La începutul anilor 1870, mai precis între 1871-1874, trei autori de formaţii intelectuale diferite şi lucrînd de manieră independentă, publicau lucrări al căror conţinut este uimitor de apropiat. Este vorba despre William Stanley Jevons, în Anglia, Carl Menger, în Austria şi Leon Walras, în Elveţia. Ei sunt consideraţi fondatorii marginalismului. Această şcoală de gîndire economică se va dezvolta rapid şi va deveni dominantă în lumea academică pînă la apariţia keynesismului, în jurul anilor 1930. Ea se axează pe noi reflecţii asupra utilităţii marginale descrescînde a bunurilor economice. Autorii au observat însă rapid că principiile aplicate unui domeniu particular pot fi uşor generalizabile. De unde şi tema centrală : marginalismul aplica proceduri de maximizare diferitelor variabile economice, judecate "la limită". Cu alte cuvinte, se avea în vedere ultima unitate consumată, schimbată sau deţinută dintr-un bun. Dacă s-ar pune problema să rezumăm raţionamentul marginalist la o fază, putem spune că utilizarea optimală a unei resurse date este realizată cînd nu se mai obţine nici un cîştig net prin deplasarea unei unităţi din această resursă de la un loc la altul. Optimul se obţine în condiţiile unei egalităţi la limită a utilităţilor marginale aferente resurselor folosite într-un domeniu sau altul. Acesta este un principiu universal.

Back to Top