Funcţiile monedei , circuitul monetar, circulaţia monetară, masa monetară, agregatele monetare, lichiditate, necesarul banilor în circulaţie.

După cum s-a menţionat în materialul precedent, esenţa banilor se manifestă prin funcţiile lor, a căror proprietate principală este stabilitatea. Într-adevăr, vă veţi putea convinge că funcţiile banilor aproape că nu se supun modificărilor, în vreme ce, bunăoară, rolul banilor, în diverse condiţii, se poate schimba. Totodată, principala particularitate a funcţiilor banilor, în majoritatea cazurilor, de asemenea, rămîne neschimbată şi constă în faptul că aceste funcţii nu sunt îndeplinite decît de aceiaşi bani.

Pe parcursul evoluţiei lor istorice, pe măsură ce se dezvoltau şi se perfecţionau relaţiile marfă-bani, în afară de cele două funcţii obligatorii - măsură a valorii şi mijloc de circulaţie, banii, ca echivalent general, au început să îndeplinească şi alte funcţii: cea de mijloc de tezaurizare (mijloc de acumulare) şi cea de mijloc de plată. Pe lîngă funcţiile enumerate, adesea e recunoscută şi funcţia lor de monedă universală (ca mijloc internaţional de plată), cînd banii sunt folosiţi în tranzacţiile monetare dintre ţări. De remarcat că îndeplinirea acestei funcţii, în condiţiile existenţei banilor de aur sau a valutei convertibile (monedă liber schimbabilă), nu poate fi supusă îndoielilor. Deci, în etapa actuală, banii îndeplinesc cinci funcţii, pe care le vom analiza mai jos.

Banii ca măsură a valorii

Mărimea valorii mărfurilor e determinată în urma raportării acestora la (sau asimilării lor cu) un anumit număr de bani, de aceea aceştia din urmă servesc drept întruchipare şi unitate de măsură generală a valorilor marfare. Totodată, trebuie să se ţină cont de faptul că criteriul de bază al comensurabilităţii mărfurilor nu sunt banii propriu-zis, ci valoarea însăşi a mărfurilor, care exprimă consumul de muncă socialmente necesară producerii lor, concretizată în bani. Această constatare ne permite să tragem concluzia că la baza stabilirii preţurilor la mărfuri stă mărimea cheltuielilor de muncă socialmente necesară pentru producerea lor. La calcularea preţurilor mărfurilor, ca mărime iniţială se ia nu volumul individual al cheltuielilor de muncă necesară unui singur producător de mărfuri, ci volumul cheltuielilor de muncă socialmente necesară producerii mărfurilor. Tocmai de aceea în preţuri sunt incluse cheltuielile socialmente necesare pentru producerea fiecărui tip de marfă. Acest mod de abordare a problemei determinării valorii mărfurilor pe calea stabilirii preţurilor ne ajută să înţelegem mai bine cum îşi îndeplinesc banii funcţia de mijloc de măsură a valorii. Caracterul activ al influenţei banilor se manifestă prin modul de folosire a lor în scopul stimulării reducerii costurilor de producţie a mărfurilor, precum şi prin modul de exprimare de către ei nu numai a mărimii absolute, ci şi a mărimii relative a valorii anumitor mărfuri şi, prin urmare, a raportului de preţuri dintre mărfuri.

În faza timpurie a constituirii relaţiilor schimbului de mărfuri (perioada circulaţiei banilor de metal), evaluarea în bani a mărfurilor se efectua cu ajutorul unor unităţi speciale, legalizate de măsurare a substanţei materiale a unui singur echivalent general al valorii - aur sau argint. Datorită acestui fapt, mărfurile puteau fi raportate între ele potrivit unei proporţii constante de metal monetar, adică unei unităţi de măsură strict stabilite. Ulterior, aceasta se numea etalon al preţurilor - o cantitate anumită de metal, care în ţara dată era considerată unitate monetară. Ca rezultat, banii au făcut ca mărfurile să devină comensurabile cu ajutorul etalonului oficial al preţurilor, ce servea pentru calcularea preţurilor costului tuturor mărfurilor.

Prin urmare, banii, îndeplinind funcţia de măsură a valorii, jucau rolul de intermediar la stabilirea preţului mărfii. Totodată, funcţia banilor, ca măsură a valorii, o îndeplineau banii reali (cu valoare deplină), fiindcă aceştia posedau ei înşişi o valoare concretă, creată de munca socialmente necesară. În acelaşi timp, îndeplinirea acestei funcţii a banilor decurgea în mod ideal, ca un proces bine gîndit încă înainte de schimbul pe bază de bani, şi de aceea nici nu avea nevoie de prezenţa banilor reali.

Mai tîrziu, însă, etalonul preţurilor, treptat, a început a se separa de conţinutul exprimat prin masă (greutate), fapt care, în ultimă instanţă, s-a soldat cu ivirea contradicţiei dintre unitatea de măsură stabilită oficial (etalon) şi conţinutul efectiv de metal al unităţii monetare însăşi. Sistemul valutar din Jamaica (1976-1978) a anulat preţul oficial la aur, parităţile de aur în vigoare (proporţiile conţinutului de aur al unităţilor băneşti) şi, respectiv, etalonul oficial al preţurilor, care a fost înlocuit cu etalonul efectiv al preţurilor, stabilit spontan în procesul schimbului de piaţă.

În noile condiţii ale circulaţiei banilor de credit lipsiţi de valoare proprie (discreţi), modul de executare a funcţiilor de măsură a valorii a suferit unele schimbări. În primul rînd, trebuie să se ţină cont de faptul că banii de credit, ca expresie a capitalului bănesc, servesc circulaţia capitalului, nu a mărfii, şi de aceea îndeplinirea de către ei a funcţiei de măsură a valorii depăşeşte cadrul sferei de schimb, servind şi sfera de producţie. Acest fapt denotă faptul că, în circulaţia banilor de credit neconvertibili (de hîrtie), preţurile se reflectă nemijlocit în mărfuri, iar aurul îşi pierde importanţa lui ca unitate de măsură specifică a valorii reprezentative a banilor de credit şi de hîrtie.

Aşadar, în condiţiile relaţiilor de marfă-bani dezvoltate, preţul începe a se forma deja în procesul de producţie, iar în sfera schimbului are loc definitiva recunoaştere publică a lui. Mărimea (nivelul) preţului este determinată, în primul rînd, de valoarea bancnotei, care e stabilită de valoarea mărfurilor reprezentate de ea şi de numărul bancnotelor aflate în circulaţie. În plus, mărimea preţului depinde de raportul dintre cererea şi oferta pieţei pentru această marfă. Tocmai de aceea, în condiţiile economiei de piaţă dezvoltate, preţul reprezintă o formă de manifestare a raportului de schimb al mărfii date faţă de toate celelalte mărfuri, nu numai faţă de o singură marfă monetară sub formă de metal nobil. Datorită acestui fapt, esenţa funcţiei de măsură a valorii banilor actuali trebuie să includă şi ideea că funcţia menţionată o pot îndeplini şi banii cu valoare redusă (nominali). Dar în asemenea caz e nevoie, în primul rînd, de recunoaşterea publică a comodităţii utilizării unităţii monetare în calitate de etalon pentru măsurarea valorilor relative ale diferitelor bunuri şi resurse.

Totodată, e necesar să fie recunoscute şi unele noi particularităţi sau caracteristici ale etalonului preţurilor, ale nivelurilor şi corelaţiilor dintre preţurile diverselor mărfuri, care deocamdată, se prea poate, că se bazează în mare măsură pe tradiţionalele corelaţii existente în cazul utilizării banilor cu valoare deplină. E important să se aibă în vedere faptul că schimbarea preţurilor nu se produce numai în legătură cu schimbarea etalonului lor, cu procesele informaţionale, ci şi în legătură cu schimbarea valorii mărfurilor.

În plus, la stabilirea preţurilor la mărfuri trebuie să se ţină cont de faptul existenţei unei cereri solvabile, de raportul efectiv dintre oferta de mărfuri şi cererea solvabilă etc. Căci, cînd oferta depăşeşte cererea, preţurile scad şi, prin urmare, pentru a putea vinde mărfurile, trebuie reduse preţurile.

Funcţia banilor ca mijloc de circulaţie

În sfera schimbului de mărfuri M-B-M, banii ca mijloc de circulaţie asigură executarea plăţilor pentru cumpărarea materiei prime şi a materialelor şi achitarea cu producătorii de mărfuri pentru producţia finită. De aici rezultă că, în acest proces, banii joacă rolul de factor intermediar în schimbul de mărfuri şi îndeplinesc funcţia de mijloc de circulaţie.

Circulaţia de mărfuri, intermediată de bani, are o seamă de avantaje comparativ cu schimbul de marfă pe marfă, fiindcă nu necesită:

  • corespunderea reciprocă a necesităţilor celor doi producători de mărfuri;

  • coincidenţa în timp şi spaţiu a actelor de vînzare şi cumpărare.

După cum se poate vedea, circulaţia de mărfuri este deservită de bani, datorită cărui fapt pot fi depăşite hotarele spaţiului, timpului şi particularităţilor acestui proces, care sunt caracteristice schimbului direct de mărfuri. Prin urmare, depăşind cadrul schimbului de mărfuri, banii, ca mijloc de circulaţie contribuie la dezvoltarea şi perfecţionarea sferei operaţiilor comerciale (aceluiaşi schimb de mărfuri).

După apariţia banilor, caracterul contradictoriu al procesului de schimb nu dispare, ci dimpotrivă - se amplifică. Circulaţia mărfurilor se separă în două procese de metamorfoză: M-B şi B-M, adică vînzare şi cumpărare, între care se poate produce un decalaj. Totodată se modifică formele valorii: la vînzarea mărfii, valoarea acesteia se transformă din marfară în monetară, iar în urma cumpărării pe banii cîştigaţi a altei mărfi, forma monetară a valorii devine marfară.

În felul acesta, actele de cumpărare şi de vînzare se separă, devenind independente. Fiecare producător de marfă, fiind totodată proprietarul mărfii sale, are dreptul să o vîndă, apoi să cumpere în schimb noi materii prime şi materiale, conducîndu-se după interesele economice personale. Mişcarea mărfurilor este iniţială, determinată, iar circulaţia banilor derivată, fiind însă totodată necesară pentru asigurarea continuităţii circulaţiei de mărfuri şi procesului de reproducţie. Astfel, de exemplu, mărfurile, după vînzarea lor, dispar din circulaţie, iar banii nu pleacă din această sferă, rămînînd pentru deservirea perpetuă a schimbului de mărfuri. Totuşi, după ce-şi vinde marfa, proprietarul mărfii s-ar putea să nu cumpere o altă marfă - în asemenea caz, un alt proprietar va rămîne cu marfa nevîndută, neputînd, la rîndul său, cumpăra marfa unui al treilea proprietar de mărfuri ş.a.m.d. Eventualitatea unei discordanţe (rupturi) în procesul de cumpărare şi vînzare, condiţionată de funcţia banilor ca mijloc de circulaţie, este una din premisele declinului economic, căci anume schimbările structurale în procesul de producere şi vînzare a produsului social sunt cauzele iniţiale ale situaţiilor de criză.

Funcţia banilor ca mijloc de circulaţie o îndeplinesc banii reali, nu banii ideali, care nu trebuie neapărat să aibă valoare deplină. Îndeplinind rolul de intermediar efemer la cumpărare-vînzare, banii efectivi (cu valoare deplină) pot fi înlocuiţi cu bani semne ale valorii. În prezent, cînd aurul se demonetizează, funcţia de mijloc de circulaţie o îndeplinesc banii de credit şi banii de hîrtie. În plus, dacă procesul de metamorfoză M-B-M nu se întrerupe, circulaţia banilor se produce pe baza banilor cu funcţia de mijloc de cumpărare. Această deducţie rezultă, în primul rînd, din faptul prevalării cantitative a tranzacţiilor în care banii sunt folosiţi tocmai în calitatea respectivă.

Funcţia banilor ca mijloc de tezaurizare, acumulare şi păstrare ca economii

Banii sunt întruchiparea (expresia) generală a avuţiei publice - astfel se explică năzuinţa oamenilor spre acumularea lor - lucru posibil, dacă vînzarea (M-B) nu este urmată de cumpărare (B-M).

Acest fenomen (al acumulării) este favorizat de lichiditatea înaltă a banilor, fapt care, de asemenea, determină o formă comodă de păstrare a bogăţiilor, cu toate că stăpînirea lor, cu rare excepţii, nu e aducătoare de venituri băneşti, care ar putea fi obţinută dacă banii ar fi puşi la păstrare în hîrtii de valoare, sub formă de bunuri imobiliare etc. Prin urmare, banii îşi îndeplinesc funcţia de formare a tezaurelor, acumulări şi economii, cînd sunt scoşi un timp din circulaţie şi se află la producătorii de mărfuri, adică fezabilitatea acestei funcţii rezultă din separarea în spaţiu şi timp a celor două acte - vînzare şi cumpărare.

Acumularea banilor e o condiţie necesară a dezvoltării continue a populaţiei de mărfuri. Pentru procurarea utilajului, materiei prime, combustibilului, pentru capitalizarea profitului în vederea lărgirii producţiei, producătorul trebuie sa acumuleze sub formă de bani o parte din profitul realizat. La procedura de acumulare a banilor recurg şi persoanele fizice atunci cînd vor să-şi cumpere mărfurile necesare.

Pentru îndeplinirea funcţiei de tezaurizare (mijloc de acumulare şi economie), banii, pe vremuri, în acelaşi timp aveau şi valoare deplină, şi erau reali (fiind de aur şi argint). În condiţiile circulaţiei monetare metalice, funcţia de acumulare a tezaurelor juca un rol economic important - cea de regulator spontan al legii circulaţiei băneşti. Dacă cererea de bani metalici scădea, o parte dintr-aceştia era depusă în tezaur, iar dacă cererea de bani creştea - dimpotrivă, aceştia erau scoşi din tezaur şi puşi în circulaţie. În prezent, această funcţie a rezervei de aur (tezaur) a Băncii Centrale nu mai există - din cauza retragerii aurului din circulaţia bănească internă, iar funcţia de mijloc de acumulare şi păstrare a economiilor populaţiei a revenit banilor de credit.

Banii de credit fără valoare proprie (inconvertibili), introduşi în circulaţie, nu mai pot juca acest rol, fiindcă, după natura lor, întocmai ca şi capitalul monetar, pe care-l reprezintă, nu pot forma un tezaur. Tezaurele au început să fie considerate un fel de fonduri de garanţie (asigurare), absolut necesare în condiţiile instabilităţii economice şi politice.

Banii de credit, posedînd o valoare reprezentativă, îndeplinesc funcţia de acumulare şi economisire pe calea mobilizării veniturilor temporar disponibile (libere) şi a acumulărilor sub formă monetară şi transformării acestora în capital de împrumut. Acumularea capitalului (de împrumut) pe termen lung se realizează, de regulă, cu ajutorul emisiunilor de titluri şi acumulării mijloacelor băneşti libere (devenite disponibile) în rezerve ale circulaţiei monetare interne şi externe, din care acestea sunt scoase după necesitate.

Funcţiile banilor ca mijloc de plată

Ca o urmare a inegalităţii ciclurilor producţiei diferitelor mărfuri şi perioadelor circulaţiei lor, a caracterului sezonier al producţiei şi desfacerii mărfurilor, cumpărătorii potenţiali, către momentul apariţiei pe piaţă a proprietarului de mărfuri, s-ar putea să nu dispună de bani în numerar. În asemenea situaţie, devine necesară cumpărarea-vînzarea în credit a mărfurilor, adică e vorba de o amînare a plăţilor. În cazul dat, ca mijloc de circulaţie nu servesc banii înseşi, ci titlurile de creanţă exprimate de aceştia. La folosirea lor, banii îndeplinesc funcţia de mijloc de plată.

Procesul de cumpărare-vînzare în credit poate fi redat precum urmează:

C-M; M-B; B-C, unde C reprezintă titlul de creanţă (creanţa), de exemplu, angajamentele pe termen asupra împrumuturilor sau cambiilor bancare.

În funcţia de mijloc de plată, banii apar ca o verigă ce încheie procesul de schimb şi ca o realizare independentă a valorii însăşi. Ca mijloc de plată, banii funcţionează nu numai în momentul achitării plăţilor pentru mărfurile cumpărate în credit, ci şi pe parcursul amortizării împrumuturilor băneşti, achitării arendei funciare, impozitelor şi taxelor etc.

Către momentul scadenţei creanţelor, debitorul poate deveni insolvabil şi, întrucît mulţi proprietari de mărfuri cumpără unul de la altul mărfuri în credit, insolvabilitatea unuia dintre ei va provoca neapărat insolvabilitatea celorlalţi. Cu alte cuvinte, în cazul funcţionării banilor ca mijloc de plată, apare pericolul unei rupturi în lanţul onorării obligaţiilor de credit (creanţelor), fapt care poate provoca situaţii de criză şi falimentarea masivă a proprietarilor de mărfuri. Aceste consecinţe negative în sfera operaţiilor de plată pot fi atenuate întrucîtva prin introducerea sistemului de plăţi anunţate din timp, implementării utilizării banilor electronici, cartelelor de credit (cardurilor) etc.

Funcţia banilor universali

Dezvoltarea relaţiilor politice şi economice internaţionale oferă condiţii favorabile pentru evoluarea formelor funcţionale ale banilor universali, ce deservesc aceste relaţii pe piaţa mondială. Istoriceşte, funcţia banilor universali s-a stabilit iniţial sub formă de lingouri din diverse metale nobile, iar mai tîrziu, în condiţiile capitalismului dezvoltat - doar din aur. Dar şi mai tîrziu, sub influenţa procesului demonetizării, rolul aurului a suferit o serie de schimbări importante din cauza eliminării lui din sfera relaţiilor valutare internaţionale.

Banii, ca echivalent general, în funcţia de monedă universală, îşi află expresia în relaţiile mutuale dintre ţări sau dintre subiecţii economici-persoane juridice sau fizice. După orientarea lor funcţională şi destinaţie, banii îndeplinesc funcţia de:

  • mijloc internaţional de plată. Utilizarea largă a creditului internaţional poate crea o situaţie cînd volumul de plăţi al ţării în străinătate va depăşi volumul încasărilor din ţările străine. Aurul, în cazul dat, e folosit ca mijloc de plată în balanţele internaţionale, în special, balanţa de plăţi;

  • mijloc internaţional de cumpărare - de exemplu, în cazul unor circumstanţe extraordinare (secetă etc.), cînd e nevoie de importarea unor mărfuri cu achitarea urgentă a plăţilor în aur;

  • întruchipare generală a avuţiei publice. Folosirea banilor în calitate de mijloc de transferare a avuţiei naţionale dintr-o ţară în alta (pentru achitarea contribuţiilor, acordarea de împrumuturi şi credite externe).

O dată cu perfecţionarea relaţiilor marfă - bani şi dezvoltarea rapidă a relaţiilor economice internaţionale, funcţia banilor universali a fost supusă la o serie de limitări esenţiale în sfera executării decontărilor în aur. Mijloacele internaţionale de plată, cumpărare şi acumulare a rezervelor au prins a exercită funcţia valutelor celor mai dezvoltate ţări (în primul rînd, a dolarului american). Pe piaţa mondială a apărut o serie de noi forme funcţionale ale banilor universali sub aspectul unor substituenţi (înlocuitori) de bani:

  • SDR (drepturi speciale de tragere - mijloace de plată emise de Fondul Valutar Internaţional, destinate reglementării soldului balanţelor de plată);

  • ECU (unitate valutară europeană, folosită de ţările-membre ale Sistemului Valutar European - S.V.E.), care, începînd de la 1 ianuarie 2000, este înlocuit treptat de moneda unică - EURO.

Valoarea convenţională a noilor substituenţi monetari este determinată, prin metoda „coşului de valute" al ţărilor-membre, în funcţie de ponderea fiecăreia în volumul operaţiilor comerciale, cursul mediu ponderat al valutelor etc. Dar, în primul rînd, aceşti substituenţi reprezintă: unităţi internaţionale de calcul; mijloace de decontări interstatale pentru intervenţiile valutare; baza de exprimare a parităţilor valutelor ţărilor-membre; regulatoare ale raporturilor dintre cursurile valutare de piaţă.

Renunţarea la baza metalică a banilor a constituit una din schimbările cele mai radicale produse în evoluţia banilor. Dar mai există un principiu foarte esenţial în teoria monetară şi în practica folosirii banilor - tendinţa de reducere a echivalentului general concrescut cu aurul. În condiţiile relaţiilor actuale de marfă - bani, acest metal nobil, înlocuit cu succes în unele cazuri, continuă să joace rolul de bani cu funcţia de tezaur în calitate de fond de garanţie (asigurare), unde nu se admite folosirea oricăror substituenţi. Proprietatea aurului de a se transforma în orice mijloace băneşti (actuale şi viitoare) care circulă realmente, iar prin intermediul acestora - în orice marfă, îi atribuie tezaurului de aur semnificaţia de marfă absolută atît la nivel privat, cît şi la nivel de stat, valoarea unei rezerve stabile şi sigure „pentru toate timpurile şi popoarele".

Circulaţia bănească

Pentru deplina realizare a posibilităţilor influenţei economice a banilor asupra dezvoltării economiei de piaţă, e nevoie de anumite condiţii. Cea mai importantă dintre ele - mişcarea banilor în ţară în sfera circulaţiei, îndeplinind funcţiile de mijloc de circulaţie şi de mijloc de plată, trebuie să fie stabilă. Cu alte cuvinte, e necesar ca circulaţia monetară să-şi păstreze sau să-şi crească capacitatea de cumpărare şi cursul în valută forte. Baza obiectivă a acestui proces o constituie producţia de mărfuri, care generează diverse contradicţii (creînd totodată condiţiile necesare înlăturării acestora) între două elemente principale în care se împarte lumea mărfurilor: marfă şi bani. Lipsa sau maturitatea insuficientă a acestei condiţii ar putea îngreuia mult îndeplinirea funcţiilor monetare în cadrul dezvoltării producţiei sociale, fiind o cauză serioasă a tensionării situaţiei social-economice din ţară.

O importanţa nu mai mică are corelaţia dintre masele monetară şi marfară care, în ultimă instanţă, determină starea circulaţiei băneşti din ţară. O dată cu avansarea diviziunii sociale a muncii şi formarea pieţelor naţionale şi mondiale în perioada capitalismului, circulaţia monetară deserveşte circuitul şi rotaţia capitalurilor, mijloceşte circulaţia şi schimbul produsului social total. O circulaţie monetară raţional organizată, în numerar şi prin virament, poate contribui la realizarea procesului de circulaţie a mărfurilor şi de mişcare a capitalurilor fictiv şi de împrumut.

Analizînd evoluţia formelor valorii şi circulaţiei monetare, K. Marx a descoperit legea circulaţiei băneşti ca o formă de funcţionare (expresie) a legii valorii în sfera circulaţiei. Funcţionarea acestor legi are o importanţă universală, deci este caracteristică tuturor formaţiunilor sociale, în care există relaţii marfă-bani. De aceea cercetarea ei, este absolut motivată din punct de vedere metodologic pentru condiţiile economiilor de tranziţie, adică pentru ţările care-şi reformează economia naţională pe baza relaţiilor de piaţă.

Esenţa legii circulaţiei băneşti îşi găseşte expresia în faptul că orice cantitate de bani, necesară pentru exercitarea funcţiei de mijloc de circulaţie, trebuie să fie echivalentă cu suma preţurilor (costurilor) mărfurilor vîndute, împărţită la numărul de rotaţii (viteza circulaţiei) ale unităţilor monetare omonime:

M=PQ/V

, unde:

M -indică suma de bani;

P - preţul mărfii;

Q - cantitatea de bani;

V - viteza circulaţiei banilor.

În felul acesta, legea circulaţiei băneşti exprimă dependenţa reciprocă dintre masa mărfurilor aflate în circulaţie, nivelul preţurilor acestora şi viteza circulaţiei băneşti.

O dată cu dezvoltarea relaţiilor marfă-bani, pe măsura trecerii de la stilul de gospodărire administrativ de comandă şi planificare centralizată la mecanismul de piaţă de autoreglare a economiei, rolul banilor s-a schimbat în mod radical. Înlocuirea rigidelor instrumente limită-normativ prin alegerea liberă a genurilor şi sferelor activităţii de antreprenoriat şi acordarea unor drepturi largi proprietarilor - producători de mărfuri pentru realizarea actelor de cumpărare-vînzare după principiul concurenţei şi formării liberale a preţurilor le-a atribuit banilor un rol activ în organizarea producţiei sociale.

Trocul, acest proces voalat, într-un fel condamnabil, de schimb în natură între producătorii de marfă, în condiţiile planificării centralizate a producţiei şi repartizării produselor finite este exprimat în mod artificial prin două acte independente:

M - B (vînzarea mărfii cu bani);

B - M (cumpărarea mărfii cu bani).

În perioada timpurile a economiei tranzitorii, o serie de dificultăţi specifice au apărut în cazul primului act, cînd, spre deosebire de economiile cu relaţii de piaţă stabilite deja, poziţia dominantă pe piaţă nu o deţin vînzătorii, ci cumpărătorii. Aceştia din urmă controlează cu ajutorul banilor volumul şi calitatea mărfurilor, formează conjunctura cererii şi ofertei, iar, în consecinţă, producătorii sunt aceia care suferă pierderi. Dar, respectînd legile pieţei în etapele iniţiale de valorificare a ei, producătorii de mărfuri se văd în mod obiectiv nevoiţi să-şi restructureze producţia şi să ia măsuri în vederea îmbunătăţirii calităţii şi asortimentului mărfurilor, adică să facă investiţii în proporţii considerabile. De altfel, concurenţa predetermină necesitatea reducerii costurilor producţiei, căci la baza preţurilor stă valoarea mărfii sau cuantumul (volumul) cheltuielilor de muncă socialmente necesară pentru producerea şi vînzarea ei.

În condiţiile trecerii la economia de piaţă, doar ramurile care asigură fabricarea unor mărfuri noi, necesare şi economice pentru societate se dovedesc a fi rentabile. Drept rezultat, anume în aceste sectoare se îndreaptă capitalurile disponibile, sporesc investiţiile şi, respectiv, creşte producţia. În felul acesta, datorită interacţiunii legii valorii şi legii circulaţiei monetare ca formă de expresie a celei dintîi, în sfera circulaţiei, se poate asigura o influenţă regulatoare efectivă asupra procesului de formare a preţurilor şi deci dezvoltarea proporţională a economiei de piaţă. În ultimă instanţă, o dată cu schimbarea rolului banilor şi cu modificarea relaţiilor băneşti sporeşte şi eficienţa producţiei sociale.

Pe măsura însuşirii metodelor şi factorilor de reglementare a dezvoltării producţiei de mărfuri şi perfecţionării circulaţiei monetare după principiul folosirii banilor ca mijloc de plată, asupra cantităţii (masei) banilor necesari circulaţiei îşi exercită impactul (influenţa) diverşi factori şi diverse condiţii de dezvoltare a sectorului productiv. Cel mai important factor este schimbarea volumului mărfurilor aflate în circulaţie şi a nivelului preţurilor la mărfurile şi serviciile care exercită o influenţă decisivă asupra cuantumului necesităţii de bani a economiei sau a unităţii economice.

Totodată, o influenţă inversă asupra cantităţii de bani aflaţi în circulaţie este exercitată de gradul de evoluare a creditului (deoarece cu cît mai multe mărfuri se vînd în credit, cu atît mai mică este cantitatea (masa) de bani necesară circulaţiei), de dezvoltarea sectorului decontărilor prin virament şi de viteza circulaţiei banilor.

Astfel, legea circulaţiei monetare formulată de K. Marx poate fi redată prin formula:

M =(PQ - K + a -b)/ V

, unde:

K - indică suma costurilor (preţurilor) mărfurilor vîndute în credit;

a - plăţile scadente (suma plăţilor pentru stingerea creanţelor);

b - suma plăţilor reciproc rambursabile.

Din relaţia sus-prezentată se poate deduce că masa monetară necesară circulaţiei se schimbă direct proporţional cu suma totală a costurilor (preţurilor) mărfurilor vîndute efectiv minus suma costurilor (preţurilor) mărfurilor vîndute în credit, precum şi cu volumul plăţilor scadente (ce trebuie onorate), fără a include suma creanţelor reciproc rambursabile, şi invers proporţional - cu viteza circulaţiei banilor.

Legea circulaţiei băneşti se poate referi la orice tip de bani. Totodată există şi o serie de legi speciale ale circulaţiei banilor de hîrtie şi de credit.

După cum s-a remarcat mai sus, în epoca circulaţiei banilor de metal, masa monetară se reglementa spontan, stihinic, prin intermediul banilor cu funcţie de tezaurizare. Dacă necesitatea de bani scădea, monedele de aur erau scoase din circulaţie şi vărsate în tezaur, iar, dacă necesitatea creştea, se declanşa procesul invers de scurgere a banilor din tezaur în sfera circulaţiei, restabilindu-se astfel nivelul normal (necesar).

Cînd pentru circulaţie sunt folosite bancnotele şi banii de hîrtie, întră în vigoare legea circulaţiei hîrtie-bani. În această etapă a evoluţiei monetare, puterea de cumpărare a banilor nu este determinată de aur, ci de valoarea mărfurilor şi serviciilor vîndute pe bani lichizi. De aceea emisiunile suplimentare de semne băneşti fac să scadă puterea de cumpărare a unităţii monetare şi neapărat implică creşterea nivelului general al preţurilor mărfurilor. De remarcat că nu preţurile mărfurilor depind de cantitatea banilor în circulaţie, ci dimpotrivă, cantitatea banilor aflaţi în circulaţie depinde de preţurile la mărfuri. Preţul mărfurilor, fiind expresia monetară a valorii acestor mărfuri, se formează înaintea începutului circulaţiei. În circulaţie intră doar cantitatea de bani necesară pentru realizarea sumei date a preţurilor mărfurilor. Această stare de balansare se menţine pînă în momentul cînd se stabileşte un echilibru între valoarea mărfurilor vîndute şi a serviciilor contra plată şi volumul masei monetare aflate în circulaţie. Dacă emiterea semnelor băneşti continuă, survine din nou starea de dezechilibru, şi, de fiecare dată, în aceleaşi condiţii, puterea de cumpărare a unităţii băneşti va scădea, iar preţurile şi volumul operaţiilor băneşti vor creşte.

Masa monetară include totalitatea mijloacelor de cumpărare şi de plată, ce deservesc circuitul economic din ţară, aparţinînd persoanelor particulare, întreprinderilor şi statului.

Diversele mijloace de cumpărare şi de plată, aflate în componenţa masei monetare, au diferite grade de lichiditate, de aceea, cînd e analizată starea circulaţiei băneşti, trebuie să se ţină cont în special de aspectul calitativ al masei monetare, exprimat prin agregatele băneşti ce urmează:

M0 - masa banilor cash în circulaţie;

M1 - agregatul M0 plus mijloacele din conturi, depunerile aflate în bănci şi depozitele la cerere;

M2 - agregatul M1 plus depunerile pe termen ale populaţiei;

M3 - agregatul M2 plus certificate şi obligaţiuni.

După cum vedem, agregatele băneşti sunt nişte mărimi alternative ale masei monetare, calculate cu ajutorul grupărilor de active lichide în ordine descrescîndă pînă la lichiditatea zero, adică pînă la acele mijloace băneşti, pentru a căror transformare în „bani lichizi" e nevoie de un termen lung.

O asemenea organizare a structurii masei monetare sporeşte eficacitatea gestionării circulaţiei băneşti, fiindcă permite să se ţină mai bine cont de gradul de presiune a mijloacelor băneşti asupra fiecărui agregat pentru formarea cererii, deci, prin urmare, şi a preţurilor pe piaţa de mărfuri şi servicii.

Pentru a efectua o analiză eficace a modificării circulaţiei băneşti, în afară de agregate monetare, se utilizează şi o serie de indicatori speciali.

Volumul masei monetare depinde atît de volumul operaţiilor economice din ţară, cît şi de viteza circulaţiei banilor. Dacă circulaţia banilor se accelerează, poate fi deservit un volum mai mare de operaţii economice cheltuind mai puţini bani; cu alte cuvinte, accelerarea circulaţiei băneşti este direct proporţională (echivalentă) cu creşterea masei monetare. Viteza circulaţiei este determinată de raportul dintre produsul naţional brut sau venitul naţional şi masa monetară (M1 sau M2). Indicatorul vitezei de rotaţie a banilor în volumul operaţiilor de plăţi este calculat raportînd suma mijloacelor transferate din conturile bancare curente la cuantumul (volumul) mediu al masei băneşti.

O mare importanţă are calculul multiplicatorului (masei) monetare - un indicator ce ne arată care sunt posibilităţile economiei, în ansamblu, şi ale sistemului bancar, în particular, de sporire a masei monetare în circulaţie. Acest indicator se calculează prin raportarea agregatului monetar M 2 faţă de baza monetară (ce include agregatul M0 plus mijloacele băneşti din casele băncilor, plus rezervele obligatorii ale băncilor şi plus mijloacele din conturile corespondente).

Accelerarea sau reducerea vitezei circulaţiei banilor reflectă o serie de factori - atît de ordin general economic, cît şi monetari. Însă, în alte condiţii similare, accelerarea circulaţiei banilor este echivalentă (direct proporţională) cu creştere masei monetare, fiind totodată unul din factorii.



Back to Top