Ţesături

Ţesăturile sunt mărfuri textile finite sub forma unor foi plane sau tubulare, realizate prin îmbinarea, după anumite modele, a două sisteme de fire: fire de urzeală şi fire de bătătură.

Firele de urzeală sunt firele care sunt dispuse în direcţia lungimii ţesăturii (sunt paralele cu marginile ţesăturii), iar firele de bătătură sunt cele care, după anumite modele, numite armuri sau legături, leagă transversal, prin diferite încrucişări, firele de urzeală.

Fabricarea ţesăturilor

Fabricarea ţesăturilor presupune o serie de operaţii, respectiv: operaţii premergătoare efectuate asupra firelor, ţeserea propriu-zisă şi finisarea ţesăturilor.

Anterior ţeserii, asupra firelor se execută operaţii de pregătire a urzelii, care cuprind: depănarea firelor de urzeală; urzirea şi năvădirea şi operaţii de pregătire a bătăturii, care constau în: canetarea, dublarea şi răsucirea firelor de bătătură..

Principiul de ţesere propriu-zisă comportă trei faze, prin reluarea cărora ia naştere ţesătura:

• ridicarea şi coborîrea unei părţi din firele de urzeală, pentru formarea rostului;
• introducerea în rost a bătăturii prin intermediul unei suveici;
• îndesarea bătăturii în rost.

Încrucişarea firelor de urzeală cu cele de bătătură, în diferite modalităţi, conduce la aparariţia unor ţesături cu desene variate, dar şi cu proprietăţi fizico-mecanice şi tehnologice diferite.

Legăturile se repezintă pe hîrtie milimetrică, cu respectarea următoarelor reguli:

• spaţiile dintre două linii verticale reprezintă firele de urzeală;
• spaţiile dintre două linii orizontale reprezintă firele de bătătură;
• pătrăţelele din desen reprezintă punctele de încrucişare a firelor de urzeală, cu cele de bătătură;
• cînd firul de urzeală trece (leagă) peste cel de bătătură, pătrăţica se haşurează (fir luat);
• pătrăţica nehaşurată reprezintă firul de bătătură de-asupra celui de urzeală (fir lăsat);
• partea din desen care se repetă în cadrul întregului, atît în direcţia urzelii cît şi în cea a bătăturii, poartă numele de raport de legătură.

El se exprimă sub forma unui raport, la numărător fiind numărul firelor de urzeală iar la numitor, numărul firelor de bătătură, după care se repetă desenul.

Legăturile se clasifică în legături fundamentale: pînză, diagonal şi atlaz, legături derivate din cele fundamentale: rips, panama, crep etc. şi legături combinate: fagure, carouri etc.

Legătura pînză este tipul cel mai simplu de legătură, în care, un fir de urzeală trece (leagă) peste un fir de bătătură şi apoi pe sub acesta. Este tipul de legătură care conferă acelaşi desen pe faţa şi pe dosul ţesăturii, avînd totodată cele mai multe puncte de legare. La acest tip de legătură, suprafaţa ţesăturii este netedă şi uniformă, desimea firelor este medie, iar rezistenţa este mare (număr mare de puncte de legare).

Ca urmare, ţesăturile „pînză“ vor fi cele mai des întîlnite la ţesăturile din bumbac, in, cînepă, iută, lînă (legătură postav) şi mătase sau tip mătase (legătură tafta).

În reprezentare grafică – figura nr.5 , legătura pînză se prezintă sub forma unei table de şah, iar raportul este cel mai mic posibil: R 2/2 (două fire de urzeală şi două fire de bătătură).

Legătura diagonal (serj) – figura nr. 6, conferă ţesăturii un aspect caracteristic, cu linii oblice, paralele, dispuse de la o margine la alta. În funcţie de sensul diagonalului, legătura poate fi: legătură diagonal spre dreapta şi legătură diagonal spre stînga, iar în funcţie de unghiul diagonalului, acesta poate fi: diagonal normal (cu un unghi de înclinare al liniilor de 45°) şi diagonal culcat (cînd unghiul de înclinare este mai mic de 45°).

De asemenea, legăturile diagonal pot fi: diagonal de bătătură (cînd numărul firelor de bătătură vizibile pe faţa ţesăturii întrece numărul firelor de urzează), diagonal de urzeală (cînd pe faţa ţesăturii sunt predominante firele vizibile de urzeală) şi diagonal echilibrat.

Punctele de încrucişare sunt mai puţine decît la legătura pînză şi deci, ţesăturile vor fi netede, mai dese, mai moi şi mai puţin rezistente decît ţesăturile pe bază de legătură pînză, iar desenul de pe faţa ţesăturii se va regăsi în negativ pe dosul acesteia.

Pe lîngă raportul clasic, R 3/3 sau R 4/4, la ţesăturile diagonal se va exprima şi raportul diagonal, în care, la numărător apare numărul firelor de urzeală ce se evidenţiază pe faţa ţesăturii iar la numitor, numărul firelor de bătătură de pe faţa ţesăturii. De asemenea, se va reprezenta şi sensul diagonalului, printr-o săgeată orientată spre stînga sau dreapta.

Legătura atlaz (figura nr. 7) mai este întîlnită şi sub numele de legătura satin şi cel mai mic raport este de 5/5. La fel ca şi diagonalul, atlazul poate fi de urzeală şi de bătătură (atlazul de bătătură este numit şi satin), dar punctele de legătură sunt dispuse după anumite reguli. În funcţie de modul de realizare al punctului de legătură, atlazul poate fi cu urcare de două fire sau de trei fire, numărul de fire de urcare fiind trecut în paranteze.

Ţesăturile altaz/satin au firele feţei mai dese decît ale dosului, suprafaţa este mai strălucitoare, mai netedă şi mai rezistentă la frecare, existînd astfel o distincţie clară între faţa şi dosul materialului. Acest tip de legătură este întîlnit la ţesăturile pentru feţele de plapumă, căptuşeli, stofe de mobilă etc.

Din legătura pînză, ca legături derivate întîlnim legătura rips şi panama.

Legătura rips (figura nr. 8) este legătura în care două sau mai multe fire de bătătură leagă peste şi sub un fir de urzeală, iar următorul grup leagă invers cu cel dinainte, caz în care se obţine un rips de urzeală sau rips transversal. Ripsul de bătătură este legătura în care două sau mai multe fire de urzeală leagă peste şi sub un fir de bătătură, iar următorul grup leagă invers cu cel dinainte, numit şi rips longitudinal.

Ripsul poate fi cu aspect regulat, neregulat, amestecat şi fals, la care legătura de bază este legătura pînză, însă efectul de rips de obţine prin folosirea unor fire mai groase în bătătură sau în urzeală, în funcţie de efectul urmărit.

Legătura panama (figura nr. 9) este tot o legătură derivată din legătura pînză şi se formează dintr-un grup de două sau mai multe fire de urzeală care leagă peste şi sub două sau mai multe fire de bătătură, iar următorul grup de fire leagă invers faţă de cel precedent. La fel ca şi legătura rips, legătura panama poate fi cu aspect regulat sau cu aspect neregulat, caz în care trei fire de urzează leagă peste şi sub două fire de bătătură, iar următorul grup leagă invers faţă de cel anterior.

Legăturile combinate sunt cele obţinute prin combinarea a două sau a mai multor legături fundamentale şi derivate, obţinîndu-se diferite efecte: carouri, dungi transversale, oblice, longitudinale, figuri complexe (în cazul legăturii jacquard) etc.

Cele mai multe dintre ţesături sunt alcătuite dintr-o singură urzeală şi o singură bătătură şi poartă numele de ţesături simple, spre diferenţă de ţesăturile compuse care sunt alcătuite din două sau mai multe urzeli şi o singură bătătură, sau invers, din două sau mai multe bătături şi o singură urzeală (ţesături lanciate, rips pentru mobilă etc.).

Aşa cum rezultă din războiul de ţesut, ţesăturile sunt numite ţesături crude. În marea lor majoritate ele sunt supuse ulterior unor operaţii diferite de finisare, care au drept rol îmbunătăţirea nu numai a aspectului estetic (ţesăturile crude conţin o serie de impurităţi naturale: ceruri, grăsimi etc.; impurităţi din procesul ţeserii şi al manipulării), dar şi a caracteristicilor de calitate de ansamblu: durabilitate, caracteristici igienico-sanitare etc.

Operaţiile de finisare diferă atît în funcţie de natura firelor care alcătuiesc ţesătura cît şi de destinaţia ţesăturii respective.

În cadrul operaţiilor se finisare sunt incluse: albirea, vopsirea, imprimarea, apretarea, ignifugarea etc.

Anterior albirii propriu-zise, ţesăturile sunt supuse operaţiilor de pîrlire, descleiere, fierbere, spălare şi clătire.

Pîrlirea ţesăturilor crude este impusă de prezenţa pe suprafeţele ţesăturilor a unui strat neregulat şi pufos, compus din capete de fire, care poate împiedica pătrunderea uniformă a substanţelor folosite la diferite tratamente ulterioare.

Descleirea reprezintă operaţia de îndepărtare a apretului folosit la încleierea urzelii înainte de ţesere, dar şi a unei părţi din impurităţile naturale ale fibrelor: ceruri, grăsimi etc.

Fierberea urmează operaţiei de descleiere (prin care se înlătură numai 50-60% dintre impurităţile existente în ţesături) şi urmăreşte eliminarea tuturor impurităţilor remanente.

Spălarea ţesăturilor are drept scop îndepărtarea tuturor cerurilor şi a grăsimilor din ţesături.

Albirea ţesăturilor urmăreşte decolorarea prin oxidare sau prin reducere a pigmenţilor şi a restului de impurităţi ce nu au putut fi eliminate prin operaţiile pregătitoare albirii.

Pentru albirea ţesăturilor se folosesc substanţe diferite în funcţie de natura firelor:

• pentru ţesăturile din bumbac se folosesc: hipoclorit de sodiu, apă oxigenată, peroxid de sodiu, persulfaţi etc., iar pentru mărirea gradului de alb se practică azurarea (albăstrirea cu scrobeală sau cu un colorant albastru) sau albirea optică (produsele albite se tratează cu substanţe fluorescente care reţin radiaţiile ultraviolete şi le transfromă în radiaţii vizibile albastre);
• pentru ţesăturile de in şi cînepă se ţine cont de sensibilitatea acestora faţă de acizi, alcalii şi oxidanţi, fapt pentru care albirea cu hipoclorit este realizată cu moderaţie;
• ţesăturile din fibre chimice (viscoza, cupro, acetat) de obicei nu sunt supuse albirii, firele componente avînd un grad de alb ridicat, însă atunci cînd se impune, se folosesc aceleaşi procedee ca şi în cazul ţesăturilor din bumbac;
• ţesăturile din lînă sunt albite în cazul în care trebuie îndepărtată nuanţa gălbui-cenuşie a lînii, apărută după spălare. Albirea se face cu apă oxigenată şi eventual cu hidrosulfit de sodiu. Specifică lînii este operaţia de carbonizare, prin care se transformă celuloza în hidroceluloză friabilă, ce poate fi îndepărtată prin scuturare;
• ţesăturile de mătase, anterior albirii cu apă oxigenată, sunt supuse degomării (solubilizarea la cald a sericinei, în soluţii diluate de alcalii şi acizi), mătasea devenind astfel mai moale, suplă şi plăcută;
• ţesăturile din fibre sintetice se albesc rar, şi atunci cu cloriţi şi prin albire optică.

Mercerizarea ţesăturilor din bumbac este operaţia efectuată în scopul conferirii ţesăturilor de bumbac atît a unui luciu superior, cît şi a măririi afinităţii faţă de coloranţi. Ţesăturile realizate din fire subţiri de bumbac, puternic torsionate sunt tratate cu o soluţie rece şi concentrată de NaOH, obţinîndu-se o ţesătură mai durabilă, mai rezistentă la tracţiune, cu o alungire la rupere mai redusă, cu un aspect mai compact şi un tuşeu mătăsos.

Vopsirea are loc loc prin trecerea coloranţilor, aflaţi în stare de soluţie apoasă, mai întîi pe suprafaţa fibrelor şi apoi în interiorul lor, intensitatea culorii fiind cu atît mai mare cu cît perioada de contact creşte iar baia de vopsire îşi reduce concentraţia în colorant. Natura firelor ţesăturii influenţează tipul de colorant utilizat, precum şi procedeul de colorare.

Coloranţii utilizaţi sunt aproape în totalitate sintetici. Cu cît temperatura soluţiei de vopsire creşte, depăşind 100°C, cu atît difuziunea colorantului şi puterea de pătrundere sunt mai mari iar durata vopsirii este mai redusă, culoarea este mai uniformă şi mai rezistentă. Anterior vopsirii propriu-zise au loc o serie de operaţii preliminare şi anume: pregătirea ţesăturilor, pregătirea flotei şi a adaosurilor.

Vopsirea, la fel ca şi imprimarea se poate realiza prin:

• folosirea de coloranţi cu afinitate pentru fibrele textile;
• folosirea unor intermediari care conduc la formarea coloranţilor pe fibre;
• aplicarea unor pigmentţi pe ţesături, prin intermediul lianţilor.

Ca metode de vopsire se pot aplica: vopsirea într-o singură flotă; în două flote şi prin procedeul termosol.

Imprimarea reprezintă procesul de aplicare a unor paste colorate în diferite contururi, cu ajutorul unor clişee. Procedeele de imprimare pot fi:

• imprimare directă - desenul, realizat în una sau mai multe culori;
• se transferă pe un fond alb sau deschis la culoare, cu ajutorul unui cilindru imprimator;
• serigrafie;
• imprimare cu rezerve – pe anumite zone ale ţesăturii se aplică substanţe care împiedică vopsirea locală, restul zonelor neacoperite fiind expuse fixării colorantului;
• imprimare prin corodare – în conturul desenelor se aplică paste ce corodează culoarea ţesăturilor.

După imprimare, ţesătura este uscată şi aburită pentru fluidizarea pastei şi a fixării colorantului pe fibre.

Apretarea se aplică în funcţie de anumite caracteristici ce se doresc a fi imprimate ţesăturilor. Astfel, apretul poate fi: de plinătate (pentru a conferi o masă şi un luciu mărit ţesăturilor), de neşifonabilitate; pentru hidrofugare (ţesăturile devin impermeabile la apă, însă rămîn permeabile la aer şi gaze); pentru impermeabilizare (ţesăturile devin impermeabile la apă, vapori şi aer); pentru rezistenţă la putrezire, pentru ignifugare etc.

Tratamente antistatizante sunt aplicate unor ţesături din fibre sintetice care au tendinţa de a se încărca cu sarcini electrostatice şi de a atrage şi reţine impurităţile.

Piuarea este tratamentul de finisare a ţesăturilor din lînă prin care se îmbunătăţeşte capacitatea termoizolatoare şi moliciunea. Ea se bazează pe proprietatea de împîslire a lînii datorată structurii solzoase a fibrelor, sub acţiunea căldurii şi a umezelii (piuarea se realizează la cca. 30°C, în soluţii alcaline), în urma unor operaţii de frecare şi presare.

Operaţiile de stabilizare dimensională: samforizarea, decatarea, fierberea etc. se efectuează pentru a se elimina riscul modificării dimensiunilor ţesăturilor. Samforizarea este operaţia de scurtare forţată a ţesăturilor din bumbac, în scopul eliminării tendinţei acestora de a se contracta la spălare şi călcare.

Decatarea este operaţia de înlăturare a tendinţei de scurtare a ţesăturilor din lînă, mătase şi viscoza prin anihilarea tensiunilor din fibre iar fierberea se aplică ţesăturilor din lînă pieptănată, care sunt fixate dimensional cu ajutorul apei fierbinţi şi al aburului, reducîndu-se posibilitatea de împîslire şi de formare a cutelor în timpul purtătii.

Impregnarea contra microorganismelor se realizează în băile de clătire ulterioară vopsirii şi imprimării, prin adăugarea unor substanţe chimice cu efect, în principal, antimolii dar care trebuie să nu fie toxice pentru om.

Ultimele operaţii de finisare sunt cele fizico-mecanice şi se referă la următoarele tratamente:

• Scămoşarea este operaţia de scoatere a capetelor de fibre din fire şi de obţinere a unei suprafeţe pufoase, moi, pe una sau pe ambele feţe ale unei ţesături, şi cu o capacitate termoizolatoare crescută.
• Aburirea conferă ţesăturilor moliciune, plasticitate, orientarea pufului şi un luciu plăcut.
• Alte operaţii mai pot fi: umezirea, călcarea, plisarea, gofrarea etc.

În ultimul timp au apărut o serie de alte tratamente aplicate ţesăturilor: tratamente chimice, pentru a se conferi ţesăturilor rezistenţe la pătare cu diferite substanţe: uleiuri, vinuri etc., precum şi tratamente mecanice în vederea creşterii rezistenţei mecanice a ţesăturilor, cum ar fi presarea durabilă sau permanentă.

După fabricarea ţesăturilor, acestea sunt supuse unei verificări calitative finale, ocazie cu care se pot descoperi o serie de defecte, printre care amintim următoarele:

• defecte datorate firelor: fire neuniforme, cu nopeuri, cu bucle, cu cîrcei, murdare sau pătate, groase sau duble, de rezistenţă mică etc.;
• defecte datorate ţeserii: lipsa unui fir de urzeală sau de bătătură, zone îndesate sau rărite, dungi orizontale sau verticale, desenul de legătură deplasat etc.;
• defecte datorate operaţiilor de finisare: pete de la albire, pîrlire excesivă sau incompletă, vopsire incompletă, dungi de la vopsire, deplasarea desenului imprimat, pete de colorant de la imprimare, deformarea desenului, margine ruptă, lăţime neuniformă, scămoşare greşită sau suprascămoşare etc.

Verificarea calităţii ţesăturilor

Determinarea calităţii reale a ţesăturilor presupune verificarea principalelor caracteristici de calitate ale acestora şi anume:

• caracteristici fizico-mecanice: grosimea, desimea în urzeală şi în bătătură, lăţimea, masa specifică, sarcina de rupere şi alungirea la rupere, rezistenţa la frecare, rezistenţa la sfîşiere, scurtarea firelor în ţesătură, rezistenţa la plesnire, flexibilitatea, neşifonabilitatea etc.;
• caracteristici tehnologice: aspectul exterior, draparea, contracţia, rezistenţa la deplasare a firelor în ţesătură
•  caracteristici igienico-sanitare: absorbţia şi cedarea umidităţii, capacitatea de îmbibare a ţesăturilor, permeabilitatea la aer şi gaze etc.

Grosimea ţesăturilor caracterizează capacitatea de drapare şi de formare a cutelor unei ţesături, influenţează proprietăţile de termoizolare şi prezintă interes în procesul de confecţionare a obiectelor de îmbrăcăminte. Grosimea ţesăturilor variază între două şi trei diametre ale firelor utilizate şi depinde nu numai de natura fibroasă a firelor şi de torsiunea acestora, dar şi de tipul de legătură a ţesăturii şi de desimea în urzeală şi în bătătură.

Grosimea variază de la 0,1mm la 4 mm, ţesăturile subţiri avînd capacitatea de a forma cute libere, bine conturate, pe cînd cele groase, formează doar contururi generale. Grosimea ţesăturilor se determină cu micrometrul.

Desimea ţesăturilor este dată de numărul de fire pe direcţia urzelii şi a bătăturii existente într-o porţiune de 10 cm. Ea depinde de tipul firelor, al legăturii ţesăturii şi de tratamentele de finisare şi influenţează în mod direct masa ţesăturii, rezistenţa şi alungirea la rupere, moliciunea, rezistenţa la frecare, contracţia la umezire, permeabilitatea la apă şi gaze etc.(cu cît o ţesătură este mai deasă, ea este mai rezistentă şi mai durabilă, spre diferenţă de o ţesătură mai puţin deasă, care va fi moale, uşoară şi mai puţin rezistentă).

Desimea ţesăturilor se determină prin metoda extragerii firelor dintr-o porţiune de material de 1 cm şi numărarea lor atît pe direcţia urzelii cît şi a bătăturii, urmînd ca rezultatul să fie apoi înmulţit cu 10(se foloseşte la ţesăturile foarte dese sau din straturi suprapuse), sau prin numărarea firelor din raport, cu ochiul liber sau cu ajutorul unei lupe, urmînd ca acesta să fie înmulţit cu numărul de rapoarte ce se încadrează în suprafaţa de 100 cm².

Indicele desimii relative se calculează separat pentru urzeală şi pentru bătătură şi este dat de relaţia:

{mathpublisher}{E}={{s}/{C*Nm}}*100{/mathpublisher}  , în care:

E = indicele desimii relative, în %;

S = numărul de fire pe 10 cm;

C = coeficient egal cu 75 pentru ţesăturile din lînă şi 80 pentru restul ţesăturilor;

Nm = fineţea firelor.

Din acest punct de vedere al desimii relative, ţesăturile foarte uşoare au un indice de 30-40%, ţesăturile mai dese, pentru rochii: 45-56%, pentru cămăşi: 50-60%, pentru costume din bumbac: 65-80%, pentru costume din lînă: 100-110% iar pentru paltoane, 100-140%.

Lăţimea ţesăturilor se determină cu centimetrul şi influenţează posibilităţile de croire a materialului şi de aşezare a tiparelor. În industria textilă se produc ţesături cu următoarele lăţimi: între 60-80 cm (lăţime mică); 90-110 cm (lăţime medie) şi 120-220 cm (lăţime mare).

Masa ţesăturilor se determină prin cîntărirea unui m² de ţesătură sau a unui metru liniar, la balanţa analitică. Masa este influenţată direct de fineţea firelor, desimea şi finisarea ţesăturii şi de condiţiile de mediu, respectiv de umiditate.Tocmai de aceea, probele trebuie condiţionate în atmosferă standard timp de 24 h înaintea determinării. Pe lîngă determinarea masei ţesăturilor în stare condiţionată, se determină şi masa ţesăturilor în stare uscată, la o temperatură de 105-110°C, pînă la masă constantă.

Din punctul de vedere al masei, ţesăturile se împart în:

• ţesături uşoare (pentru articole de îmbrăcăminte pentru femei şi copii, lenjerie, cămăşi etc.),
• ţesături medii (pentru costume)
•  ţesături grele (pentru paltoane). De exemplu, masa pe m² a ţesăturilor de bumbac variază între 100-350 g/ m².

Sarcina şi alungirea la rupere sunt determinate cu ajutorul dinamometrului, atît pe epruvete uscate şi condiţionate cît şi în stare umedă.

Sarcina de rupere este dată de forţa sub acţiunea căreia are loc ruperea unei epruvete de un anumit format şi prezintă importanţă în aprecierea durabilităţii unei ţesături. Sarcina de rupere depinde de calitatea fibrelor şi a firelor, de desimea ţesăturii (cu cît desimea este mai mare, cu atît sarcina de rupere va creşte), de tipul de legătură (sarcina de rupere va fi mai mare la ţesăturile cu legătură pînză sau diagonal, spre diferenţă de ţesăturile cu legătură atlaz sau satin) şi de tratamentele de finisare aplicate ţesăturii respective (albirea, piuarea etc. conduc la reducerea sarcinii de rupere iar mercerizarea, apretarea, presarea etc conduc la creşterea sarcinii de rupere).

Alungirea relativă la rupere reprezintă raportul procentual dintre alungirea absolută pe care a suferit-o ţeasătura în momentul ruperii şi lungimea ei iniţială.

La fel ca şi în cazul firelor, epruveta, de dimensiuni standardizate, condiţionată şi pretensionată (sarcina de pretensionare diferă în funcţie de masa ţesăturii), este prinsă în cele două clame ale dinamometrului, cea superioară fiind fixă, iar cea inferioară, mobilă, fiind clema de acţionare care se mişcă în direcţia sarcinii aplicate. Dinamometrul este astfel reglat încît ruperea să aibă loc în cca. 30 secunde iar sarcina de rupere, exprimată în kgf, se citeşte pe scala aparatului.

După determinarea sarcinii de rupere, se poate calcula şi rezistenţa specifică, σ, cu ajutorul următoarei formule:

{mathpublisher}{sigma}={{P}/{A}}{/mathpublisher}&nbsp, în care:

σ = rezistenţa specifică, în kgf/cm²;

P = sarcina de rupere, în kgf;

A = suprafaţa epruvetei, în cm².

Alungirea absolută la rupere influenţează moliciunea, îndoirea şi proprietăţile plastice ale ţesăturilor şi reprezintă diferenţa dintre lungimea epruvetei în momentul ruperii şi lungimea iniţială a epruvetei supusă determinării.

ΔL_max = L_max – L₀, în care:

ΔL_max = alungirea absolută la rupere, în mm;

L_max = lungimea epruvetei în momentul ruperii, în mm;

L₀ = lungimea iniţială a epruvetei, în mm.

Alungirea relativă la rupere este dată de relaţia:

{mathpublisher}{varepsilon}{max}={{{Delta}{L max}}/{Lo}}*100{/mathpublisher}  , în care:

ε_max = alungirea relativă la rupere, în %;

ΔL_max = alungirea absolută la rupere, în mm;

L₀ = lungimea iniţială a epruvetei, în mm.

Atît alungirea absolută cît şi cea relativă se pot calcula nu numai în momentul ruperii, ci şi pentru orice valoare a forţei ce acţionează asupra epruvetei, pînă în momentul ruperii.

Ambele determinări, atît sarcina de rupere, cît şi alungirea la rupere, se efectuează pe epruvete decupate atît pe direcţia urzelii cît şi pe cea a bătăturii, rezultatul final fiind exprimat ce medie a mai multor determinări.

În cazul în care ţesătura este formată din două sau mai multe sisteme de fire, se pot înregistra două sau mai multe valori maxime ale sarcinii de rupere, caz în care se consideră ca sarcină de rupere prima valoare maximă înregistrată.

Determinarea rezistenţei la alunecare a firelor în ţesătură ca urmare a solicitării la tracţiune se realizează atît pe direcţia urzelii cît şi a bătăturii. Deplasarea firelor influenţează proprietăţile de coasere şi de durabilitate la purtare a obiectului de îmbrăcăminte (în lipsa rezistenţei la deplasare, firele se desprind şi aspectul ţesăturii are de suferit).

Alunecarea firelor pe direcţia urzelii reprezintă deplasarea firelor de bătătură printre cele de urzeală, iar alunecarea pe direcţia bătăturii, reprezintă deplasarea firelor de urzeală printre cele de bătătură.

Determinarea se efectuează tot cu ajutorul dinamometrului, care are fixat în clema superioară, fixă, un dispozitiv cu ace şi care pătrunde prin ţesătură la o distanţă de 5 mm de capătul acesteia. Ca urmare a solicitării la tracţiune a epruvetei, firele se deplasează prin împingere de către acele dispozitivului, urmărindu-se momentul apariţiei destrămării epruvetei. Valoarea forţei care provoacă deplasarea firelor (rezistenţa opusă de fire la deplasare) se citeşte pe cadranul dinamometrului, în kgf.

Determinarea rezistenţei la sfîşiere se realizează tot cu ajutorul dinamometrului. Ea depinde de natura firelor (natura fibrelor componente, grad de torsiune etc.), de desimea ţesăturii şi de tratamentele de finisare, avînd un important rol tehnologic în procesul de confecţionare a îmbrăcămintei. Epruveta condiţionată supusă încercării prezintă o anumită formă, respectiv două aripioare care se vor introduce în clamele dinamometrului sub un anumit unghi, urmărindu-se forţa necesară pentru sfîşierea epruvetei pe o porţiune de o anumită lungime prestabilită. Determinările se vor efectua pe epruvete decupate atît în direcţia urzelii, cît şi a bătăturii.

Rezistenţa la sfîşiere se va exprima ca medie aritmetică a valorilor maxime citite pe diagrama de sfîşiere şi se exprimă în kgf (daN).

Determinarea rezistenţei la flexionare a ţesăturilor oferă informaţii cu privire la supleţea unui material, la capacitatea de mulare şi de drapare a ţesăturii respective.

Draparea reprezintă proprietatea ţesăturilor de a forma cutele dorite, ale căror forme şi stabilitate depind de proprietăţile fibrelor, de structura ţesăturii, de proprietăţile ei mecanice etc. În general, materialele fine formează cute mici iar cele groase şi aspre, cute mari.

Această caracteristică se determină cu ajutorul unei epruvete cu o lăţime de 20 mm, urmărindu-se determinarea lungimii capătului liber al acesteia, care flexează sub propria greutate, pînă la atingerea unui plan înclinat la 41,5°, faţă de orizontală.

Rigiditatea ţesăturii se calculează separat pe direcţia urzelii şi pe cea a bătăturii, la ambele capete ale epruvetei, iar atunci cînd ţesătura prezintă finisaje diferite pe cele două feţe, rigiditatea se determină pentru ambele feţe ale ţesăturii.

Calculul rigidităţii se efectuează folosind următoarea formulă:

{mathpublisher}{Ru}={M}{({Lu}/{2})^3}{/mathpublisher}&nbsp, în care:

R_u = rigiditatea în urzeală, în mg·cm;

M = masa ţesăturii, în mg/cm²;

L_u = lungimea porţiunii flexate din epruveta pe direcţia urzelii, ca medie a 2 determinări (la ambele capete) sau a 4 determinări (la ambele capete şi pe cele două feţe), în cm.

{mathpublisher}{Rb}={M}{({Lb}/{2})^3}{/mathpublisher}&nbsp, în care:

R_b = rigiditatea în bătătură, în mg·cm;

M = masa ţesăturii, în mg/cm²;

L_b = lungimea porţiunii flexate din epruveta pe direcţia bătăturii, ca medie a 2 determinări (la ambele capete) sau a 4 determinări (la ambele capete şi pe cele două feţe), în cm.

{mathpublisher}{Rt}=sqrt{Ru*Rb}{/mathpublisher}&nbsp, în care:

Rt = rigiditatea ţesăturii, în mg·cm;

R_u = rigiditatea în urzeală, în mg·cm;

R_b = rigiditatea în bătătură, în mg·cm.

Determinarea unghiului de revenire din şifonare oferă informaţii cu privire la comportarea la purtare a ţesăturilor, la capacitatea de menţinere a formei, cutelor, pliurilor etc. şi la proprietăţile de deformare plastică a ţesăturilor.

Determinarea se face pe epruvete în formă specială de T, decupate pe direcţia urzelii şi a bătăturii. Acestea se pliază cu partea superioară peste cea inferioară şi asupra lor se aplică, timp de 15 minute, o forţă de presare de 0,5 kgf/cm². După maxim 5 minute de la îndepărtarea forţei de presiune se măsoară unghiul de şifonare – ά₁ şi din nou se repetă măsurarea unghiului după 30 de minute de la prima determinare, obţinîndu-se un ά₂.

Unghiul de revenire din şifonare va fi dat de diferenţa dintre cele două unghiuri ά₂ şi ά₁ şi se va determina ca medie a 5 determinări.

Capacitatea de îmbibare a ţesăturilor reflectă proprietatea de absorbţie a ţesăturilor şi este influenţată de higroscopicitatea fibrelor din care sunt alcătuite firele, de desimea ţesăturii şi de tratamentele de finisare ale acesteia. Este o proprietate foarte importantă mai ales în cazul unor anumite produse finite, cum ar fi: prosoape, cearşafuri, lenjerie de corp şi de masă , batiste, cămăşi etc.

Determinarea se efectuează introducînd epruvete, cu o masă de 0,2-0,3 g din ţesătura de verificat, timp de 1 minut, într-un anumit volum de lichid, aflat la temperatura mediului. Proba se cîntăreşte imediat după ce este scoasă din lichid, se stoarce prin presare între două straturi de hîrtie de filtru şi din nou se cîntăreşte. Capacitatea de îmbibare cu lichid a ţesăturilor este dată de relaţia:

{mathpublisher}{Ci}={{M1-M0}/{Mu}}*100{/mathpublisher}

C_i = x 100, în care:

C_i = capacitatea de îmbibare cu lichid a ţesăturii, în %;

M₁ = masa ţesăturii determinată după scoaterea din lichid, în g;

M₀ = masa ţesăturii după presarea între foile de hîrtie de filtru, în g;

M_u = masa iniţială a ţesăturii aflată în stare uscată, în g.

Determinarea rezistenţei vopsirilor şi imprimărilor presupune în fapt o serie de verificări prin care epruvetele de ţesături vopsite şi/sau imprimate sunt supuse la: acţiunea apei calde, spălare, curăţire chimică, transpiraţie, frecare umedă şi uscată, călcare, tratament termic fără presare, intemperii etc.

Determinările se bazează pe acţiunea diverşilor agenţi fizici şi chimici asupra vopsirilor şi imprimărilor ţesăturilor şi pe evaluarea rezultatelor cu ajutorul scării de gri.

Determinarea rezistenţei la apă caldă se verifică pentru ţesăturile din lînă sau în amestec cu lînă.

Determinarea presupune prelevarea a trei probe de aceleaşi dimensiuni: o probă din ţesătura de lînă ce urmează a fi analizată, o alta dintr-o ţesătură de lînă nevopsită şi o a treia, dintr-un material de altă compoziţie fibroasă, din bumbac, nevopsit. Cele trei probe se vor coase între ele pe una dintre laturi, astfel ca proba de analizat să se afle la mijloc, formînd împreună o epruvetă compusă.

Ulterior, epruveta compusă este introdusă într-un pahar cu apă distilată acidulată, la o temperatură de 70±2°C, unde este menţinută cca. 30 de minute. După îndepărtarea apei, epruvetele sunt descusute iar proba de analizat se usucă la o temperatură de 60°C.

Aprecierea rezultatelor se face pe de o parte stabilind gradul de rezistenţă al vopsirii sau al imprimării ţesăturii la apă caldă, prin compararea modificării culorii epruvetei testate faţă de o epruvetă identică, dar nesupusă tratamentului cu apă caldă, iar ulterior se apreciază rezultatul cu ajutorul scării de gri, urmărindu-se contrastul care este identic cu contrastul dintre cele două epruvete de ţesătură.

Pe de cealaltă parte, se apreciză gradul de cedare al colorantului pe materialele nevopsite tot prin intermediul scării de gri, urmărindu-se contrastul identic al cedării de colorant pe proba nevopsită, cu contrastul existent pe scara de gri.

Rezultatul se exprimă prin trei cifre: prima semnifică gradul de modificare a culorii probei analizate, a doua semnifică gradul de cedare a culorii pe materialul nevopsit de aceeaşi natură fibroasă iar a treia cifră indică gradul de cedare a vopsirii sau imprimării pe materialul nevopsit de o altă compoziţie fibroasă (pe epruveta de bumbac).

Determinarea rezistenţei vopsirilor şi imprimărilor la spălat urmează aceeaşi metodă a epruvetei compuse, care este introdusă într-o soluţie alcalină, temperatura soluţiei şi timpul de acţionare fiind dependente de natura materialului. După spălare, epruveta se clăteşte cu apă rece de două ori, apoi este lăsată într-un curent de apă rece timp de 10 minute şi călcată la o temperatură de 60°C. Aprecierea pe baza scării de gri se realizează ca în cazul determinării rezistenţei la apă caldă.

Determinarea rezistenţei vopsirilor şi imprimărilor la transpiraţie urmează acelaşi principiu de determinare şi de apreciere a rezultatelor, diferenţa constînd în faptul că se realizează două epruvete compuse, una fiind introdusă într-o soluţie alcalină, la o temperatură de 20±2°C, iar cea de-a doua, într-o soluţie acidă, la aceeaşi temperatură, unde se menţin cca. 30 de minute. Apoi, epruvetele stoarse sunt menţinute timp de 4 ore la o temperatură de 37±2°C şi uscate la 60°C.

Determinarea rezistenţei vopsirilor şi imprimărilor la frecare se realizează cu ajutorul Crokmetrului şi se efectuează asupra epruvetelor prelevate atît pe direcţia urzelii cît şi a bătăturii. Din materialul de analizat se prelevează epruvete de 140x50 mm care se fixează pe masa aparatului iar dintr-un alt material etalon, din pînză albită de bumbac, se prelevează epruvete care se vor ataşa de piesa care execută frecarea prin mişcări de du-te,vino. Determinarea constă în efectuarea a 10 cicluri de mişcări, sub o sarcină de 900 gf, asupra unei suprafeţe a epruvetei de analizat de cca. 2,5 cm².

Frecarea se realizează atît în stare uscată, cît şi în stare umedă (proba de bumbac albit este umezită cu apă distilată şi apoi stoarsă). Aprecierea rezultatelor se face prin intermediul scării de gri, urmărindu-se cedarea de colorant pe proba albită de bumbac şi aprecierea contrastului corespunzător nivelului de pe scara de gri.

Determinarea rezistenţei vopsirilor şi imprimărilor la călcat comportă trei încercări: la călcat uscat, la călcat umed şi la călcat cu umezire.

La călcat uscat, proba de analizat se aşează pe o ţesătură albită din bumbac şi se calcă cu fierul de călcat timp de 15 minute, la o temperatură care depinde de natura ţesăturii de analizat (bumbac şi in: 190-210°C; lînă, mătase şi celuloză: 140-160°C iar fibrele acetat şi sintetice, la 115-120°C).

La călcat umed, epruveta de verificat, împreună cu o altă epruvetă din pînză albită se introduc în apă distilată şi apoi se storc. Epruveta de verificat se aşează pe o ţesătură albită, iar deasupra ei se aşează cealaltă epruvetă umedă din pînză albită, călcarea făcîndu-se cca. 15 minute, prin mişcări de du-te, vino.

La călcat cu umezire, peste epruveta de analizat, uscată, se pune o pînză de bumbac umezită cu apă distilată, călcarea făcîndu-se ca la celelalte determinări.

Aprecierea rezultatelor se face urmărindu-se cedarea de colorant pe pînza albită de bază şi pe cea de acoperire şi prin compararea contrastului cu cel existent pe scara de gri, luîndu-se în consideraţie pînza pe care contratul este cel mai puternic.

Determinarea modificărilor dimensionale la spălat se efectuează asupra tuturor ţesăturilor, cu excepţia celor care conţin peste 50% lînă şi a ţesăturilor crep şi exprimă proprietatea de contracţie a ţesăturii, care în stare liberă, are loc în proporţie de 90% după prima înmuiere şi spălare.

Există mai multe metode ce pot fi aplicate pentru fiecare tip de ţesătură în parte:

• metoda prin spălare cu agitare mecanică în maşina de spălat (automată sau simplă), la o temperatură aproape de fierbere (cca. 95°C);
• metoda prin spălare cu agitare mecanică în maşina de spălat (automată sau simplă) la temperatura de 60°C, respectiv 40°C;
• metoda prin spălare cu agitare manuală, la temperatura de 60°C, respectiv 40°C.

Prin aceste metode se urmăreşte determinarea modificărilor dimensionale ale diferitelor tipuri de ţesături după o singură spălare.

Din ţesătură se prelevează o probă cu o lungime de minim 60 cm, pe toată lăţimea materialului, tăierea făcîndu-se pe direcţii paralele atît cu firele de urzeală, cît şi cu cele de bătătură. Pe probă se fixează, cu ajutorul unui şablon, 6 perechi de repere, de anumite dimensiuni şi la anumite distanţe de marginile epruvetei, pe anumite zone laterale şi în centrul epruvetei.

Epruveta astfel pregătită este supusă spălării cu o soluţie alcalină, la temperatura şi tipul de agitaţie mecanică sau manuală impuse de standard.

Pentru încercarea la spălarea cu agitare manuală, epruveta se introduce într-un vas în care se află soluţia alcalină şi se încălzeşte la temperatura de 40°C sau 60°C. După atingerea temperaturii necesare, vasul este introdus în etuvă, unde se menţine cca. 30 de minute, la o temperatură constantă, agitîndu-se din timp în timp soluţia cu ajutorul unei baghete de sticlă.

După expirarea timpului, epruveta se clăteşte cu apă caldă şi rece şi se stoarce la centrifugă. Apoi, se aduce în formă plană, fără a se întinde şi se calcă cu fierul, prin presare. După uscare, se măsoară reperele, cu o precizie de 1 mm şi se compară cu cele iniţiale.

Pentru fiecare epruvetă se calculează separat modificarea dimensională a fiecărei perechi de repere, se face media aritmetică a celor 6 măsurători şi se calculează modificarea dimensională separat, pe direcţia urzelii şi a bătăturii, folosind relaţia:

{mathpublisher} {lambda}={{l1-l0}/{l0}}*100 {/mathpublisher}&nbsp, în care:

λ = modificarea dimensională la spălat, în %;

l₀ = distanţa dintre repere înainte de spălare, în mm;

l₁ = distanţa dintre repere după spălare, în mm.

Rezultatul se exprimă cu semnul +, dacă dimensiunile epruvetei s-au mărit, sau cu - , dacă dimensiunile s-au micşorat.

Pentru metodele prin spălare cu agitare mecanică la maşina automată sau simplă de spălat, principiul de determinare este acelaşi, urmărindu-se în permanenţă menţinerea temperaturii dorite a apei (40°C, 60°C sau cca. 95°C) pe toată durata determinării (cca. 60 min.). Pentru a se evita destrămarea şi înnodarea firelor ce se desprind în timpul spălării, epruvetele se crestează pe laturile fără margine originală, din 8 în 8 cm şi pe o adîncime de cca. 1,5 mm. Clătirea se face cu apă rece (pentru spălarea la 40°C) sau cu apă caldă la 60°C (pentru spălarea la cca. 95°C), timp de 5 minute.

La ţesăturile din bumbac, contracţia este cuprinsă între 3-9%, ţesăturile din celofibră şi viscoza au o contracţie la spălare de 5% iar la cele din lînă, contracţia nu trebuie să depăşească 4% (la postavuri şi ţesături de lînă groasă, contracţia are loc în timp mai îndelungat decît la cele din lînă pieptănată şi cu desime mai mică).

Determinarea modificării dimensionale la călcat (contracţia dirijată) se efectuează în special pentru ţesăturile de lînă şi tip lînă. Din ţesătura de analizat se prelevează epruvete de 500 x 500 mm, astfel ca marginile să fie paralele cu firele de urzeală şi de bătătură ale ţesăturii, pe care se trasează cîte trei perechi de repere, pe direcţia urzelii şi pe cea a bătăturii. Epruvetele se supun condiţionării în atmosferă standard, timp de 24 sau 48 de ore, şi se măsoară distanţa dintre repere, făcîndu-se media artimetică a celor trei distanţe marcate pe fiecare direcţie.

Epruveta este apoi acoperită cu unul sau două straturi de cîrpă umezită şi se supune călcării şi presării, la anumite temperaturi şi durate de timp, în funcţie de natura fibroasă a ţesăturii şi de masa ei pe m². După călcare, se măsoară distanţele dintre repere, separat pe direcţia urzelii şi a bătăturii, iar modificarea dimensională la călcat se determină aplicînd relaţia:

{mathpublisher}{Md}={{li-lc}/li}*100{/mathpublisher}&nbsp, în care:

M_d = modificarea dimensională la călcat, în %;

l_i = distanţa medie între repere, înainte de călcare, în mm;

l_c = distanţa medie între repere, după călcare, în mm.

Rezultatul se exprimă separat pe direcţia urzelii şi a bătăturii , fiind cu semnul +, dacă dimensiunile epruvetei s-au mărit sau cu - , dacă dimensiunile s-au micşorat.