Pornind de la scopul sau menirea „serviciului”, termenul de serviciu public defineşte acea activitate utilă, destinată satisfacerii unei nevoi sociale.

Serviciul public este utilizat şi în sensul de organizaţie sau organism social, dar şi în sens funcţional, de activitate desfăşurată.

Definiţia clasică a serviciului public pune în evidenţă natura juridică a organului care-l prestează şi care este persoană publică, statul, colectivitatea locală sau o altă instituţie publică.

Obiectivul major al serviciului public este interesul celor administraţi şi nu obţinerea profitului. Pentru aceasta trebuie realizată o delimitare clară a interesului general de interesul particular, condiţie impusă de practica administraţiei publice.

Prin serviciu public, unii autori (P. Negulescu – Tratat de drept administrativ), definesc „un organism administrativ creat de stat, judeţ sau comună, cu o competenţă şi puteri determinate, cu mijloace financiare procurate din patrimoniul general al administraţiei creatoare, pus la dispoziţia publicului pentru a satisface în mod regulat şi continuu, o nevoie cu caracter general, a cărei iniţiativă privată nu ar putea să-i dea decât o satisfacţie incompletă şi intermediară”.

„Serviciile publice, în sens larg, sunt ansambluri de persoane şi lucruri create în vederea satisfacerii unei nevoi publice de către o colectivitate publică, supuse autorităţii şi controlului acesteia” (Alexandru I. – „Structuri, mecanisme şi instituţii administrative”).

Furnizorul unui serviciu poate fi public sau privat. Acest lucru presupune în primul rând realizarea distincţiei între persoana publică şi cea privată. Cea mai mare parte a sistemelor de drept operează cu această distincţie. La nivel european, se pot întâlni următoarele situaţii:

furnizorul poate fi public, dar fără a se distinge de autoritatea publică însărcinată cu determinarea regulilor de organizare a serviciului;

  • furnizorul poate fi public, având statut de drept public, dar distinct de colectivitatea responsabilă de organizarea serviciului;

  • furnizorul poate avea capital public, dar să fie supus unui regim de drept privat (societăţi private cu capital public);

  • furnizorul poate să fie privat, dar să dispună de un act de putere publică, de privilegii de drept public;

  • furnizorul poate fi privat şi să nu dispună de nici un privilegiu particular (gestiune concurenţială).

Statutul furnizorului depinde de forma de proprietate, după cum se poate observa.

Organizaţiile care pot presta servicii publice sunt organele administraţiei publice, instituţiile publice şi regiile autonome de interes public.

Literatura europeană desemnează „statul” drept ansamblu al componentelor puterii publice interne ale unei ţări membre a Uniunii Europene. Dar responsabilitatea privind serviciile publice poate reveni într-o ţară fie puterii centrale, fie puterilor locale. Această responsabilitate poate determina scheme de punere în aplicare diferite, în funcţie de modul de organizare a naţiunii: federalism, regionalism, descentralizare sau centralizare etc., în ţările Uniunii Europene.

În unele ţări ale Europei Centrale şi de Est, sistemele de asigurare a serviciilor publice locale diferă în funcţie de tipul serviciului şi mărimea comunităţii locale, individualizându-se pentru fiecare ţară.

O clasificare globală a serviciilor publice, ce corespunde majorităţii ţărilor europene cuprinde următoarele categorii:

Ordinea şi siguranţa publică

Cuprinde funcţiile asumate în mod tradiţional de către stat, care corespund exigenţelor primare de solidaritate politică. Este vorba de apărare, justiţie, poliţie.

Aceste funcţii sunt tradiţional etatice, care formează fundamentele statului, structurile de bază ale comunităţii.

Sunt incluse aici servicii publice prin excelenţă, care nu pot fi încredinţate mecanismelor pieţei, chiar dacă anumite componente ale acestora pot fi asigurate de întreprinderi private.

Infrastructură, locuinţe şi transport

Serviciile urbane

Este vorba de acele servicii care nu pot fi realizate individual din considerente tehnice. Se numesc urbane pentru că sunt dezvoltate cu precădere în mediul urban, dar fără a fi rezervate exclusiv locuitorilor din acest spaţiu. Sunt incluse în această categorie distribuţia de apă, canalizarea, colectarea şi tratarea deşeurilor, serviciile funerare etc.

Aceste servicii sunt supuse, în funcţionarea lor, unor constrângeri generate de protecţia mediului, care tinde să devină unul din elementele esenţiale ale dezvoltării lor.

Comunicarea şi transporturile

Drumurile şi poşta fac parte în mod tradiţional din serviciile publice. Dezvoltarea mijloacelor de comunicare condiţionează crearea şi dezvoltarea serviciilor în general, dar şi a celorlalte domenii de activitate. Termenul „comunicare” înglobează o serie de funcţii între care trebuie distinse:

  • transportul: făcând aici distincţia între infrastructura de transport şi mijloacele de transport, care pot să aparţină unor sectoare diferite (publice / private);

  • comunicarea informaţiilor – serviciu colectiv care cunoaşte în zilele noastre expansiunea cea mai importantă;

  • serviciul poştal.

Energia

Energia s-a dezvoltat individual înainte de a deveni serviciu public, spre deosebire de alte sectoare care au suferit un proces invers. Datorită revoluţiilor industriale şi a politicilor economice ale ţărilor , activităţile energetice au căpătat statutul de „strategice” – în sens economic şi monetar – fiind subordonate treptat statutului public. Însă este un sector parţial subordonat statutului public, tendinţă ce se accentuează în contextul mondializării şi evoluţiilor tehnologice.

Locuinţele

Politicile publice privind locuinţele pot avea finalităţi diferite:

a) finalitate socială : locuinţe sociale. Serviciul public al locuinţelor se îmbină astfel cu politicile sociale;

b) o finalitate urbanistică: politica locuinţelor se îmbină cu serviciile urbane, cu implicaţii în materie de mediu şi urbanism.

Asistenţa socială şi sănătate

a) Funcţia de asistenţă socială nu poate să lipsească din exercitarea responsabilităţilor politice moderne. Secolul XX s-a caracterizat prin dezvoltarea funcţiei sociale a statelor şi punerea în aplicare a formelor de protecţie socială. Dar dimensiunea acestei funcţii poate fi variabilă, manifestată în proporţii diferite, astfel:

  • intervenţie în beneficiul anumitor categorii de populaţie defavorizate (vârstnici, copii, handicapaţi);

  • sisteme de asigurări sociale cu grupe de risc (boală, accidente de muncă, şomaj);

  • venit minim garantat.

b) Funcţia de sănătate reprezintă un serviciu public, expresie a acţiunii sociale.

O dată cu dezvoltarea rolului economic şi social al statului, activitatea sanitară a devenit un adevărat serviciu public. De exemplu, riscul legat de epidemii, periodic apărut, întăreşte nevoia de securitate sanitară şi este justificată intervenţia publică accentuată.

Trebuie menţionat că pot coexista, o funcţie sanitară publică şi una privată, care se completează reciproc atâta timp cât există relaţii mutuale caracterizate prin acord, cât şi o funcţie de asistenţă socială publică, susţinută şi din sectorul privat.

Educaţie şi cultură.

Funcţia educativă este foarte general considerată serviciu public. Din punct de vedere istoric educaţia a fost pentru mult timp obiect de litigiu între puterea politică şi cea religioasă. Doar târziu puterea politică a reuşit să asigure această funcţie.

Funcţia educativă se asigură prin gestiune directă de către instituţiile publice, coexistând şi instituţii educative private cu sisteme educative publice. Acest fapt a generat dezbateri şi divergenţe asupra coexistenţei unui învăţământ privat şi a unui învăţământ public şi asupra categoriilor de formare cărora trebuie să le răspundă învăţământul public (formare iniţială şi /sau continuă; formare primară, secundară sau superioară).

Sportul şi cultura

Dezvoltarea individuală a corpului şi a spiritului uman necesită, în aproape toate ţările, o misiune colectivă. Efectele acestor activităţi sunt importante din punct de vedere individual şi colectiv şi justifică asumarea activităţilor sportive şi culturale de către colectivitate, în primul rând în ceea ce priveşte infrastructura, dar şi activităţile propriu-zise.


Back to Top