Etichetarea mărfurilor alimentare

Interesele firmelor producătoare şi comerciale în satisfacerea diverselor nevoi ale consumatorilor se materializează prin eforturile acestora de a-şi mobiliza toate resursele de care dispun (tehnice, economice, umane) pentru adaptarea permanentă a ofertei la piaţă.

Pe de altă parte consumatorul, confruntat cu mutaţiile universului socio - economic actual, a devenit prudent şi neiertător, şi asta mai ales datorită resurselor limitate de care dispune. Chiar şi obiceiurile de consum care depind de numeroşi factori, sunt legate conştient sau nu de problema alocării acestor resurse (financiare, de timp etc).

În acest context, nivelul informaţional - estetic al produselor (în cadrul căruia etichetarea are un rol primordial), are sarcina de reducere a incertitudinii şi de câştigare a încrederii consumatorilor în firmele producătoare şi respectiv în produsele acestora .

Totodată, informarea corectă şi completă constituie cea mai eficientă cale de protecţie a consumatorului împotriva unor practici abuzive.

În acest sens, Ordonanţa Guvernului 21/1992 privind protecţia consumatorilor, menţionează:

• consumatorii au dreptul de a fi informaţi, în mod complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor oferite, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională, în conformitate cu interesele lor, şi să fie în măsură să le utilizeze potrivit destinaţiei acestora, în deplină securitate;
• informarea consumatorilor despre produsele oferite se realizează în mod obligatoriu, prin elemente de identificare şi caracterizare ale acestora care se înscriu la vedere, după caz, pe produs, etichetă, ambalaj de vânzare etc.;
• informaţiile trebuie să fie înscrise în limba română, indiferent de ţara de origine a produsului; trebuie să fie complete, corecte, precise şi explicite şi să cuprindă denumirea produsului, marca producătorului, cantitatea, preţul, termenul de valabilitate şi după caz, principalele caracteristici calitative, compoziţia, eventualii aditivi alimentari sau ingredienţi folosiţi, valoarea nutritivă.

Un volum de informaţii cuprinzător şi semnificativ în legatură cu produsele aflate pe piaţă va contribui la înţelegerea corectă şi deplină a valorii de întrebuinţare a acestora şi deci implicit la formarea competenţei consumatorului în alegerea soluţiei care corespunde cel mai bine scopurilor sale.

Conform perceptelor educaţiei moderne, dintre elementele triadei care compun competenţa, cunoştintele premerg şi determină atitudinile şi deprinderile; rezultă că pentru a desăvârşi competenţa consumatorilor trebuie acţionat în primul rând asupra cunoştinţelor acestora .

COMPETENŢĂ = CUNOŞTINŢE + DEPRINDERI + ATITUDINE

La rândul său, procesul cunoaşterii este determinat de procesul de informare.

INFORMARE = CUNOAŞTERE

Pentru a fi eficientă însă, informaţia trebuie să poată fi recepţionată şi valorificată cât mai corect şi complet. Analiza acestor echivalenţe şi interdependenţe evidenţiază faptul că nivelul şi calitatea informării influenţeaza puternic nivelul vânzării produselor.

Ca mijloc de comunicare între producători, comercianţi şi consumatori, componenta informaţional - estetică a produselor poate contribui la creşterea competitivităţii acestora şi implicit a capacităţii concurenţiale a firmelor, cu rezultate pozitive în plan financiar.

Cerinţele pieţei referitoare la asigurarea unei cât mai mari variabilităţi sortimentale a produselor precum şi proliferarea noilor produse, odată cu creşterea firească a nevoii de informare, au impus şi componentelor informaţionale ale produselor o adaptare rapidă la noul context, ceea ce a condus la manifestarea tendinţei de specializare a etichetei, aspect care apare din ce în ce mai evident în cazul produselor alimentare.

Aspecte privind etichetarea modernă a produselor alimentare

Proiectarea şi realizarea produselor alimentare trebuie să se bazeze pe exigenţele prioritare ale metabolismului corpului omenesc în condiţiile unei legături cât mai convenabile, de ordin subiectiv şi obiectiv între om şi aliment, respectând totodată legile şi mecanismele economiei de piaţă.

În acest context, utilitatea unui produs alimentar necesită o particularizare care să ţină seama de dubla şi simultana lui realizare pe piaţa metabolică şi pe piaţa economică. Această particularizare a condus la apariţia conceptului lărgit de valoare nutritivă care include patru laturi inseparabile: valoarea psiho-senzorială, valoarea energetică, valoarea biologică şi valoarea igienică.

Segmentarea tot mai accentuată a consumului alimentar, ca urmare a orientării populaţiei spre practicarea unei alimentaţii ştiinţifice, impune, ca o condiţie de bază pentru aprecierea nivelului calitativ al produselor alimentare, cunoaşterea valorii lor nutritive.

În acest sens, pe plan internaţional există preocupări asidue axate pe etichetarea modernă a produselor alimentare care presupune un mesaj mai bogat şi mai variat de informaţii utile comerţului şi consumatorilor; în cadrul acestora un loc principal este deţinut de informaţiile de ordin nutriţional respectiv de etichetarea nutriţională tratată ca factor managerial şi de marketing.

Valoarea nutritivă a mărfurilor alimentare este o mai veche şi constantă preocupare nu numai a ştiinţelor legate de nutriţia omului, ci şi a ştiinţelor implicate în producţia şi comercializarea alimentelor.

Aceste preocupări s-au concretizat prin elaborarea de standarde (cum sunt cele recomandate de Comisia Codex-Alimentarius), norme şi reglementări speciale în ceea ce priveşte declararea valorii nutritive a produselor alimentare, apropiate ca exigenţă de cele pentru produsele farmaceutice.

De menţionat şi faptul că, informaţiile prezentate nu trebuie să se rezume doar la potenţialul nutritiv al alimentului, respectiv la conţinutul său în nutrienţi ci este recomandat să facă referiri şi la contribuţia sa în contextul regimului zilnic, respectiv la partea din necesarul zilnic al organismului pe care o poate acoperi.

În evoluţia etichetei nutriţionale, conţinutul informaţional a fost permanent îmbogăţit, acest lucru fiind determinat de diverşi factori educaţionali, sociali şi economici. Astfel, la sfârşitul anului 1989, etichetele nutriţionale a căror utilizare era reglementată în câteva ţări, prezentau informaţii cu privire la conţinutul alimentului în cele trei elemente energetice (proteine, glucide şi lipide) şi la valoarea energetică conferită de acestea (cunoscute sub denumirea de cei "4 mari CODEX").

În unele ţări, ingredientele din produsul alimentar trebuie să apară înscrise în ordine cantitativă descrescândă din conţinutul total. Aceste informaţii sunt obligatorii în unele ţări (ex: SUA) şi facultative în altele. Informaţiile despre nutrienţii care trebuie prezentaţi sunt, de regulă, lăsate la latitudinea organismelor naţionale şi depind de evaluarea ştiinţifică a fiecarei ţări referitoare la importanţa anumitor nutrienţi pentru consumator.

La solicitarea Comisiei Codex Alimentarius, Consiliul Uniunii Europene a adoptat în anul 1990 Directiva 90/496 prin care se recunoaşte dreptul consumatorilor de a şti nu numai ingredientele conţinute de alimentele cumpărate, ci şi profilul lor nutritiv.

Sistemul introdus de această directivă consideră ca nutriţionale informaţiile ce privesc în primul rând valoarea energetică, precum şi următoarele componente: proteine, glucide, lipide, fibre alimentare, sodiu, vitamine şi săruri minerale. În plus, având în vedere faptul că astăzi, anumite informaţii nutriţionale atrag o atenţie deosebită consumatorului, etichetarea nutriţională poate raporta şi valorile diferitelor componente glucidice (zaharuri, amidon etc.) sau lipidice (acizi graşi mononesaturaţi, polinesaturaţi, colesterol etc.). De aceea, Consiliul UE, consimte la utilizarea câtorva modele de etichetare nutriţională care să răspundă cerinţelor consumatorilor şi care să stopeze totodată tendinţa înscrierii pe etichetă a unor elemente nepotrivite.

Valorile cantităţilor în care se găsesc nutrienţii trebuie să se refere la cele prezente în aliment în momentul cumpărării. Pentru produsele care urmează a fi supuse de către consumator unor etape de prelucrare ulterioară, aceste valori se pot referi şi la produsul gata de consum, însă cu condiţia furnizării unor informaţii suficiente referitoare la modul de preparare.

Statele membre ale Uniunii Europene au luat măsuri pentru respectarea prescripţiilor comunitare menţionate, care începând cu 1 octombrie 1994, prevăd ca obligatorie indicarea în cadrul etichetei nutriţionale şi a zaharurilor, acizilor graşi nesaturaţi, a fibrelor alimentare şi sodiului.

Pentru a focaliza atenţia cumpărătorilor asupra celor mai importanţi factori din punctul de vedere al sănătăţii publice, numărul nutrienţilor acceptaţi pe etichetă este limitat. Alături de cantitatea absolută a nutrientului se înscrie şi valoarea procentuală care indică contribuţia acestuia în contextul regimului zilnic.

Reglementările referitoare la conţinutul etichetei nutriţionale vizează şi aspectul grafic, care trebuie să permită identificarea facilă a informaţiilor nutriţionale în cadrul ambalajului, să aibă o formă simplă şi să permită compararea calităţii nutriţionale a diverselor alimente.

De un deosebit interes, datorită importanţei, dar şi ineditului lor, se bucură recomandările medicale; sunt permise recomandări alimentare pentru reducerea riscului la osteoporoză, hipertensiune, cancer şi boli ale inimii.

Fiecare ţară poate şi trebuie să-şi stabilească, în funcţie de propriile priorităţi, necesarul de informaţii nutriţionale redat prin intermediul etichetei produselor alimentare. Aceste priorităţi ar trebui să includă, ca interes major, educarea consumatorilor pentru înţelegerea şi folosirea etichetei alimentelor, în scopul realizării celor mai mari beneficii pentru sănătate.

Necesitatea reglementării etichetării nutriţionale este o problemă de interes public, vizând protecţia consumatorilor din punct de vedere biologic, economic şi social. De asemenea, ea constituie o barieră în calea comercializării produselor alimentare necorespunzătoare calitativ, a produselor pirat şi a celor falsificate, cu efecte benefice nu numai în sfera consumului, ci şi în cea a producţiei.

De aceea, recomandări şi soluţii pentru etichetarea produselor alimentare se regăsesc în "Principiile directoare pentru protecţia consumatorilor" (document al ONU), în "Codul de deontologie al comerţului internaţional cu bunuri alimentare" (document al Comisiei Codex Alimentarius), precum şi în alte reglementări conexe, naţionale şi internaţionale.

Dincolo de dispoziţiile legale ale organismelor internaţionale (Comisia Codex Alimentarius, OMS, UE), etichetarea nutriţională este acceptată ca o necesitate socială şi totodată ca un instrument promoţional valoros. Ea oferă întreprinderii oportunitatea de a vinde şi totodată de a garanta consumatorilor un comportament alimentar corect.

Reglementări privind etichetarea produselor alimentare

Din punct de vedere legislativ, au început să se manifeste şi în în ţara noastră preocupări pentru crearea condiţiilor necesare alinierii la normele europene privind etichetarea produselor alimentare. Cele mai importante documente, care atestă această orientare, sunt Hotărârea Guvernului nr. 106/2002 privind etichetarea alimentelor (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 147 din 27 februarie 2002) modificată şi completată prin H.G. 1719/2004 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1014 din 03/11/2004) şi Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor (completată şi republicată).

Normele metodologice reglementează modul de etichetare al alimentelor destinate consumatorului final, precum şi restaurantelor, spitalelor, cantinelor şi altor unităţi de alimentaţie colectivă.

Corespunzător documentelor menţionate, eticheta reprezintă "orice material scris, imprimat, litografiat, gravat sau ilustrat, care conţine elemente de identificare a produsului şi care însoţeşte produsul sau este aderent la ambalajul acestuia".

HG 106/2002 cu modificările şi completările ulterioare, aduce unele îmbunătăţiri în direcţia asimilării directivelor europene din domeniu, dintre care menţionăm şi noi în continuare câteva:

1) Introducerea termenului "data durabilităţii minimale" pentru produsele care cu timpul îşi pot pierde caracteristicile specifice, fără a deveni periculoase pentru sănătatea consumatorului.

2) Introducerea prevederilor privind modul de inscripţionare a "datei durabilităţii minimale " şi a "termenului de valabilitate".

3) Introducerea prevederilor referitoare la indicarea cantităţii din anumite ingrediente sau categorii de ingrediente. Cantitatea unui ingredient sau a unei categorii de ingrediente, exprimată în procente şi determinată în momentul introducerii acestora în fabricaţie, se declară în următoarele situaţii:

• când ingredientul sau categoria de ingrediente respective apare în denumirea sub care este vândut alimentul ori este în mod obişnuit asociat cu această denumire de către consumator;
• când ingredientul sau categoria de ingrediente respective este accentuată la etichetare prin cuvinte, desene sau grafice;
• când ingredientul sau categoria de ingrediente respective conferă caracteristici specifice alimentului şi îl diferenţiază de alte produse cu care ar putea fi confundat datorită denumirii sau aspectului;

Ingredientele se menţionează în ordinea descrescătoare a importanţei lor cantitative.

Introducerea elementelor obligatorii care să permită identificarea lotului, precum şi modul de inscripţionare a acestora. Astfel, conform dispoziţiilor în vigoare, alimentele nu pot fi comercializate, dacă nu sunt însoţite de o indicaţie care să permită identificarea lotului din care fac parte, cum ar fi seria lotului, data fabricaţiei, data îmbutelierii sau culegerii recoltei.

Aceste informaţii sunt precedate de litera "L", cu excepţia cazurilor în care ele se disting cu claritate faţă de alte indicaţii de pe etichetă. Răspunderea referitoare la indicarea lotului revine producătorului.

Menţionarea toleranţelor pozitive şi negative, permise la indicarea concentraţiei alcoolice.

Informaţiile înscrise pe etichetă nu trebuie să inducă în eroare consumatorii la achiziţionarea produselor, în privinţa:

• caracteristicilor alimentului, a naturii, identităţii, proprietăţilor, compoziţiei, cantităţii, durabilităţii, originii sau provenienţei, metodelor de fabricaţie sau de producţie;
• atribuirii de efecte sau proprietăţi pe care produsele nu le posedă;
• sugerării unor caracteristici speciale, atunci când în realitate toate produsele similare au astfel de caracteristici.

De asemenea, etichetarea nu trebuie să atribuie proprietăţi medicale alimentelor sau să facă referiri la astfel de proprietăţi; sunt exceptate de la această interdicţie apele minerale medicinale destinate bolnavilor cu anumite afecţiuni, precum şi orice aliment testat şi avizat ca având proprietăţi medicale.

Înscrisurile de pe etichetă nu trebuie să prezinte modificări - ştersături, înlocuiri sau adăugări - care pot induce în eroare consumatorul. Se interzice reetichetarea alimentelor.

Corespunzător aceloraşi reglementări, etichetele alimentelor preambalate trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu:

• denumirea sub care este vândut alimentul;
• numele şi adresa producătorului, ale ambalatorului sau ale distribuitorului. În cazul produselor din import se vor înscrie numele şi adresa importatorului sau ale distribuitorului înregistrat în România;
• data durabilităţii minimale sau, în cazul alimentelor care din punct de vedere microbiologic au un grad ridicat de perisabilitate, data limită de consum (termenul de valabilitate);
• cantitatea netă pentru alimentele preambalate;
• condiţiile de depozitare şi de folosire, atunci când acestea necesită indicaţii speciale;
• locul de origine sau de provenienţă al alimentului, dacă omiterea acestuia ar fi de natură să creeze confuzii în gândirea consumatorilor;
• concentraţia alcoolică pentru băuturile la care aceasta este mai mare de 1,2%;
• lista cuprinzând ingredientele folosite;
• cantitatea din anumite ingrediente sau categorii de ingrediente;
• instrucţiuni de utilizare, atunci când lipsa acestora poate determina o utilizare necorespunzătoare a produselor.

Acelaşi act normativ face şi unele menţiuni suplimentare de etichetare pe grupe de produse. Prezentăm în continuare câteva dintre grupele de produse alimentare şi menţiunile recomandate a fi precizate pe etichetele acestora.

Pentru laptele de consum, se va preciza:

• conţinutul de grăsime exprimat în procente;
• procedeul de tratament termic utilizat (pasteurizat, sterilizat);
• pentru laptele pasteurizat se va menţiona <<A se păstra la temperatura de 2 - 4 grade C;

Pentru sortimentele din lapte deshidratat sau parţial deshidratat:

• în cazul produselor: lapte concentrat neîndulcit, lapte concentrat îndulcit, lapte normalizat concentrat neîndulcit, lapte normalizat concentrat îndulcit, lapte smântânit concentrat îndulcit, lapte smântânit concentrat neîndulcit se va face menţiunea: tratat la temperatură ultraînaltă (UHT) dacă acestea au fost supuse la un astfel de tratament şi ambalate aseptic;
• conţinutul de grăsime, exprimat în procente;
• conţinutul de substanţă uscată, exprimat în procente;
• recomandări privind modul de utilizare şi condiţiile de diluţie;

În cazul sortimentelor de lapte praf :

• se face menţiunea <<produs instant>>, pentru produsele cu solubilitate instantanee;
• conţinutul de grăsime, exprimat în procente;
• conţinutul de substanţă uscată, exprimat în procente;
• recomandări privind metoda de reconstituire şi diluare, precum şi conţinutul în grăsime al produsului astfel reconstituit.

Pentru iaurt, smântână:

• conţinutul de grăsime, exprimat în procente pentru fiecare tip de produs.

Pentru diferite sortimente de brânzeturi:

• conţinutul de grăsime, raportat la substanţa uscată şi exprimat în procente;
• procedeul de tratament termic la care au fost supuse materiile prime sau produsele finite (pasteurizare, topire, afumare);

Pentru carne şi produse din carne :

• menţionarea speciilor de animale de la care provine carnea (inclusiv organele);
• denumirea speciei pentru peşte, crustacee, moluşte;
• menţionarea procedeelor de fabricaţie sau natura tratamentelor utilizate (ex: produs pe bază de carne tocată; produs crud-uscat; produs afumat; produs sărat; cârnaţi proaspeţi pentru fript, prăjit, produs refrigerat; produs congelat etc);
• tipul de membrană utilizat la diferite preparate şi semipreparate (membrane naturale, membrane artificiale comestibile, membrane artificiale necomestibile);
• carnea şi organele, provenite din producţia internă prin tăierea în abator a animalelor, a păsărilor sau a altor specii de animale, poartă marca de sănătate etc.

Pentru sucuri naturale de fructe, nectar de fructe, sirop de fructe:

• în cazul produselor conţinând mai mult de 2 g dioxid de carbon/l: o menţiune precum carbogazos;
• menţionarea fructelor în ordinea descrescătoare a proporţiei acestora în produs;
• în cazul sucurilor şi nectarurilor obţinute din concentrate se menţionează «obţinut din concentrat de x>>, în care x reprezintă numele fructului; această menţiune va figura în imediata apropiere a denumirii produsului;
• în cazul sucurilor şi nectarurilor cu pulpă în conţinut, se menţionează <<cu pulpă>>;
• în cazul nectarurilor se menţionează conţinutul minim de fructe x% în imediata apropiere a denumirii produsului, în care x reprezintă procentul minim de fruct din produsul finit;
• în cazul în care nectarul de fructe conţine miere, menţiunea «conţine miere>> trebuie să figureze în imediata apropiere a denumirii produsului;
• în cazul sucurilor de fructe diluate se menţionează, în imediata apropiere a denumirii produsului, conţinutul minim de suc de fructe, pireu de fructe sau amestec din aceste componente.

Pentru băuturi răcoritoare:

• dacă se utilizează mai multe sucuri de fructe sau arome, acestea vor fi menţionate în ordinea descrescătoare a concentraţiilor lor;
• dacă proporţia sucului de fructe este egală sau mai mare de 4%, se menţionează denumirea fructului (<<... suc de lămâie>>, <<... suc de portocale»), iar dacă proporţia din sucul de fructe este mai mică de 4%, se menţionează <<... cu aromă de...>>;
• în cazul produselor cu conţinut mai mare de 30 mg cafeină/l, o menţiune precum:<<conţine cafeină>>; în cazul băuturilor ce conţin de regulă cafeină şi concentraţia este mai mică de 1 mg/l se indică <<fără cafeină>>;
• în cazul băuturilor conţinând mai mult de 2 g dioxid de carbon/l, o menţiune precum <<carbogazoasă>>;
• menţionarea originii apei minerale atunci când aceasta este folosită la prepararea produselor.

Pentru ciocolată şi produse din ciocolată:

• conţinutul de cacao substanţă uscată, exprimat în procente, astfel: <<cacao ... % minim>>;
• în cazul ciocolatei umplute se menţionează produsul de umplutură;
• adaosul de cafea sau de băuturi spirtoase, atunci când acesta depăşeşte 1% din masa produsului finit;

Pentru ape îmbuteliate, altele decât apa minerală şi apa de izvor:

• apa potabilă la care s-a adăugat dioxid de carbon alimentar se inscripţionează cu denumirea apă gazoasă sau  apă de masă carbogazoasă ;
• apa potabilă la care s-au adăugat săruri minerale se inscripţionează cu denumirea apă mineralizată artificial; acestea se înscriu în lista cuprinzând ingredientele în ordinea descrescătoare a importanţei lor cantitative în momentul introducerii în fabricaţie.
• în cazul în care produsul conţine dioxid de carbon alimentar menţiunea carbogazoasă se înscrie în imediata apropiere a denumirii acestuia.

Cele trei cuvinte apă mineralizată artificial se înscriu, unele lângă altele, cu caractere de aceeaşi mărime şi cu aceeaşi culoare. Eticheta nu va conţine referiri, semne sau figuri care să creeze confuzii de orice fel cu apa minerală naturală, să inducă în eroare consumatorul asupra localizării geografice a apei, să îi atribuie apei efecte sau recomandări terapeutice ori să facă precizări asupra compoziţiei chimice a acesteia.

Informaţiile pe care alimentele preambalate trebuie să le conţină pe ambalaj se completează, după caz, cu:

• în cazul alimentelor congelate se menţionează produs congelat şi A nu se recongela după decongelare.
• în cazul alimentelor ce conţin unul sau mai mulţi îndulcitori, se menţionează cu îndulcitor(i);

De asemenea, actul normativ menţionat prezintă şi o listă a produselor alimentare scutite de indicarea "datei durabilităţii minimale", cum sunt;

• fructele şi legumele proaspete;
• băuturile conţinând 10% sau mai mult în volume alcool;
• pâinea, produsele de panificaţie, patiserie şi cofetărie, care, prin natura lor sunt consumate în 24 de ore de la fabricare;
• oţetul de fermentaţie;
• sarea de bucătărie;
• zahărul solid;
• produsele zaharaoase alcătuite aproape în totalitate din zahăr aromatizat şi/sau colorat;
• guma de mestecat şi produsele similare de mestecat;
• porţiile individuale de îngheţată;
• vinuri, vinuri spumoase, vinuri spumante, vinuri licoroase, vinuri aromatizate şi produse similare obţinute din fructe, altele decât struguri;
• băuturi nealcoolice, sucuri de fructe, nectaruri din fructe şi băuturi alcoolice în recipiente mai mari de 5 litri, destinate consumului colectiv.

Etichetarea nutriţională este opţională cu excepţia cazurilor în care la prezentarea sau la publicitatea produsului (cu excepţia campaniilor publicitare colective), apare pe etichetă o menţiune nutriţională. Singurele menţiuni nutriţionale permise sunt cele care se referă la valoarea energetică şi la substanţele nutritive menţionate mai sus.

Dispoziţiile privind etichetarea nutriţională se aplică şi în cazul alimentelor nepreambalate - vrac - oferite consumatorului final sau destinate aprovizionării agenţilor economici care prepară şi furnizează hrana pentru populaţie şi al alimentelor ambalate la punctul de vânzare la cererea consumatorului sau preambalate în scopul vânzării lor imediate; în acest caz, înscrierea informaţiilor nutriţionale se face pe produs, pe un afiş, anunţ sau în orice altă formă fără risc de confuzie.

H.G. 1719/2004 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1014 din 03/11/2004) care modifică şi completează H.G. 106/2002 privind etichetarea alimentelor prezintă multe alte aspecte utile unui comerţ modern cu produse alimentare, civilizat şi centrat pe asigurarea protecţiei consumatorului. Această hotărâre transpune mai multe Directive şi Regulamente ale Uniunii Europene preccum:

• Directiva 2000/13/CE pentru armonizarea reglementărilor statelor membre cu privire la etichetarea, prezentarea şi publicitatea produselor alimentare;
• Directiva 90/496/CEE privind indicarea valorii nutritive pe etichetele alimentelor;
• Directiva 89/396/CEE cu privire la indicarea sau marcarea în vederea identificării lotului din care fac parte alimentele;
• Directiva 87/250/CEE privind indicarea concentraţiei alcoolice, în volume, la etichetarea băuturilor alcoolice destinate consumatorului final;
• Regulamentul 1139/98/CEE referitor la indicarea obligatorie pe etichetele anumitor alimente obţinute din organisme modificate genetic a altor menţiuni în afara celor prevăzute prin Directiva 79/112/CEE;
• Regulamentul 2000/50/CE privind etichetarea alimentelor şi ingredientelor alimentare care conţin aditivi şi arome care au fost modificate genetic sau care au fost produse de organisme modificate genetic;
• Directiva 2002/67/CE privind etichetarea alimentelor care conţin chinină şi a alimentelor care conţin cafeină.

Considerăm însă, că în domeniul producţiei şi comercializării produselor alimentare preocupările trebuie intensificate atât pe plan legislativ cât şi pe planul conştientizării de către consumatori şi agenţii economici a noilor necesităţi şi direcţii impuse de contextul social- economic actual.

În acest sens, este necesară educarea consumatorului în scopul valorificării mesajului informaţional transmis prin sistemul de etichetare, prin conştientizarea efectului pe care alimentul îl are pe propria sa piaţă metabolică (piaţa biologică a organismului).

Producătorii şi comercianţii de produse alimentare trebuie să-şi reconsidere şi să-şi modeleze strategia şi politica managerială pentru a răspunde noilor exigenţe privind etichetarea produselor alimentare, exigenţelor privind protecţia consumatorului, criteriilor şi normativelor de performanţă internaţională.