STILURILE MANAGERIALE au fost grupate în funcţie de o baterie de criterii, care se referă la următoarele:

  • atitudinea faţă de responsabilitate;

  • autoritatea exercitată de conducător;

  • iniţierea de structură şi de consideraţie;

  • preocuparea pentru producţie şi preocuparea pentru oameni;

  • preocuparea pentru producţie, preocuparea pentru oameni şi pentru eficienţă;

  • tipul de motive, caracteristicile comunicaţiei, natura cooperării şi modul de adoptare a deciziilor.

În funcţie de criteriile adoptate au rezultat mai multe categorii de stiluri manageriale:

  • stiluri unidimensionale;

  • stiluri bidimensionale;

  • stiluri pluridimensionale;

Atitudinea faţă de responsabilitate

Pe baza acestui criteriu stilurile de muncă ale managerilor pot fi clasificate astfel:

  • stil REPULSIV;

  • stil DOMINANT;

  • stil INDIFERENT;

STILUL REPULSIV se caracterizează prin tendinţa de a refuza promovarea în funcţii de conducere. De asemenea, manifestă un respect exagerat faţă de independenţa subordonaţilor. În situaţii deosebite va adopta soluţii pripite şi puţin eficiente. Managerii stil repulsiv prezintă, în general, complexe de inferioritate, deci o redusă încredere în propriile forţe. Dorinţa lor de a evita responsabilităţile explică refuzul de a ocupa posturi de conducere precum şi adoptarea în grabă a deciziilor când totuşi sunt forţaţi de împrejurări să ocupe posturi de conducere. Prin adoptarea rapidă a deciziilor, chiar în detrimentul gradului de fundamentare a acestora, conducătorii cu stil repulsiv reduc tensiunea produsă de starea de nesiguranţă care este proprie oricărei stări antedecizionale.

STILUL DOMINANT desemnează managerii caracterizaţi printr-un comportament orientat spre dobândirea puterii. Persoanele cu acest stil sunt dinamice, active şi generează un climat căruia îi sunt specifice tensiunile, conflictele. Conducătorii cu stil dominat au în general o bună părere despre ei însuşi, un grad ridicat al încrederii în sine şi convingerea fermă că posturile de conducere le revin de drept, numai ei fiind apţi şi dotaţi să ducă la îndeplinire în mod exemplar sarcinile legate de aceste posturi.

Din convingerea propriei superiorităţi derivă şi tendinţa acestor conducători de a-şi menţine propria părere şi a se impune în adoptarea deciziilor. În caz de eşec managerii cu acest stil vor căuta, în general, explicaţii exterioare persoanei lor. Astfel, ei se vor strădui să micşoreze propria lor răspundere pentru eşecuri, plasând toată responsabilitatea în sarcina subalternilor sau codecidenţilor. Evitarea recunoaşterii propriei responsabilităţi, în situaţii de eşec, reduc şansele conducătorilor de a-şi forma o imagine realistă despre evenimentele şi de a identifica măsurile de corecţie reclamate de situaţiile viitoare.

Conducătorii marcaţi de stilul dominant au puţine şanse să-şi perfecţioneze activitatea pe calea învăţării. Considerând-se superiori sau chiar perfecţi ei nu acceptă ideea că au greşit şi deci nu vor fi preocupaţi pentru a identifica aspectele negative ale propriului stil managerial. În acelaşi timp, încrederea ridicată în sine, în forţele proprii explică şi tendinţa lor de a acţiona cu fermitate chiar şi în situaţii de incertitudine şi de a persevera în atingerea scopurilor propuse.

STILUL INDIFERENT subliniază lipsa de interes faţă de propria evoluţie în ierarhie. Persoanele cu acest stil nu caută în mod deosebit să ocupe posturi de conducere, dar, odată promovate în aceste posturi, au toate şansele să fie manageri eficienţi. Eficienţa managerilor cu un astfel de stil derivă din orientarea lor spre ponderaţie şi străduinţa de a îndeplini atribuţiile de conducere ce le revin cu aceeaşi conştiinciozitate ca şi pe celelalte îndatoriri.

Conducătorii cu stil indiferent au capacitatea de a-şi forma o imagine de sine realistă, ca şi despre alţii. Aceşti manageri menţin în general un echilibru între evaluarea trăsăturilor pozitive şi negative ale propriei lor persoane, cât şi considerarea subalternilor pe poziţie de egalitate. Din această categorie se selectează cei mai mulţi conducători.

Se poate remarca faptul că fiecare stil prezintă trăsături favorabile şi nefavorabile. De aici concluzia că fiecare stil (repulsiv, dominant şi indiferent) poate fi eficient sau nu în funcţie de specificul situaţiei.

Astfel, este mult mai puţin probabil ca pentru situaţii extreme să fie eficienţi managerii cu stil dominant, graţie predispoziţiei lor de a adopta decizii ferme şi datorită ambiţiei de a stărui în obţinerea de rezultate. În nici un caz în situaţii de panică nu vor fi eficienţi conducătorii cu stil repulsiv, deoarece aceştia tind să se grăbească (pripit) în a decide (în detrimentul calităţii acţiunii) şi nu au predispoziţia de a persevera în obţinerea rezultatelor, deci nu corespund exigenţelor impuse de situaţii critice.

Autoritatea exercitată de conducător

În cadrul acestui criteriu pot fi cuprinse două sisteme de clasificare:

  • după categoriile de stil managerial;

  • după tipurile de zone;

Sistemul de clasificare a stilului managerial în grupe de stil a fost elaborat de LIPPIT şi WHITE.

GRUPELE DE STIL MANAGERIAL

Acest sistem de clasificare (pe grupe de stil) cuprinde:

  • stilul AUTORITAR

  • stilul DEMOCRATIC

  • stilul PERMISIV (LAISSER - FAIRE)

STILUL AUTORITAR este propriu acelor manageri care refuză să accepte participarea subalternilor la îndeplinirea atribuţiilor manageriale.

Managerii cu stil autoritar adoptă în mod unipersonal deciziile privind obiectivele şi mijloacele realizării acestor obiective. Ei vor fi preocupaţi de realizarea sarcinilor, de controlul modului în care se execută sarcinile repartizate. Aceşti conducători acordă o încredere nelimitată măsurilor organizatorice în direcţia atingerii obiectivelor. Sub aspectul consecinţelor produse, stilul autoritar va declanşa rezistenţa neexprimată a subalternilor.

Un astfel de stil managerial reduce posibilităţile de dezvoltare profesională ale subalternilor. Restrângerea acestor posibilităţi derivă din limitarea până la excludere a subordonaţilor de la adoptarea deciziilor.

Imposibilitatea de a participa la decizie diminuează simţul de responsabilitate, stânjeneşte interesul creativ – participativ. Acest stil deschide calea spre exagerarea atitudinii critice ori spre ştergerea interesului profesional (alienare profesională) al subalternilor. La fel, exagerarea controlului, va avea ca efect dezorientarea executanţilor în lipsa managerului, ceea ce induce, provoacă nevoia de control. Reducerea randamentului muncii în lipsa managerului îl va determina pe acesta să intensifice controlul. Deci, extinzând timpul afectat controlului, managerii cu stil autoritar reduc simultan timpul afectat creaţiei, inovaţiei.

Efectele disfuncţionale ale controlului exagerat sunt:

  • deplasarea interesului subalternilor de la obiectivul de realizat la respectarea normelor (regulilor);

  • crearea unei nevoi sporite de control.

Mecanismul care explică o asemenea situaţie se fundamentează pe teorema lui Thomas conform căreia o definire falsă a unei situaţii devine adevărată prin consecinţele sale.

STILUL DEMOCRATIC este caracteristic managerilor care asigură participarea subalternilor la procesul de conducere. Managerii cu un acest stil apelează la colaborarea subalternilor atât la stabilirea obiectivelor cât şi la repartizarea sarcinilor.

Sub aspectelor consecinţelor se apreciază că stilul democratic determină o reducere a tensiunilor, conflictelor, o puternică participare.

Randamentul grupului este de prezenţa sau absenţa managerului. Orientarea managerilor cu acest stil spre control redus generează rezerve pentru muncă inovatoare.

STILUL PERMISIV (laissez-faire) se caracterizează prin evitarea oricărei intervenţii în organizarea şi conducerea grupului, plasând accentul pe organizarea şi conducerea spontană. Prezenţa sau absenţa managerului nu are efecte la nivelul randamentului. Diferenţa între stilul permisiv şi stilul democratic constă în starea moralului. În cazul managerului democratic moralul este ridicat deoarece conducătorul sprijină grupul. În cazul managerului permisiv moralul este ceva mai scăzut, deoarece conducătorul nu sprijină grupul în îndeplinirea sarcinii.

În literatura sociologică se cunosc alternative ale acestui sistem de clasificare. Aceste alternative vizează categoriile de stil autoritar şi stil democratic, păstrând acelaşi distincţii esenţiale între cele două categorii de stimuli. Astfel, Brown subdivide manageri cu stil democratic în “democraţi autentici” şi în “pseudodemocraţi”, iar cei cu stil autoritar în “strict autoritari”, “binevoitori”, “autoritari incompetenţi”.

CLASIFICAREA PE TIPURI DE ZONĂ

Acest sistem de clarificare împarte conducătorii în două zone după natura raportului de autoritate manifestat:

  • zona de exercitare a autorităţii conducătorilor din firmă;

  • zona de libertate a colaboratorilor

Fiecare zonă se subîmparte în trepte. Prima zonă ( a managerilor) cuprinde 4 trepte, iar a doua zonă (a libertăţii colaboratorilor) cuprinde 3 trepte. Sistemul a fost elaborat de Tannen- baumann şi Schmidt, care au delimitat treptele după modul de adoptare a deciziei.

ZONA DE EXERCITARE A AUTORITĂŢII MANAGERIALE

TREAPTA 1 = Ia decizia єi o anunюг TREAPTA 3 = Prezintг оn proiect decizia susceptibilг a fi modificatг TREAPTA 4 = Conducгtorii оєi prezintг ideeile єi primesc оntrebгri TREAPTA 2 = Convinge colaboratorii de temeinicia Manifestare preponderentг a conducerii UNIPERSONALE

ZONA DE LIBERTATE A COLABORATORILOR

TREAPTA 1 = Prezintг problema, culege sugestii єi decide TREAPTA 3 = Permite colaboratorilor sг ia decizii оn cadrul unor limite bine determinate TREAPTA 2 = Delimiteazг problema єi cere grupului de colaboratori sг ia decizia Managementul participativ

Iniţierea de structură şi de consideraţie

Acest stil managerial surprinde atât latura organizatorică cât şi cea umană. Prin INIŢIEREA DE STRUCTURĂ. Fleishman şi Harris desemnează orientarea managerilor spre organizare:

  • distribuţie de sarcini;

  • stabilirea componentei grupului;

  • stabilirea modului de realizare a sarcinilor.

Asemenea acţiuni organizatorice (iniţiere de structură) se referă la nevoia resimţită de către manageri de a limita incertitudinile, de a-şi extinde posibilitatea de control al modului de desfăşurare a evenimentelor în cadrul sistemului de producţie.

Consideraţia se referă la tendinţa managerilor de a se preocupa de motivarea subalternilor, privind subalterni ca pe egali lor. Conducătorii cu acest stil managerial vor fi orientaţi cu precădere spre stabilirea unor relaţii de încredere şi reciprocitate.

Ei vor apela de obicei la utilizarea recompenselor pentru a obţine participarea subalternilor. Conducătorilor cărora le este propriu un nivel scăzut de consideraţie vor insista în primul rând pe utilizarea mijloacelor de penalizare, în acest caz cresc tensiunile şi se impune controlul. Iniţierea de structură este concepută ca un factor permanent al oricărui activităţi manageriale.

Preocuparea pentru producţie şi preocuparea pentru oameni

Conform, acestui criteriu stilul managerial este clasificat în funcţie de centrarea preocupării managerului pe producţie (P) şi pe oameni (D). Preocuparea pentru producţie şi preocuparea pentru oameni sunt măsurate cu ajutorul unor scări cu intervale scalare de la 1- 9.

Treapta scalară 1 indică nivelul cel mai scăzut de preocupare iar treapta 9 desemnează nivelul cel mai ridicat de preocupare.

În baza scorurilor obţinute managerii sunt plasaţi în diferite zone ale unui grafic construit pe coordonatele celor două dimensiuni: centrarea pe productie şi centrarea pe oameni.

În grila stilurilor manageriale pătratele marcate reprezintă principalele stiluri de conducere bazate pe interesul pentru producţie şi interesul pentru oameni.

STILUL 1.1 este caracteristic acelor manageri care manifestă un interes deosebit de redus atât pentru producţie cât şi pentru oameni. Managerii cu un asemenea stil depune eforturi minime pentru atingerea sarcinilor grupului sau organizaţiei dar şi pentru resurse umane (MANAGER SECĂTUIT).

STILUL 9.1 este caracteristic acelor manageri care acordă prioritate absolută soluţionării problemelor de producţie, acordând un interes minim, până la neglijarea resurselor umane.

Eforturile acestor manageri se îndreaptă spre îndeplinirea obiectivelor firmei prin instituirea unui regim intens de muncă, prin solicitare permanentă a salariaţilor. Ei acordă prioritate organizării. Activitatea poate fi eficientă numai prin stabilirea unor legături minime cu subordonaţii. În acest caz eficienţa este cu precădere condiţionată direct de soluţionarea aspectelor de ordin tehnic. (CENTRAT PE SARCINA)

STILUL 9.9 se caracterizează prin acordarea unui interes sporit atât pentru producţie (P) cât şi pentru oameni (O). Eficienţa managerilor care practică un asemenea stil rezultă din eforturile depuse pentru soluţionarea favorabilă a ambelor categorii de probleme. Relaţiile dintre aceşti manageri şi subordonaţi se bazează pe respect reciproc fiind interactive, cooperante, participative (CENTRAT PE GRUP)

STILUL 1.9 acordă prioritate resurselor umane, preocupându-se de problematica personalului, de crearea unor condiţii confortabile (ergonomice, psihosociale) de muncă.

Interesul pentru producţie este minim. Adeseori, managerii cu un asemenea stil manifestă o stăruinţă redusă, până la apatie, indiferenţă faţă de producţie (POPULIST).

STILUL 5.5 acordă o importanţă egală producţiei şi oamenilor, realizând un echilibru între interesul pentru producţie şi interesul pentru oameni. De aceea stilul a fost denumit şi stil echilibrat . Prin practicarea unui astfel de stil se obţin performanţe optime dar asigură şi menţinerea unui moral crescut al personalului (MODERAT OSCILANT).

GRILA STILURILOR MANAGERIALE

Sociologii Blake şi Mounton au impărţit suprafaţa grilei in cinci zone aproximativ egale care redau stilurile manageriale reprezentative .

Astfel:

  • ZONA A corespunde nuanţelor stilului 1.1 (1.2, 1.3, 1.4, 1.5);

  • ZONA B corespunde nuanţelor stilului 1.9 (1.8, 1.7, 1.6, 1.5);

  • ZONA C include nuanţele stilului 9.9 (9.8, 9.7, 9.6, 9.5);

  • ZONA B include nuanţele stilului 9.1 (9.1, 9.2, 9.3, 9.4, 9.5);

  • ZONA E include nuanţele stilului 5.5 (5.4, 5.3, 5.2, 5.6, 5.7).

Prin această zonare realizată de Blake şi Mounton este posibilă măsurarea mai diversificată a stilurilor de conducere. Cele 5 tipuri de comportament managerial sau stiluri de conducere au primit diferite denumiri:

  • conducător centrat pe SARCINĂ;

  • conducător centrat pe OAMENI – POPULIST (1.9);

  • conducător SECĂTUIT (1.1);

  • conducătorul MODERAT – OSCILANT (5.5);

  • conducătorul centrat pe GRUP (9.9).

INTERESUL PENTRU PRODUCŢIE, PENTRU OAMENI ŞI EFICIENŢĂ

Astfel sistemul de clasificare se inspiră din cel ale grilei prezentate (stil managerial orientat spre producţie şi spre oameni) adăugând o nouă dimensiune – EFICIENŢA. În acest mod W.I. REDDIN identifică 8 categorii de stiluri manageriale, din care 4 sunt apreciate ca eficiente iar 4 ca ineficiente.

Stiluri EFICIENTE :

  • Stilul metodic (apelează la metode moderne de management, la ştiinţă, tehnologie şi inovare);

  • Stil umanist (acordă prioritate resurselor umane, ceea ce garantează eficienţa);

  • Stil tehnicist (acordă prioritate producţiei, dar într-o manieră fundamentală căutând totdeauna soluţii raţionale pentru probleme tehnice; subalternii înţeleg caracterul de necesitate al măsurilor adoptate);

  • Stilul moderat (echilibru între producţie şi cerinţele oamenilor, colaborând cu subalternii).

Stiluri INEFICIENTE :

  • Stilul dezinteresat (indiferenţi faţă de producţie, faţă de oameni, faţă de rezultate) ceea ce conduce la pierderea interesului oamenilor pentru producţie;

  • Stilul paternalist (managerul exagerează preocuparea pentru oameni, asemănător celui întâlnit în relaţia părinţi – copii, acest stil reduce interesul participativ al subordonaţilor şi îi desresponsabilizează);

  • Stilul abuziv (centrează interesul spre producţie, faţă de subordonaţi fiind distant sau chiar dezinteresat; el poate genera tensiuni şi conflicte, datorită rezistenţei tacite a subalternilor faţă de solicitările exagerate);

  • Stil indecis (managerul – bazat pe exagerarea echilibrului între cele două categorii de interese – producţie şi oameni; manifestă prudenţă exagerată; lipsă de fermitate în decizie).

Clasificarea acestor stiluri are în vedere în primul rând eficienţa tipului de comportament managerial.

TIPUL DE MOTIVARE, COMUNICARE ŞI COOPERARE

Clasificarea stilurilor manageriale după tipul de motivare, caracteristicile comunicării, natura cooperării şi modul de a decide a fost operată de Likert. El a construit un sistem de clasificare în stilul este împărţit în 4 categorii:

    • stil foarte autoritar;

    • stil autoritar – binevoitor;

    • stil participativ – consultativ;

    • stil extrem de participativ.

Aşa cum se observă stilurile diferă între ele în funcţie de nivelul atins de fiecare dintre dimensiunile considerate (motivare, comunicare, cooperare, participare etc.).

STIL FOARTE AUTORITAR: se referă la conducători care fixează unilateral obiectivele, dau ordine şi sunt orientaţi spre control exagerat; practicarea unui astfel de stil determină manifestarea rezistenţei neexprimate a subordonaţilor reduce productivitatea, scade satisfacţia oamenilor, scade interesul pentru activitatea desfăşurată.

STILUL AUTORITAR BINEVOITOR: se referă la conducătorii care fixează unilateral obiectivele (unipersonal) dar acceptă discutarea cu subordonaţii a ordinelor date, ceea ce asigură utilizarea parţială a experienţei subordonaţilor. Rezistenţa tacită este cea mai redusă, dar încă prezentă. Fiind excluşi de la fixarea obiectivelor, subordonaţii vor resimţi sarcinile ca obligaţii şi nu se vor identifica în aceste obiective, care nu reflectă decât accidental aspiraţiile lor.

STILUL PARTICIPATIV CONSULTATIV se referă la tendinţa conducătorilor de a discuta cu subalternii problemele muncă şi producţie. În urma acestei consultări se definitivează dispoziţiunile şi se dau ordine necesare. Obiectivele importante sunt fixate însă în mod unipersonal. Consultarea predecizională a subordonaţilor le oferă posibilitatea participării la decizie şi conducere. Rezistenţa neexprimată a subordonaţilor este posibilă şi în acest caz.

STILUL EXTREM DE PARTICIPATIV se caracterizează printr-o amplă participare a subordonaţilor la procesul de producţie. Discuţiile şi sugestiile subalternilor nu privesc doar deciziile referitoare la execuţie, ci şi deciziile referitoare la obiective. Stabilirea obiectivelor prin consultarea subalternilor duce la identificarea lor cu obiective fixate, deci stimulează motivaţia şi interesul. De fapt, obiectivele vor fi stabilite în fiecare moment al procesului de producţie printr-o echilibrare a interesului întreprinderii cu interesele salariaţilor. Numai în situaţii speciale, de urgenţă, obiectivele sunt stabilite unipersonal. Nici practicarea acestui stil nu exclude rezistenţa neexprimată a subalternilor , dar ea are un caracter sporadic şi accidental.

În general, aşa cum se poate observa din clasificarea prezentată, stilul de conducere (sau managerial) poate fi împărtăşit în două mari categorii (cu nuanţele şi variantele lor ):

  • Stil autoritar

  • Stil participativ

Individualizarea acestor categorii de stil managerial s-a realizat prin analiza activităţii conducătorilor din diverse firme, organizaţii, instituţii a caracteristicilor privind responsabilitatea subalternilor, loialitatea faţă de firmă natura şi intensitatea conflictelor. Likert evidenţiază capacitatea stilului autoritar de a asigura obţinerea unor rezultate bune şi foarte bune pe perioade scurte şi medii de timp. Consecinţele nedorită a acestui stil este deprecierea condiţiilor de viitor în privinţa participării subalternilor la procesul de producţie.

În cazul stilului participativ rezultatele pe termen mediu şi sunt mai reduse comparativ cu stilul autoritar, dar ele se ameliorează în perspectivă, devenind performante. O asemenea evoluţie favorabilă a performanţelor este determinată de a influenţă pozitivă pe care o exercită asupra unui set de variabile. Astfel, managerii cu stil participativ sunt apreciaţi de subalterni; loialitatea şi comunicarea sunt dezvoltate; presiunile şi conflictele scad.

Totuşi cum remarca Likert, pentru a putea evalua performanţele stilului participativ (ca valoare şi deficienţe) este necesar un interval mai mare de timp (minimum 2 ani).

Deci, între stilul participativ şi rezultate apare un decalaj de timp.

Dacă stilul participativ asigură rezultate performante în perspectivă, stilul autoritar nu oferă decât pe termen scurt şi mediu rezultate performante.

Stilul participativ dezvoltă exerciţiul de a decide şi de asumare a responsabilităţii acestor decizii. Instituirea unui stil participativ reclamă modificări de comportament atât al conducătorilor cât şi al subalternilor. Modificarea comportamentului constituie un proces de durată care se poate desfăşura numai în condiţiile unei anumite flexibilităţi şi toleranţe faţă de eşecuri (asumarea riscului pe termen scurt şi mediu). Dar costul iniţial al implementării modelului participativ poate fi recuperat în viitor prin performanţe mai mari.

Back to Top