John Stuart Mill (1806-1873), fiu al profesorului de economie James Mill s-a format într-un mediu propice studiului gândirii economice clasice. Influenţat de concepţia utilitaristă a filosofului Bentham, concepţie publicată în lucrarea "Catechism of Parlamentary Reform", Mill va începe să studieze sistematic şi lucrarea lui David Ricardo, "Despre principiile economiei politice şi ale impunerii". În 1820 Stuart Mill vizitează Franţa, unde se întâlneşte cu economistul Jean Baptiste Say, precum şi cu Saint-Simon. La 15 ani, publică sub numele tatălui său, rezumatul unor lecţii de economie politică. Se instruieşte temeinic în filozofie şi economie. În 1822 întemeiază un club al tineretului, "Utilitarism Society", unde îşi expune ideile şi iniţiază o serie de dezbateri pe probleme de morală şi politică. Paralel cu activitatea ştiinţifică Mill a lucrat timp de 30 de ani ca angajat al Companiei Indiilor. În 1831 publică o serie de articole saint-simoniene în cotidianul "Examiner" sub titlul "The Spirit of the Age". O dată cu anul 1829 publică lucrarea "Eseuri de economie politică", urmând ca în 1843 să îi apară lucrarea de factură filozofică "Sistem de logică". În 1848 tipăreşte lucrareab sa economică fundamentală "Principii de economie politică", "considerată un gen de sumum al economiei clasice". Ulterior va mai publica lucrările: "Despre libertate" (1859) şi "Utilitarismul" (1861).

În "Principii de economie politică", Stuart Mill face o veritabilă sinteză a economiei clasice, căreia îi adaugă şi propriile contribuţii. În această lucrare sunt evidenţiate, din perspectiva staticii şi dinamicii economice, ale evoluţiei societăţii spre o stare staţionară, o serie de probleme şi anume: influenţa progreselor industriei şi ale populaţiei asupra valorilor şi preţurilor, asupra rentelor, profiturilor şi salariilor; viitorul probabil al celor trei forme ale veniturilor şi ale claselor ce le obţin, cu accent special asupra viitorului clasei muncitoare; funcţiile guvernării; intervenţia guvernării în economia bazată pe teorii eronate (doctrina protecţiei industriei naţionale, încercări de reglare a preţurilor mărfurilor, monopolurilor, legile împotriva coaliţiilor muncitorilor), bazele şi limitele principiului "laissez-faire-ului" sau al non-intervenţiei guvernării; cazurile în care intervenţia guvernării este necesară.

În concepţia lui Mill şi a predecesorilor săi, ştiinţa economică este chemată să studieze avuţia creată de oameni în procesul de producţie, cu ajutorul elementelor constitutive ale capitalului sau altfel spus, obiectul ştiinţei economice îl reprezintă studiul "naturii şi legilor producerii şi ale distribuirii avuţiei". Dar nu numai de stadiul avuţiei trebuie să se ocupe ştiinţa economică, ci şi de investigarea condiţiilor economice ale naţiunii şi indivizilor, consideră Mill, din punctul de vedere al instituţiilor şi relaţiilor sociale, al naturii umane, precum şi al cauzelor morale şi psihologice.

Munca este considerată un factor de producţie important, creator de utilităţi fixate şi încorporate în obiecte materiale. Numai munca care participă la crearea utilităţilor este în accepţiunea lui Mill, muncă productivă. Celelalte munci, deşi utile, intră în categoria celor neproductive. Condiţiile producţiei sunt sociale şi naturale, concretizate prin intermediul acţiunii conjugate a celor trei factori de producţie: munca, natura şi capitalul.

Capitalul apare definit ca fiind acea parte din avuţia acumulată creată prin intermediul muncii şi utilizată în producerea şi reproducerea avuţiei, sau, cum spune Mill, "stocul acumulat al produsului muncii se numeşte capital".

Mărimea şi modul de utilizare a capitolului poate lărgi sau diminua crearea avuţiei, iar menirea capitalului este să fie utilizat, şi nu conservat. Funcţia capitalului în procesul productiv este "în realitate funcţia muncii sub o formă indirectă", prin mijloacele şi obiectivele în care ea s-a materializat.

Agenţii naturali, respectiv materiile şi forţele motrice furnizate de natură, constituie un al treilea factor de producţie. Meritoriu la Mill este faptul că împarte agenţii naturali în două categorii: reproductibili, care se refac şi epuizabili, cei care se consumă în procesul de producţie. Prin această clasificare, Mill pune în evidenţă o serie de probleme importante, şi anume: legătura indisolubilă dintre om-tehnică-natură şi raporturile dintre acestea; precum şi raporturile ce se stabilesc între mediul economic, tehnic, social şi ecologic.

Mill a studiat şi implicaţiile pe care factorii de producţie le au asupra creşterii productivităţii muncii, pe fundalul manifestării legii creşterii producţiei, aceasta din urmă fiind considerată "o consecinţă a utilizării legilor ce guvernează aceşti factori; limitele creşterii producţiei trebuie să fie determinate, indiferent de cum se ajunge la aceasta, de limitele fixate de aceste legi". Ele sunt: legea populaţiei, legea creşterii sau acumulării capitalului, legea creşterii producţiei pământului.

Legea populaţiei, scrie Mill, nu frânează modalitatea de manifestare a legii creşterii producţiei căci populaţia are mari posibilităţi de sporire, condiţia de bază este să se creeze suficiente locuri de muncă, iar aceasta depinde de modul în care acţionează legea acumulării capitalului. În evoluţia lor, spune Mill, economiile pot atinge stări staţionare, atunci când profiturile obţinute diminuează dorinţa de acumulare din partea agenţilor economici.

Din aceste stări staţionare se poate ieşi numai atunci când apar stimuli pentru motivaţia acumulării de capital. Ieşirea din starea staţionară este însoţită de consolidarea poziţiei agenţilor economici puternici şi abili în lupta de concurenţă şi eliminarea agenţilor economici sărăciţi şi ale căror active vor alimenta ulterior procesul de centralizare a capitalurilor.

Legea creşterii producţiei având la bază folosirea agenţilor naturali se izbeşte de legea randamentului descrescând al atragerii în circuitul economic a unor categorii de agenţi din ce în ce mai greu, mai costisitor de exploatat şi al investiţiilor succesive.

După Mill, aceste limite nu pot fi considerate drept o barieră de netrecut ci, dimpotrivă, realizările din ştiinţă, tehnică, tehnologie, pot reduce din dificultăţi, eforturi şi costuri.

În concepţia lui Mill, producţia este privită dintr-un unghi mai mult tehnico-economic. În ceea ce priveşte teoria repartiţiei avuţiei, ea este puternic ancorată în planul socialului şi evident legată de manifestarea raporturilor sociale. Aşa se explică de ce problema repartiţiei avuţiei debutează cu proprietatea, iar proiectul său despre socialismul liberal vizează schimbarea repartiţiei şi nu a producţiei sau a circulaţiei. Proprietatea individuală este socotită bună, în principiu, dacă regulile gestionării ei şi ale împărţirii rezultatelor sunt bune. Repartiţia se realizează sub forma împărţirii veniturilor claselor sociale, contribuţia lui Mill pe acest segment al gândirii economice constând în adâncirea analizei structurii claselor sociale şi a formelor de venit ce şi le apropie fiecare dintre acestea . La baza mărimii salariilor se află raportul cerere-ofertă de forţă de muncă, marcând o tendinţă de scădere a salariilor căreia se opun diverşi factori cu acţiune contrară. Rata profitului este considerată a fi proporţională cu costul muncii, profitul apare divizat în dobândă, asigurare şi salariul conducerii.

Renta apare definită ca "rezultat al unui monopol natural şi care nu face parte din cheltuielile de producţie ale agriculturii".

În contextul demersului teoretic pe care Mill îl întreprinde faţă de problemele repartiţiei şi proprietăţii, este adus în prim plan şi viitorul societăţii. Viziunile prospective ale lui Mill îl determină să oscileze între libertate şi socialism.

Contradicţiile, distorsiunile din societatea capitalistă i-au îndreptat paşii spre acest socialism sui- generis. Potrivit lui Stuart Mill, problema socială a viitorului constă în "a concilia cea mai mare libertate de acţiune a individului cu dreptul tuturor asupra proprietăţii materiilor prime oferite pe glob, şi cu participare a tuturor la profiturile muncii în comun". Rezolvarea ei era lăsată pe seama tuturor oamenilor de bine care, prin instruire vor ajunge să găsească soluţia concilierii individului cu societatea, avuţia creată cu bunăstarea tuturor.

În ceea ce priveşte teoria valorii, Mill o analizează în contextul schimbului ţinând seama de importanţa ei pentru acest moment al procesului de producţie. Marea majoritate a operaţiunilor economice bazate pe piaţă implică manifestarea teoriei valorii, lucru cu care ulterior unii economişti nu au mai fost de acord. Dacă teoria valorii este confuză, atunci şi ştiinţa economică devine confuză. Teoria despre valoare prezentată de clasici este considerată de Mill ca fiind completă şi desăvârşită, singurul lucru ce ar fi trebuit realizat era transformarea ei într-o teorie operaţională, care să ducă, măcar parţial, la rezolvarea problemelor sociale.

Faţă de comerţul internaţional primele contribuţii ale lui Stuart Mill sunt formulate într-o lucrare din 1844, ce se axează pe analiza legităţilor ce stau la baza efectuării schimburilor dintre ţări şi repartiţia avantajelor dintre ele.

În ceea ce se va numi "teoria valorilor internaţionale", Mill porneşte de la teoria ricardiană a comerţului, dar luând în considerare posibilităţile şi disponibilităţile de factori de producţie. El aduce în discuţie noi aspecte ale schimburilor economice internaţionale cum ar fi: rolul cererii de mărfuri în explicarea valorilor internaţionale, problema repartizării avantajelor relative între parteneri şi influenţa progresului tehnic, respectiv a creşterii productivităţii muncii asupra preţurilor din tranzacţiile internaţionale.

"Teoria valorilor internaţionale" încearcă să dea o explicaţie plauzibilă principiului pe baza căruia se desfăşoară schimbul de mărfuri dintre ţări şi să determine raportul de schimb dintre ele, depărtându-se de teoria ricardiană a valorii-muncă.

În ciuda denumirii ei pretenţioase, această teorie nu face decât să rezume constatarea empirică a agenţilor economici din care rezultă că mărfurile pe care le importă o ţară, sunt plătite cu exporturile pe care ea le face în ţara cu care efectuează aceste tranzacţii. Mill recunoaşte că nu se poate explica valoarea mărfurilor care constituie obiectul tranzacţiilor internaţionale înainte de desfăşurarea lor, ci numai după ce a avut loc operaţiunea respectivă. Concluzia la care se ajunge este că, raportul de schimb este cu atât mai avantajos cu cât cererea pentru mărfurile ei este mai mare, iar cererea proprie pentru mărfurile străine este mai mică.

Deci, în timp ce Ricardo este consecvent şi ia în considerare numai oferta de mărfuri atunci când explică preţul lor, pornind de la costul lor exprimat în timp de muncă, John Stuart Mill are o atitudine ambiguă şi contradictorie.

El susţine că, în timp ce, pe piaţa internă, schimbul de mărfuri are loc în funcţie de costurile de producţie, exprimate uneori în timp de muncă cheltuit, alteori în veniturile agenţilor economici, pe piaţa internaţională, schimbul de mărfuri depinde de raportul dintre cererea şi oferta de mărfuri, respectiv de cantitatea de produse indigene cu care se schimbă mărfurile importate.

Împărţirea avantajelor se face, potrivit lui Mill, între toţi partenerii, chiar dacă nu în mod egal. El exclude ipoteza în care unul din parteneri ar avea de pierdut.

Ducând la extrem acest raţionament, Mill ajunge la un "paradox", ce îi poartă numele. "Paradoxul Mill" constă în ideea că cel mai mult ar avea de câştigat din comerţul internaţional ţările mici, nedezvoltate şi sărace, deoarece cererea lor este mai redusă, în aceste condiţii ar realiza un raport de schimb mai avantajos, în timp ce ţările bogate, ce au o cerere mult mai mare de mărfuri, ar avea raporturi de schimb

dezavantajoase.

John Stuart Mill are în vedere două feluri de avantaje în comerţul internaţional: avantaje directe şi avantaje indirecte. Avantajele directe rezultate din tranzacţiile internaţionale au în vedere obţinerea de produse cât mai ieftine. Avantajele indirecte se referă la propagarea progresului tehnic, ca şi al răspândirii culturii în lume.

Mill recunoaşte faptul că, progresul tehnic permite ieftinirea produselor şi aceasta favorizează cererea mărfurilor respective pe piaţa mondială, dar nu are în vedere şi consecinţele pe termen lung ale acestor schimbări tehnico-economice în ceea ce priveşte competitivitatea diferitelor ţări şi rezultatul schimburilor internaţionale pe termen lung pentru toate categoriile de parteneri, inegali dezvoltaţi.

Deşi liberalismul clasic a reprezentat o revoluţie în ştiinţa economică, totuşi premisele avute în vedere, presupoziţiille folosite, ca şi unele teorii au devenit nesafisfacătoare în ceea ce priveşte explicarea unor fenomene şi procese economico-sociale. Spre exemplu, în condiţiile desfăşurării unor procese economice şi sociale existente în faza de ascensiune a capitalismului, cum sunt acumularea primitivă a capitalului, proletarizarea rapidă şi forţată a micilor producători, consolidarea şi sporirea rolului marilor firme în controlul pieţei şi al economiei, declanşarea crizelor economice, apariţia şomajului cronic şi a inflaţiei, creşterea mişcărilor sociale, devine cu totul inadecvată şi nerealistă încercarea de susţinere şi dezvoltare pe mai departe a temelor şi conceptelor vechi cum sunt: individualismul economic, realizarea principiului "laissez-faire-ului", într-o lume cu diferente mari în ceea ce priveşte distributia bogăţiei şi a veniturilor.

Faţă de asemenea neajunsuri între teorie şi realitate se vor manifesta ulterior două categorii importante de reacţii, diametral opuse: una, care pune accentul pe abordările analitice, iar alta ce va îmbrăţişa calea doctrinară în care primează aspectul ideologic.

Back to Top