Fenomene de marginalizare şi, după caz, de dezagregare au cunoscut nu numai vechile şcoli neoclasice, ci şi unele curente reformiste şi contestatare. Protecţionismul, şcoala istorică germană, instituţionalismul, precum şi unele curente socialiste nemarxiste şi-au încheiat activitatea, din motive diferite (incapacitatea de a se adapta noilor realităţi social-economice; ascensiunea curentelor dirijiste, care le-au preluat o parte din bagajul de idei), în deceniul al treilea sau în prima parte a deceniului al patrulea al secolului al XX-lea.

Unii gînditori formaţi în cadrul, fie al acestor curente reformiste şi contestatare, fie al şcolilor liberale neoclasice şi-au continuat activitatea ca gînditori heterodocşi, precursori ai radicalismului. Dintre aceştia pot fi menţionaţi W.Sombart, S.Gesell şi J.A.Schumpeter.

Economistul şi sociologul Werner Sombart (1863-1941) s-a format sub influenţa atît a ideilor şcolii istorice germane, cît şi a gîndirii socialiste. Principala sa lucrare, Capitalismul modern (1900-1904), oferă un tablou economico-sistematic de mari proporţii al evoluţiei economiei de piaţă.

Sub aspect metodologic, W.Sombart contesta, ca şi fostul său profesor G.Schmoller, caracterul obiectiv al legilor şi categoriilor economice şi adopta metoda istorică şi psihologică în cercetarea fenomenelor şi proceselor economice.

Tipul de organizare economică era caracterizat, considera el sub influenţa lui K.Marx, printr-un anumit mod de producţie, în interiorul căruia se manifesta specificitatea istorică a activităţii economice. În fiecare tip de organizare economică exista un set de obiective, care se concretiza prin acţiunea, mai mult sau mai puţin conştientă, a oamenilor. Fiecare set de obiective trebuia să răspundă la două condiţii fundamentale: pe de o parte, imperativului acoperirii nevoilor de consum ale populaţiei şi, pe de altă parte, unor principii de eficienţă şi raţionalitate economică.

În opinia sa, activitatea economică se baza, pe o sumă de factori materiali şi spirituali, naturali şi artificiali. Legătura dintre tipul de organizare economică şi mediul etno-cultural era asigurată de instruirea şi experienţa acumulată de oameni. În acest sens, el s-a arătat preocupat de efectele negative ale tehnicizării excesive şi ale poluării mediului înconjurător asupra formării personalităţii şi, respectiv, asupra sănătăţii oamenilor.

W.Sombart a criticat, ca fiind fără obiect, unele teorii şi concepte elaborate de gîndirea socialistă privind destinul istoric al economiei de piaţă. El considera că prin conceptul de imperialism se înţelegea politica de dominaţie a unor mari puteri, privită în general, şi nu etapa monopolistă de dezvoltare a capitalismului, care îi preceda dispariţia. De fapt, arăta el, tipul economiei de piaţă liberă era treptat înlocuit printr-un tip de economie de piaţă mai complex, în care se manifesta o pluralitate a formelor de proprietate (privat-capitalistă, cooperatistă, de stat, mixtă). Existenţa unei pluralităţi a formelor de proprietate are efecte benefice asupra micşorării discrepanţelor privind proprietatea şi veniturile şi, prin aceasta, asupra întăririi coeziunii sociale.

Opera lui W.Sombart a exercitat o puternică influenţă asupra gîndirii economice europene din prima jumătate a secolului al XX-lea. În gîndirea economică romînească, ecourile acesteia se regăsesc, în primul rînd, la Ştefan Zeletin şi, cu referiri critice, la Virgil N.Madgearu, Şerban Voinea şi alţii.

Silvio Gesell (1862-1930), om de afaceri şi reformator social germano-argentinian, s-a făcut cunoscut mai ales prin soluţiile vizînd eliminarea din economia de piaţă a arendei şi a dobînzii, considerate venituri parazitare. Lucrarea sa de referinţă, Ordinea economică naturală prin pămînt liber şi monedă liberă (1916), s-a bucurat de aprecieri favorabile din partea lui J.M.Keynes, I.Fisher şi a altor economişti cunoscuţi.

Ordinea naturală, pentru care au pledat liberalii clasici şi unii teoreticieni socialişti, nu se putea realiza, în opinia lui S.Gesell, fără dispariţia monopolului asupra pămîntului şi asupra banilor, exercitat de proprietarii funciari şi respectiv, de deţinătorii şi intermediarii de capital.

Pentru eliminarea arendei, S.Gesell propunea naţionalizarea, prin expropriere cu despăgubire, a proprietăţilor agricole mari, parcelarea şi arendarea acestora de către stat în beneficiul familiilor de germieri.

Pentru eliminarea dobînzii, soluţia sa era mai complexă. Deţinătorii de bani sau administratorii de capitaluri aveau posibilitatea, spre deosebire de ofertanţi de mărfuri şi de forţă de muncă, să speculeze nevoia de bani a agenţilor economici, impunîndu-le plata unui impozit pe monedă, adică a dobînzii. Pentru remedierea acestei situaţii, el propunea înlocuirea banilor în circulaţie cu moneda liberă, descrisă drept o monedă fără acoperire, care genera fenomene inflaţioniste. Introducerea acestei monede ar avea, în opinia lui S.Gesell, următoarele efecte benefice:

  • la scară macroeconomică, ar elimina insuficienţa cantităţii de bani, date fiind emisiunile monetare permanente;
  • la scară microeconomică, ar obliga pe deţinătorii de bani să îi utilizeze fie pentru achiziţii imediate de bunuri de consum, fie pentru investiţii.

Era exclusă constituirea de depozite bancare, dat fiind faptul că rata dobînzii urma să fie net inferioară ratei inflaţiei.

În cursul anilor 1929-1933, adepţii lui S.Gesell au pus în aplicare ideile sale privind emisiunea monedei libere în unele localităţi din Germania, Austria şi alte ţări. Ea a fost utilizată la achitarea impozitelor, finanţarea unor lucrări de construcţii locale, efectuarea în avans a unor plăţi etc. După cîţiva ani de aplicare cu rezultate contradictorii, experimentul a fost interzis de către autorităţi, moneda liberă fiind scoasă din circulaţie.

Joseph Aloisius Schumpeter (1883-1950) este considerat unul dintre cei mai importanţi gînditori economici din prima jumătate a secolului al XX-lea. A urmat studii de drept şi ştiinţe politice la Universitatea din Viena şi şi-a trecut doctoratul în economie sub îndrumarea ştiinţifică a lui E.v.Bohm-Bawerk. Dedicîndu-se carierei didactice, a funcţionat ca profesor universitar la Graz, Cernăuţi, Viena, Bonn şi în ultima parte a vieţii, la Harvard, în SUA. Mai puţin reuşită a fost prezenţa sa în viaţa politică (ca ministru de finanţe în guvernul austriac în 1919, calitate în care a adoptat unele măsuri controversate) şi în lumea facerilor (ca director al unei mari bănci din Viena, între 1921-1924, pe care a adus-o în stare de faliment).

J.A.Schumpeter s-a format în cadrul şcolii marginaliste austriece, dar a evoluat ca economist heterodox, aflat la intersecţia principalelor curente de idei ale epocii: liberalism neoclasic şi neoliberalism, marxism şi keynesism. A adus contribuţii notabile de teorie economică (privind rolul progresului tehnic, funcţiile întreprinzătorului, fluctuaţiile economice), istorie economică şi gîndire economică. Din opera sa menţionăm lucrările: Teoria evoluţiei economice (1912), Ciclurile de afaceri (1939), Capitalism, socialism şi democraţie (1942) şi Istoria analizei economice (publicată postum în 1954).

Toate categoriile de pieţe, observa J. A. Schumpeter, se află în dezechilibru, datorită în primul rînd întreprinzătorului, descris drept figura centrală a sistemului economiei de piaţă. Nu oricare proprietar sau manager din ramurile economice poate accede la calitatea de întreprinzător: pentru aceasta, el ar trebui să fie un pionier care aduce inovaţii tehnologice sau organizatorice, respectiv să creeze noi produse, noi pieţe de desfacere, noi structuri de piaţă şi noi metode de muncă. El aprecia, în acest sens, că inovaţia reprezintă o realitate economică superioară de-a lungul întregii istorii a capitalismului.

Firmele mari, considera J.A.Schumpeter, în primul rînd cele activînd pe pieţe monopoliste, inovează mai mult decît cele mici, activînd pe pieţe concurenţiale. El respingea în mod explicit ideea potrivit căreia criza economiei de piaţă s-ar datora rolului important al întreprinderilor sau asocierilor de tip monopolist din economie. Acestea, nota el, erau un element neesenţial, nedefinitoriu şi, în parte, străin economiei de piaţă, fiind mai degrabă o relicvă a timpurilor economice precapitaliste. Apariţia asocierilor monopoliste s-a datorat, în mare măsură, promovării unei politici economice protecţioniste de inspiraţie mercantilistă, adică a unei potici economice proprii economiei de piaţă timpurii.

Studiind natura şi durata fluctuaţiilor economice, J.A.Schumpeter a valorificat observaţiile economistului rus N.Kondratiev privind existenţa unor cicluri lungi cu o durată de 46-54 ani. Vîrful descoperirilor ştiinţifice şi al inovaţiilor tehnologice, sau marile familii de invenţii, după expresia lui J.A.Schumpeter, s-au situat între anii 1830-1840, 1885-1897 şi 1930-1940. Ele au determinat un salt în utilizarea factorilor de producţie, generînd tranziţia la o nouă treaptă de organizare economică. Economistul austriac a determinat corect atît noul vîrf al descoperirilor ştiinţifice şi al inovaţiilor tehnologice din 1930­1940, cît şi domeniile în care acestea urmau să se manifeste: energia atomică, cibernetică, economia mediului, raţionalizarea producţiei.

Referindu-se la destinul economiei de piaţă, J.A.Schumpeter aprecia că aceasta ar fi capabilă să asigure, în continuare, o creştere economică substanţială. Cu toate acestea, el considera că economia de piaţă cunoştea o criză profundă, căreia nu putea să îi supravieţuiască pe termen lung. Cauzele acestei evoluţii erau, în accepţiunea sa, precumpănitor de natură social-istorică:

  • dispariţia clasei politice feudale, care dispunea de carismă şiprestigiu, calităţi pe care exponenţii burgheziei nu le posedă;
  • distrugerea grupurilor sociale favorabile economiei de piaţă, cum erau meşteşugarii şi ţărănimea şi în general, pulverizarea proprietăţii şi creşterea numerică a salariaţilor;
  • ruptura dintre proprietar-manager-inovator, care îl transformă pe primul într-un simplu acţionar şi îi lipseşte de proprietate pe ceilalţi doi;
  • subvenţionarea profesioniştilor agitaţiei sociale, după expresia economistului austriac, adică a grupurilor de intelectuali contestatari.

J.A.Schumpeter admitea posibilitatea funcţionării pe termen lung a economiei centralizate, respingînd teza contrară elaborată de reprezentanţii Şcolii austriece. Totuşi arăta el, în economia centralizată nu existau pîrghii şi mecanisme economice de stimulare a progresului tehnic, veniturile factorilor erau reduse şi înşişi factorii de producţie cunoşteau un proces de depreciere. De aceea, economia centralizată nu putea dispune de o bază tehnică superioară celei a economiei de piaţă.

span

Back to Top