La începutul anilor 1870, mai precis între 1871-1874, trei autori de formaţii intelectuale diferite şi lucrînd de manieră independentă, publicau lucrări al căror conţinut este uimitor de apropiat. Este vorba despre William Stanley Jevons, în Anglia, Carl Menger, în Austria şi Leon Walras, în Elveţia. Ei sunt consideraţi fondatorii marginalismului. Această şcoală de gîndire economică se va dezvolta rapid şi va deveni dominantă în lumea academică pînă la apariţia keynesismului, în jurul anilor 1930. Ea se axează pe noi reflecţii asupra utilităţii marginale descrescînde a bunurilor economice. Autorii au observat însă rapid că principiile aplicate unui domeniu particular pot fi uşor generalizabile. De unde şi tema centrală : marginalismul aplica proceduri de maximizare diferitelor variabile economice, judecate "la limită". Cu alte cuvinte, se avea în vedere ultima unitate consumată, schimbată sau deţinută dintr-un bun. Dacă s-ar pune problema să rezumăm raţionamentul marginalist la o fază, putem spune că utilizarea optimală a unei resurse date este realizată cînd nu se mai obţine nici un cîştig net prin deplasarea unei unităţi din această resursă de la un loc la altul. Optimul se obţine în condiţiile unei egalităţi la limită a utilităţilor marginale aferente resurselor folosite într-un domeniu sau altul. Acesta este un principiu universal.

Prin urmare, deoarece este vorba despre maximizarea funcţiilor obiectiv, nu trebuie să ne mire faptul că utilizarea matematică apare ca o metodă de viitor, chiar dacă mai mulţi autori o vor contesta. În concluzie, cele trei caracteristici ale marginalismului sunt următoarele:

  • maximizarea, ca o expresie a comportamentului;

  • calculul marginal, ca principiu raţional;

  • matematica devine instrument de analiză.

Marginalismul avea, deci, ambiţia de a imprima ştiinţei economice rigoare şi generalitate. Însă această ambiţie nu va schimba profund problemele puse de analiza economică clasică. Se ştie că aceasta era dominată de conflictul dintre muncă şi "avariţia" naturii, conflict situat în mediul concurenţial dintre oameni. Ea punea accentul pe obţinerea, repartizarea şi creşterea avuţiei. Prin urmare, ea era înainte de toate macroeconomică şi dinamică. În schimb, gîndirea marginalistă se va limita la identificarea celei mai bune utilizări a resurselor date, avînd tendinţa să presupună fixe ceea ce clasicii considerau ca fiind variabile şi să facă din economia politică, în esenţă, o microeconomie statică.

Precursorii

Revoluţia marginalistă a fost, cu siguranţă, un salt în evoluţia ştiinţei economice. Însă acest salt are o istorie : înaintea fondatorilor, precursorii - ignoraţi la vremea lor - au intuit o serie de concepte care vor fi redescoperite ulterior. De aceea, prima parte a acestui capitol va fi consacrată acestora .

A. Cournot (1801 - 1877) : maximizarea profitului, monopolul şi duopolul

Prin lucrarea sa Cercetări asupra principiilor matematice ale teoriei avuţiilor (1813), A. Cournot, celebru matematician, apare incontestabil ca un precursor al marginalismului, dar, într-un sens cu totul diferit de cei ce vor fi, puţin mai tîrziu, Gossen şi Dupuit.

A. Cournot nu se va interesa de utilitate. El consideră că valoarea de schimb (preţul) este fapta economică elementară. Fără îndoială, utilitatea participă la determinarea valorii de schimb, însă această influenţă poate fi ignorată. Pe piaţă apar preţurile şi cantităţile şi aceste variabile pot constitui un punct de plecare al reflecţiilor. Prin urmare, relaţiile dintre preţuri şi cantităţi pot fi formalizate într-o manieră algebrică.

Legile economice se pot exprima ca atare şi în limbaj matematic, mai precis în termenii funcţiilor, derivatelor şi procedurilor de maximizare. Aplicarea acestei concepţii a dat naştere unei lucrări deosebit de originale, considerată de regulă ca un prim tratat de microeconomie.

Arhitectura sa generală porneşte de la monopol, considerat de Cournot drept situaţia cea mai simplă; continuă cu duopolul, apoi are tendinţa de generalizare la procesele de schimb de pe piaţa concurenţială. Studiile sale asupra monopolului şi duopolului au rămas celebre. Iată cîteva din ideile sale :

Monopolul

Cazul unui monopol descrie situaţia unui producător unic confruntat cu cererea de piaţă. Ţinînd seama de realitate, Cournot pune în evidenţă o funcţie a cererii ce evidenţiază o relaţie inversă în raport cu preţurile :

D' = F(p)

cu : F'(p) = dD/dp < 0

Era pentru prima dată cînd o funcţie a cererii apărea în mod explicit în literatura economică. Ea a fost scrisă de Cournot, dar fundamentele sale teoretice nu au fost încă stabilite. De asemenea, nu s­a stabilit nici dacă utilitatea influenţează această funcţie, nici maniera acestei influenţe. Funcţia venitului total al monopolistului rezultă imediat :

Rt= p*F(p)

Acest lucru permite, ca derivînd în raport cu preţul, să deducem funcţia venitului marginal :

Rm =F(p) + p*F'(p)

Prin urmare, monopolistul se poate lega de o funcţie de cost care depinde de cantităţile produse :φ(D). Monopolistul va căuta, în aceste condiţii, să maximizeze profitul său, cu alte cuvinte venitul său total net, adică :

Max π = RT - φ(D) cu = φ' dφ/dp>0.

Acest maxim se obţine derivînd funcţia profit (re) în raport cu preţul, şi anulînd, adică :

dπ/dp = F(p) +p*F'(p) – φ' = 0 => Rm = φ'


Condiţiile de ordin doi ne asigură de faptul că este vorba despre un maxim. Monopolistul trebuie să producă o cantitate care permite egalizarea costului marginal cu venitul marginal.

Duopolul

Studiul pentru cazul a doi producători este de asemenea clasic. Să urmărim demersul lui Cournot :

Cererea globală care se adresează celor doi producători este considerată ca o funcţie descrescătoare în raport cu preţul :



D = Dj + D2 = D(p)

Acest lucru se poate scrie folosind inversa funcţiei :

 P = p(D) cu p' = dp/dD < 0

Fiecare producător poate să-şi asocieze o funcţie de cost ce depinde de cantităţile produse (şi vîndute) :

φ(D1) şi φ(D2 )

Producătorul urmăreşte să-şi maximizeze profitul. Fie cazul primului producător :

π1 = p(D)*D1 - φ(D1), unde : D = D1 + D2

Condiţia de optim :

dP/dD1 = 0

ne conduce la aflarea lui D1 în funcţie de nivelul D2 produsă de al doilea ofertant. Deci, dacă producătorul doi oferă producţia D20, producătorul 1 va produce D10, dar dacă producătorul 2 oferă

producţia D21 producătorul 1 nu va produce decît D11. În această situaţie Cournot trasează evoluţia producţiei ofertantului 1 în funcţie de producţia anunţată de ofertantul 2. Această curbă este numită "curba de reacţie" a producătorului 1. Bineînţeles, acest raţionament este valabil şi pentru producătorul 2 şi conduce la "curba de reacţie" a producătorului 2. Obţinerea unei soluţii de echilibru se realizează astfel (vezi Fig.1) :


oluţii de echilibru

Nivelul D20 este anunţat de către 2. În acest caz, potrivit curbei de reacţie a producătorului 1, D10 este oferită de către 1. Dar, în acelaşi timp, potrivit curbei de reacţie a producătorului 2, D21 este oferită de către 2, ceea ce antrenează o revizuire a ofertei producătorului 1 în D11 iar deplasările continuă pînă în punctul de echilibru I.

Soluţia lui Cournot va fi mai tîrziu contestată. Se punea întrebarea dacă cei doi producători nu ar putea să coopereze în loc să se concureze. Pe de altă parte, deciziile privind producţia unuia sunt luate în funcţie de cantităţile produse de celălalt. Nu am putea admite că deciziile vizează preţurile şi nu cantităţile ?

Prin urmare, în acest model, deciziile de producţie urmează un lanţ de erori de previziune. Se pune întrebarea dacă aceste curbe de reacţie nu s-ar putea modifica în funcţie de erori ? Pe de altă parte, ne-am putea imagina că producătorii "testează" reacţiile concurenţilor înainte de a lua decizii prvitoare la producţie ...

În orice caz, studiile lui Cournot apar drept o primă abordare sistematică a relaţiilor funcţionale şi ale comportamentelor legate de maximizare în cadrul analizei economice.

J.Dupuit (1804 - 1866) : utilitate absolută şi relativă;surplusul consumatorului

J. Dupuit, inginer francez, va publica în 1844 o lucrare consacrată bunurilo colective şi intitulată Asupra măsurării utilităţii bunurilor publice. În epoca publicării sale, ea va trece total neobservată. Lucrarea conţine, înainte de toate, o analiză a utilităţii, cererii şi surplusului consumatorului care este considerată una din rădăcinile marginalismului.

Pentru Dupuit, utilitatea este subiectivă; ea variază deci în funcţie de individ. Trebuie să distingem utilitatea absolută, care este preţul pe care consumatorul este dispus să îl plătească pe pe o unitate de bun, de utilitatea relativă, care este diferenţa dintre utilitatea absolută şi preţul de cumpărare. De exemplu, scria Dupuit, un consumator care va accepta să plătească pentru o unitate 30F, în timp ce preţul de vînzare este de 20F, realizează o "marjă de beneficiu" de 30 - 20 = 10F, care este măsurată de utilitatea relativă. Se observă că utilitatea relativă defineşte un "surplus al consumatorului" pe unitatea de bun cumpărată.

Însă, aşa cum spunea Dupuit, "fiecare consumator îşi asociază o utilitate diferită aceluiaşi obiect, în funcţie de cantitatea pe care o poate consuma" şi această estimare a utilităţilor succesive şi descrescătoare reflectă cantitatea consumată. Dupuit enunţă deci, sub formă relativ precisă, legea descreşterii utilităţii marginale, pe care o asimilează imediat unei curbe a cererii care urmează. 

Aceste curbe ale cererii individuale pot fi agregate, permiţînd obţinerea unei cereri globale (notată cu D). dacă S este curba implicită a ofertei, P va fi preţul de piaţă. Utilitatea absolută devine, la nivel agregat, utilitatea totală (trapezul S'OAB) şi utilitatea relativă, de asemenea la nivel agregat, ce va fi numită de către Marshall, surplusul consumatorului (triunghiul S'PB).

Bazîndu-se pe această analiză, Dupui arată, într-un exemplu numeric celebru, cum este posibil de a măsura utilitatea unui "pod pentru pietoni pentru care circulaţia se face gratuit". Pe axa cantităţilor se reprezintă numărul de pasageri; pe axa preţurilor se reprezintă o taxă de trecere a podului. Cînd această taxă este nulă, nimărul de pasageri este 2.080.000; cînd taxa este de 0,01F, numărul de pasageri se reduce la 330.000. rezultă că pentru 330.000 de pasageri, "utilitatea este preţul pe care consumatorul este dispus să îl plătească pentru bunul a cărui cantitate consumată creşte. (vezi Fig.2).


aproape de 0,01F". Fie 3300F utilitatea totală pentru 330.000 de pasageri...Făcănd să crească progresiv taxa de trecere şi asociind de fiecare dată o diminuare a numărului de pasageri, vom ajunge să evaluăm utilitatea totală a podului în cauză (aria OTS' - din Fig. 9.2).

Dacă Dupuit se găndea să furnizeze o matodă de evaluare a utilităţii bunurilor colective, el remarca în acelaşi timp, cu modestie, că aceste calcule propuse de el răspund unor date pe care nici o statistică nu le poate furniza.

J.H. von Thunen (1783 - 1850) : economia spaţială şi salariul natural

J.H. von Thunen, proprietar funciar german, este un alt precursor important al marginalismului. În lucrarea sa Statul izolat (prima parte, 1826; a doua parte, 1850) el aplică raţionamente potrivit cărora este calificat drept un reprezentant marginalist al unei economii agricole. Aportul său nu este în planul teoriei utilităţii. Deşi implicit ea este o teorie subiectivă a valorii, acest subiect nu l-a interesat. Contribuţiile sale constau în teorii ale producţiei şi distribuţiei pentru care calculul marginal este aplicat în mod constant.

Teoria sa asupra producţiei se dezvoltă în spaţiu şi, pe bună dreptate, von Thunen este considerat ca fondator al economiei spaţiale. El presupune un Stat izolat, în cadrul căruia un oraş ocupă locul într-o cîmpie fertilă, neîngrădită şi fără canale sau rîuri navigabile. Oraşul îşi obţine bunurile de subzistenţă de pe cîmpie şi oferă în schimb produse manufacturate. Cum este oare organizată producţia agricolă? Ea se va amplasa în cercuri concentrice în jurul oraşului, funcţie de costurile de producţie, preţurile de vînzare, costurile de transport şi durata posibilă de conservare a produselor, pe timpul transportului. Chiar dacă acest tip de răspuns ne apare banal, raţionamentul este în particular interesant deoarece face în mod constant apel la calculul marginal.

De la bun început, alegerea produsului, la o anumită distanţă faţă de oraş, trebuie să fie astfel făcută încît o altă alegere să nu fie mai rentabilă. Pe de altă parte, pentru un produs dat, producţia va fi crescută pînă la punctul unde costurile (care cresc odată cu distanţa) sunt egale cu preţurile (existente pe piaţa oraşului). Egalizarea preţului cu costul marginal determină maximizarea profitului, iar producţia ce îi corespunde este determinată de limitarea geografică a culturii produsului în raport cu oraşul.

Renta se deduce din teoria precedentă. Producătorii inframarginali, care sunt mai apropiaţi de oraş decît producătorul marginal, au costuri de transport mai reduse decît acest producător marginal. Vînzînd la acelaşi preţ ca şi el, ei beneficiază deci de o rentă. Se observă că raţionamentul este formal echivalent cu cel al lui Ricardo : diferenţierile în amplasament se regăsesc în diferenţierile de fertilitate. Această echivalenţă formală este deosebit de importantă : ea deschide calea generalizării acestei abordări pentru toţi factorii de producţie şi conduce la noţiunea de surplus al producătorului. Aceleaşi principii sunt aplicate muncii şi capitalului pentru determinarea salariilor şi profiturilor. Munca şi capitalul trebuie astfel utilizate pînă la punctul unde suplimentul de cost pe care îl antrenează este egal cu suplimentul de producţie (exprimat valoric) pe care îl permite.

Von Thunen enunţă astfel, într-o manieră explicită, principiile fundamentale ale teoriei productivităţii marginale. Spre exemplu, în ceea ce priveşte factorul muncă :

  • rata salariului ultimului lucrător angajat este egală cu productivitatea sa marginală;

  • muncitorii putîndu-se schimba între ei, rata salariului lucrătorului marginal este aceeaşi şi pentru ceilalţi.

Pentru capital raţionamentul este acelaşi : capitalul împrumutat poate fi remunerat potrivit productivităţii ultimei unităţi utilizate. Continuarea raţionamentului i-a permis lui von Thunen să determine salariul natural. Ideea generală este următoarea : orice lucrător poate părăsi firma care l-a angajat şi să investească capitalul său. El nu va mai aparţine "clasei muncitoare" ci celei "capitaliste". Prin urmare, pentru a menţine lucrătorul pe locul său de muncă, salariul trebuie să fie egal cu ceea ce ar cîştiga acesta exploatînd în contul său un nou teren.

Acest salariu este salariul natural. El se poate calcula. Folosind analiza întreprinsă de profesorul Mark Blaug (păstrînd simbolurile lui von Thunen) acest lucru se prezintă astfel :

p = w + y,

unde : p - producţia w - salariul atribuit y – profitul

Rata profitului este egală cu raportul dintre profit şi capitalul avansat (în cazul nostru, salariile). Deci :

z = (p - w)/w, de unde :

y = zw - p = w + zw - w = p/(1 + z).

Fie "a" cheltuiala de subzistenţă a lucrătorilor. În acest caz economia va fi :

w - a = p/(1 + z) – a

această economie ar putea fi investită cu o rată z, care ar aduce profiturile următoare :

(w - a)z = pz/(1 + z) - az

dacă lucrătorul caută să îşi maximizeze surplusul disponibil pentru acumularea de capital, vom obţine :

{{[{d}{(w-a)}{z}[}/{dz}}=0

 {{[{{p}{(1+z)}}-{pz}]}/{(1+z)^2}}-a

{z}={sqrt{ap}/{a}}-1

Dar, z = (p - w)/w. înlocuind pe z cu valoarea sa, vom obţine :

{w}={sqrt{ap}}




De aici von Thunen concluzionează : "... atunci cînd salariul este {sqrt{ap}} şi rata dobînzii  {sqrt{ap}/{a}}-1 , remunerarea muncii încorporatăîn capital şi cea a muncii salariale sunt în echilibru". Şi mai departe : "noi deducem de aici că lucrătorii şi capitaliştii au acelaşi interes de a creşte producţia, deoarece amîndoi pierd dacă ea se diminuează şi amîndoi cîştigă dacă aceasta creşte".

Legile lui H.H. Gossen (1810 - 1858)

Aportul lui Gossen este în domeniul teoriei utilităţii. Lucrarea sa, publicată în 1854, "Entwiklung des Gesetze des Menschlichen Verkerhrs", a trecut complet neobservată. W.S. Jevons a redescoperit-o în 1878 şi Gossen este, potrivit doctrinarilor, considerat drept un pionier al teoriei utilităţii.

Cîteva caracteristici fundamentale ale marginalismului se regăsesc în opera lui Gossen. În primul rînd, rolul matematicii. Fenomenele economice, spunea el, sunt rezultatul jocului unui ansamblu de forţe şi este imposibil de a le analiza fără ajutorul matematicii. În al doilea rînd, Gossen abordează problemele economice din unghiul satisfacerii nevoilor într-un cadru de comportament individual raţional. Problema economică fundamentală este de a se şti cum individul îşi maximizează propria-şi satisfacţie.

Pentru a aborda această problemă, Gossen enunţă conţinutul unei prime legi : cea a descreşterii utilităţii marginale. El enunţă faptul că satisfacerea suplimentară rezultată din consumarea unui bun se diminuează progresiv atunci cînd cantitatea consumată creşte. Ea este nulă atunci cînd este atinsă saturaţia.

A doua lege exprimă maniera în care se poate atinge maximum de satisfacţie. Toate nevoile nu pot fi satisfacute pînă la saţietate. De aceea trebuie să se aleagă. Gossen a stabilit că maximum de satisfacţie se atinge cînd satisfacţiile marginale obţinute prin consumul diferitelor bunuri achiziţionate sunt egale.

Deşi aceste raţionamente sunt mai puţin elaborate decît fondatorii ce au abordat acest subiect (Jevons şi Menger), cele două legi ale lui Gossen exprimă, cu un bun avans temporar, două idei de bază ale marginalismului.

Este imposibil, însă, de a reduce aportul lui Gossen doar la aceste două legi. Opera sa a furnizat şi alte consecinţe ce vor fi ulterior descoperite de către marginalişti. Să dăm cîteva exemple :

Potrivit primei legi, pentru un individ, bunurile nu au aceeaşi valoare conform cantităţilor disponibile şi, plecînd de la o asemenea cantitate, valoarea unui bun este nulă.

Pe de altă parte, valoarea absolută nu există : valoarea este o relaţie între un bun şi un individ. Să mai adăugăm că bunurile pot fi clasificate în bunuri de consum (ce satisfac direct nevoile), bunuri de "categoria a doua" ce sunt indispensabile utilizării primelor (numite şi bunuri complementare) şi bunuri de "categoria a treia" ce sunt necesare producerii celor două categorii menţionate anterior.

O altă implicaţie a legilor lui Gossen se referă la analiza muncii. Munca, ce creează indirect satisfacţii prin venitul pe care îl procură, este însoţită de "dezutilitate" ce merge pînă la starea de penibilitate. De aici rezultă că trebuie să se muncească pînă la punctul în care satisfacţia procurată prin venitul muncii este egală cu dezutilitatea marginală a muncii. În fine, un ultim exemplu : analiza schimbului. Pentru Gossen, coparticipantul la schimb cîştigă (în utilitate) pînă la punctul în care utilităţile marginale ale bunurilor schimbate sunt egale (schimbul poate continua atunci cînd utilitatea marginală a bunului cerut este suparioară utilităţii marginale a bunului oferit).

În general, putem afirma că la Gossen au fost identificate deja ideile esenţiale pe care le vom găsi dezvoltate în lucrările lui Jevons. Putem remarca acest lucru dacă vom citi lucrarea sa Teoria economiei politice (1871).

Pentru capital raţionamentul este acelaşi : capitalul împrumutat poate fi remunerat potrivit productivităţii ultimei unităţi utilizate. Continuarea raţionamentului i-a permis lui von Thunen să determine salariul natural. Ideea generală este următoarea : orice lucrător poate părăsi firma care l-a angajat şi să investească capitalul său. El nu va mai aparţine

Back to Top