europeană

Uniunea Europeană ar fi de neconceput fără existenţa politicilor economice comune. Cum au apărut ele? Integrarea economică interstatală a făcut posibil saltul de la intervenţionismul statal la cel suprastatal. Totodată, ea a deschis calea cooperării intre factorii de decizie aflaţi la cele două niveluri, intre instituţiile respective.

Această nouă posibilitate a apărut datorită cedării liber consimţite, de către statele membre ale comunităţii europene, a unor prerogative ale suveranităţii lor naţionale in favoarea instituţiilor comunitare (dreptul de a fixa taxe vamale, de a „bate” monedă naţională etc.). Evoluţiile ulterioare au demonstrat că această renunţare a fost larg compensată prin avantajele ce decurg din noua suveranitate – aceea a Uniunii Europene ca entitate.

Politicile economice comune sunt rodul cooperării intre cele două niveluri de decizie.

In ordine cronologică, prima lansată a fost politica agricolă comună (1962), pe vremea Europei „celor şase” – Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg – considerate „state fondatoare”. Prin această politică se urmărea ieşirea din situaţia de criză de subproducţie existentă pe piaţa produselor agricole, imediat după sfarşitul celui de-al doilea război mondial.

Succesul PAC a fost deplin. Oferta a crescut considerabil. Siguranţa alimentară şi calitatea produselor au fost asigurate. Ulterior, PAC avea să intre intr-o fază de criză de supra-producţie, cand accentul a fost pus pe reducerea ofertei in raport cu cererea.

Politica agricolă comună a fost marea beneficiară a existenţei şi funcţionării celorlalte politici economice comunitare.

Politica comercială comună a insemnat eliminarea progresivă a taxelor vamale şi a restricţiilor netarifare, in cadrul schimburilor intracomunitare, ceea ce a facilitat şi comerţul reciproc cu produse agricole. Piaţa comună s-a realizat, in primul rand, in sectorul agricol. Tariful vamal comun extern, intrat in vigoare la 1 iulie 1968, a asigurat, după caz, o protecţie şi a producţiei agricole comunitare, deşi el a scăzut continuu, datorită negocierilor din cadrul GATT/OMC.

Politica bugetară a Uniunii a satisfăcut preferenţial cerinţele PAC; de cate ori au fost luate in discuţie proiectele de buget comunitare, s-au manifestat puternice disensiuni intre reprezentanţii ţărilor membre, in primul rand din acest motiv.

Politica monetară comună , după parcurgerea a două etape preliminare, cea a aşa-numitului şarpe monetar (1972-1978) şi cea a sistemului monetar european (1979-1998) intră intr-o etapă calitativ superioară, etapa Uniunii Economice şi Monetare, prin lansarea oficială a monedei unice euro, la 31 decembrie 1998, prin crearea Băncii Centrale Europene, devenită operaţională la 1 ianuarie 1999 şi prin incheierea procesului de retragere din circulaţie a monedelor naţionale ale statelor care aderaseră la euro, la 1 martie 2002, moment in care euro devine efectiv monedă unică.

Euro a mărit efectul de antrenare generat de procesul de integrare economică interstatală, prin alinierea in jos a ratelor inflaţiei şi ale dobanzii, tendinţă care a stimulat investiţiile şi, in consecinţă, creşterea economică la nivelul UE.

Euro a facilitat considerabil stabilirea unor preţuri unice, ceea ce a consolidat marea piaţă internă europeană.

Semnificaţia formării Marii Pieţe Unice Europene

Actul Unic European (1 iulie 1987) a dinamizat procesul de integrare vest-europeană. El a prevăzut ca, pană la data de 31 decembrie 1992, să fie realizată definitiv marea piaţă unică, un spaţiu economic fără frontiere.

Marea piaţă unică este chemată să asigure cele patru libertăţi de circulaţie : a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor. Aceste liberalizări nu s-au produs simultan, ci in ritmuri diferite.

Deosebiri de ritm s-au inregistrat nu numai intre diferitele fluxuri, ci şi in interiorul lor ,intre segmentele care le compun.

Astfel, prima liberalizare s-a infăptuit in domeniul circulaţiei capitalului.

  • Libera circulaţie a mărfurilor a devenit posibilă graţie politicii comerciale comune. Un rol important au jucat şi diverse reglementări, cum sunt cele privind fiscalitatea sau recunoaşterea reciprocă a calităţii produselor.

  • Libera circulaţie a persoanelor a debutat prin libertatea trecerii frontierelor (un rol important revenind acordului de la Schengen) şi apoi prin abolirea discriminării de naţionalitate, in privinţa angajării, salarizării, condiţiilor de muncă. Tratatul de la Amsterdam a avut un rol considerabil pe planul respectării drepturilor omului, a persoanei.

  • Liberalizarea serviciilor a evidenţiat un ritm mai rapid in cazul serviciilor bancare, urmate de cele din domeniul valorilor mobiliare şi din cel al asigurărilor.

Marea piaţă unică reprezintă principala parghie a performanţelor Uniunii Europene.

De la UE – 15 la UE – 25

Tratatul de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001, a deschis calea către o nouă extindere a Uniunii Europene, de astă dată către Est, cea mai amplă din cate au avut loc pană in prezent. Lărgirea UE cu cele 10 state candidate (statele baltice – Estonia, Letonia, Lituania, statele central-europene – Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Slovenia, statele mediteraneene – Cipru şi Malta) a fost hotărată de Consiliul European de la Copenhaga (decembrie 2002). Semnarea Tratatelor de Aderare s-a desfăşurat cu ocazia Consiliului European de la Atena (2003). Extinderea a devenit efectivă de la 1 mai 2004, după ratificarea acestor Tratate de către parlamentele celor 25 de state membre.

Acest eveniment reprezintă cea mai mare provocare de pană acum la adresa integrării inter-statale europene.

Pentru prima dată, noii veniţi provin, in marea lor majoritate, dintr-o „altă lume”, cea a fostului „lagăr socialist”, avand un nivel de dezvoltare (exceptand Slovenia) evident inferior in raport cu media vest-europeană. Revenirea la sistemul capitalist, la economia de piaţă, a necesitat un efort uriaş, nu numai din partea „candidaţilor”, ci şi a Uniunii Europene*. Acest efort va continua şi după aderare, anunţand să fie chiar mai mare, dat fiind complexitatea sporită a procesului de integrare, propriu-zis.

Este de remarcat, insă, că toţi factorii responsabili sunt pregătiţi să facă faţă situaţiei. Premisele succesului au fost asigurate, in bună parte, in perioada de asociere a statelor candidate la aderarea la UE. Procesul lor de asociere a fost unul cu totul specific. El nu s-a desfăşurat de pe o zi pe alta. Comisia Europeană a elaborat o strategie de pre-aderare destinată familiarizării ţărilor candidate ex-comuniste cu acquis-ul comunitar, cu politicile UE, cu democraţia. Cooperarea UE cu fiecare candidat in parte a pornit de la necesitatea rezolvării unor probleme specifice; ea s-a bazat pe un parteneriat in adevăratul sens al cuvantului şi a fost sprijinită de un ajutor financiar substanţial, nerambursabil, oferit prin Fondurile europene de pre-aderare. In acest fel, riscurile perioadei „post-aderare”, ale integrării propriu-zise, au fost nu numai asumate, dar şi calculate.

Care sunt posibilităţile ca, intr-un viitor mai apropiat sau mai indepărtat, actuala hartă a Uniunii Europene să fie modificată?

La 1 ianuarie 2007, a aderat Romania şi Bulgaria. Şansa lor este, pe de o parte, indeplinirea principalelor cerinţe ale UE, iar, pe de altă parte, faptul că Tratatul de aderare a fost deja semnat de toate statele membre (la 25 aprilie 2005). Prin aderarea celor două ţări, se va ajunge la UE – 27.

Pe lista de aşteptare rămane Turcia. Cererea sa de aderare a fost depusă de mulţi ani de zile. Recent, UE a decis demararea negocierilor, cu tot scepticismul manifestat de cetăţenii statelor membre. Cea mai mare opoziţie vine din partea Greciei. Se estimează o lungă durată a negocierilor.

O atenţie sporită este acordată, in prezent, de către UE, fostelor ţări iugoslave şi Albaniei, care continuă să reprezinte „butoiul cu pulbere al Balcanilor”. Liderii europeni vor să limiteze riscurile pe care le prezintă statele respective, acordandu-le ajutor financiar, deşi nu există un calendar oficial de aderare a lor. Dintre ţările din zonă, Macedonia şi Croaţia au cele mai mari şanse de a candida la aderare.

Un grup aparte formează acele ţări din Occident care, deşi indeplinesc toate condiţiile de aderare la UE, nu sunt membre pentru că nu doresc acest lucru. Este vorba despre Elveţia, Norvegia şi Islanda. Totuşi, dacă expectativa lor se va prelungi, ar putea fi impiedicată insăşi infăptuirea dezideratului Europei Unite.

Un caz special reprezintă grupul format din Marea Britanie, Suedia şi Danemarca. Toate trei sunt membre ale UE, dar nu şi ale Uniunii Monetare. Democraţia UE permite acest lucru. Ele n-au adoptat moneda unică – euro, preferand propriile monede naţionale. Pentru Marea Britanie, de pildă, lira sterlină reprezintă mai mult decat moneda cea mai bine cotată din lume; ea este un adevărat simbol al tradiţiilor şi măreţiei britanice. Desigur, renunţarea la această monedă şi adoptarea euro, ar intări considerabil poziţia internaţională a monedei unice europene.

Dacă ne raportăm la fostele state sovietice din Europa, cum sunt Ucraina, Republica Moldova, Armenia şi Georgia, prin faptul că joacă rol de pivoţi geo-politici, ele interesează şi Uniunea Europeană. La randul lor, ele insele doresc să adere la UE. Fiind insă departe de indeplinirea cerinţelor Uniunii Europene, economice şi politice, deocamdată nimic nu este de semnalat pe linia aderării. Ele vor continua să rămană in poziţie de aşteptare.

In ce priveşte Republica Belarus, ea nu se află printre cei dornici să adere la UE. Dorinţa exprimată de Belarus, este o uniune statală cu Rusia.

Fostă superputere, Rusia, doreşte să revină la statutul pierdut. Pentru moment, ea este ţinută in loc de intarzierea reformei economice şi de dimensiunile impresionante ale marii corupţii. Este semnificativ că Rusia a ales calea capitalistă de dezvoltare pe care o consideră cea mai potrivită pentru valorificarea superioară a propriilor bogăţii şi sporirea puterii economice.

Analiştii politici apreciază că singura posibilitate de orientare a relaţiei UE – Rusia, rezidă intr-un parteneriat special, dorit de ambele părţi şi totodată realizabil.

Perspectivele integrării politice a UE

Tratatele privind integrarea economică interstatală (Roma – 1957, Maastricht – 1992 şi Amsterdam – 1997) nu prevăd explicit obiective referitoare la integrarea politică. Să fi fost, oare, abandonate pe parcurs principiile formulate de pionierii integrării europene sau s-a dorit, mai degrabă, menajarea unor susceptibilităţi naţionaliste?

Fapt este că aproape fiecare dintre deciziile majore pe planul integrării economice şi monetare a reprezentat, in felul ei, o cărămidă pusă la temelia construcţiei politice europene:

  • Crearea instituţiilor comunitare , care s-a făcut cu preţul renunţării la unele dintre prerogativele suveranităţii naţionale a statelor, expresie a unei voinţe politice de integrare interstatală.

  • Implementarea politicilor comunitare , reprezintă o afirmare a spiritului integraţionist in competiţia cu cel naţionalist.

  • Depăşirea marilor dificultăţi apărute pe parcurs este o dovadă a unui angajament politic crescut al tuturor statelor participante la procesul de integrare.

  • Acquis”-ul comunitar, cu tot ceea ce reprezintă el, constituie un fundament pentru o integrare politică in cadrul Uniunii Europene.

Infăptuirile la nivel comunitar n-ar fi avut efect dacă n-ar fi influenţat pozitiv viaţa cetăţenilor. Pe fondul general al creşterii nivelului de trai in ansamblul Uniunii Europene, a fost intărită protecţia drepturilor şi intereselor cetăţeneşti in toate statele membre prin adoptarea unor decizii, cum sunt:

  • cordarea unor drepturi politice suplimentare privind garantarea liberei circulaţii a persoanelor in cadrul UE, a dreptului rezidenţilor de a participa la alegeri locale, chiar dacă sunt cetăţeni ai altui stat comunitar;

  • protecţia cetăţeanului european in calitate de consumator prin impunerea unor standarde superioare de calitate, obligatorii pentru toate statele UE, ca şi pentru exportatorii străini;

  • construirea progresivă a unei zone de libertate, securitate şi justiţie.

Nu putem incheia această enumerare, fără cateva cuvinte despre rolul euro ca instrument de coagulare politică.

O monedă nu este numai un simbol al valorii, ci şi unul politic, al independenţei şi suveranităţii unui stat. Moneda naţională, prin cursul ei de schimb, permite statului care a emis-o să-şi valorifice avantajul comparativ, drepturile economice care i se cuvin, in schimbul cu alte state şi să asigure un standard de viaţă corespunzător propriilor cetăţeni. De aceea, in ţările dezvoltate, cu monedă forte, se formează un adevărat ataşament al populaţiei faţă de moneda naţională. Increderea cetăţenilor unei ţări in moneda proprie este, ea insăşi, un factor de stabilitate.

Aşa stand lucrurile, renunţarea la moneda naţională de către o ţară bogată, mai ales dacă reprezintă o forţă economică şi politică pe plan internaţional, inseamnă asumarea unui risc considerabil. Consimţind acest lucru, un stat, cetăţenii săi, au dreptul la o compensaţie care să le asigure un nou avantaj comparativ, superior faţă de trecut. Numai aşa moneda unică se va putea bucura de recunoaştere, de increderea necesară, in primul rand in zona monetară in care are putere de circulaţie. Fără doar şi poate, euro-ul va răspunde acestei cerinţe. In măsura in care avantajele pe care le oferă in prezent se vor concretiza, moneda unică europeană va caştiga suportul public absolut necesar. Euro-ul va genera astfel efecte centripete, devenind un instrument de coagulare politică la scara Uniunii Economice şi Monetare.

Pană in prezent nu s-a menţionat nimic oficial despre felul cum va arăta uniunea politică europeană. O indicaţie indirectă se găseşte, totuşi, in Tratatul de la Amsterdam, in partea privind instituirea cetăţeniei europene: „Cetăţenia Uniunii completează cetăţenia naţională şinu o inlocuieşte” (art. 8, s.n.). Aşadar, fiecare persoană ar urma să aibă dreptul la dublă cetăţenie: una naţională şi alta europeană, in acelaşi timp.

Acest fapt prefigurează coexistenţa a două tipuri de entităţi politice: pe de o parte, statele-naţiune, membre ale UE, cu ceea ce au ele specific, inainte de toate pe plan cultural, iar, pe de altă parte, Uniunea, cu instituţiile, legislaţia şi politicile sale comunitare.

Noile provocări cu care se va confrunta Uniunea Europeană au fost luate in discuţie, la cel mai inalt nivel, incă de la inceputul noului secol. Consiliul European de la Nisa (februarie 2001), prin Tratatul incheiat*, precum şi cel de la Laeken (decembrie 2001) au stabilit obiectivele şi direcţiile de acţiune. A rezultat că in centrul atenţiei se va afla reforma instituţională, care să insemne „mai multă transparenţă şi eficienţă şi mai puţină rigiditate”. Mai concret, reforma va avea două ţinte fundamentale:

  • apropierea instituţiilor UE de cetăţean;

  • creşterea eficienţei deciziei la nivel european.

A fost creat un cadru oficial de dezbatere a problematicii extinderii – „Convenţia europeană”**. Semnificativ este faptul că la lucrările ei nu au participat numai statele membre şi instituţiile europene, ci şi reprezentanţii statelor candidate la integrare. Nu este vorba despre o participare formală, ci de una cu toate drepturile***. Lucrările „Convenţiei” s-au aflat la baza Conferinţei interguvernamentale care a luat decizii definitive , inaintea alegerilor europene din 2003-2004.

Din luările de poziţie oficiale se conturează măsuri cum sunt:

  • extinderea prerogativelor parlamentelor naţionale pe plan european; ele nu se vor mai limita doar la ratificarea sau respingerea hotărarilor instanţelor UE, ci vor fi asociate la luarea celor mai importante decizii ale acestora. In asemenea condiţii, s-ar crea posibilitatea abandonării procedurilor de ratificare a Tratatelor europene şi a intrării lor imediate in vigoare. Caştigul de timp ar fi important;

  • introducerea unei legislaţii-cadru care să lase statelor membre mai multă libertate de alegere;

  • instituirea unui „spaţiu public european” deschis dezbaterilor intre membrii societăţii civile;

  • asigurarea transparenţei instituţiilor europene. Reuniunile Consiliului de Miniştri european vor trebui să fie deschise pentru publicul larg, atunci cand se desfăşoară activităţi legislative;

  • eficientizarea aplicării principiului subsidiarităţii, printr-o mai bună definire şi repartiţie a competenţelor intre instituţiile europene şi intre acestea şi cele naţionale. Se are in vedere chiar şi transferul unor atribuţii „de sus in jos”;

  • simplificarea şi accelerarea procedurii de „codecizie” intre Consiliul de Miniştri European şi Parlamentul European;

  • trecerea la votul majoritar, ca regulă generală;

  • desfiinţarea dreptului „de veto”, cu excepţia unor cazuri particulare.

Uniunea Europeană există şi funcţionează in virtutea a cinci tratate: Paris – 1951, Roma – 1957, Maastricht – 1992, Amsterdam – 1997 şi Nisa – 2001. Obiectivele, competenţele şi instrumentele de acţiune se găsesc dispersate in ansamblul acestor tratate. Fapt este că, după ratificarea lor, s-au produs transformări importante, pline de semnificaţii. De aceea se resimte necesitatea unui Tratat de bază care să reflecte nu numai trăsăturile definitorii ale stadiului actual de integrare inter-statală, dar care să deschidă noi căi de acţiune. Un Tratat Constituţional al Uniunii Europene apare ca fiind un răspuns valabil la toate aceste aşteptări.

Din păcate insă, respingerea recentă a proiectului Constituţiei europene in urma referendumului organizat de Franţa şi Olanda (mai 2005), două ţări fondatoare, amană pentru o perioadă nedeterminată rezolvarea problemelor amintite.

Votul francezilor şi olandezilor, după ataţia ani de eforturi majore, insoţite de performanţe notabile, pe planul integrării inter-statale, apare lipsit de logică. Oare s-ar putea face faţă marilor provocări ale secolului acesta, cum sunt globalizarea, concurenţa tot mai mare din partea Statelor Unite şi chiar a Chinei, recurgandu-se la izolare sau printr-o politică de intărire a unităţii din interiorul UE?

Votul negativ franco-olandez a aruncat Uniunea Europeană intr-o evidentă criză care ridică un mare semn de intrebare in ceea ce priveşte succesul celei mai mari extinderi, proces in care investiţiile UE au fost foarte mari.

In aceste condiţii, oficialii europeni au preferat o perioadă de reflecţie, un fel de „time-out”, in termeni sportivi. Se vor căuta noi soluţii care să fie general acceptate, atat de statele mari, cat şi de cele mici. Să sperăm că aşteptarea nu va dura prea mult.

Marea provocare a secolului XXI, pentru UE, rămane integrarea sa politică – mult in urmă faţă de cea economică. Indiferent de forma pe care o va imbrăca, uniunea politică va face posibilă transformarea Uniunii Europene intr-o super-putere capabilă să joace un rol considerabil in configurarea ordinii mondiale

Back to Top