Perioada cuprinsă între sec. 17-18 a fost marcată de prefaceri importante în planul gîndirii economice. Astfel, la mijlocul sec. al 18- lea, fiziocraţii iniţiază teoria unui "capitalism agrar", inspirat din experienţa engleză şicare nu exista la acea dată în Franţa decît în mod excepţional. Cu două secole în urmă, mercantiliştii elaboraseră, la rîndul lor, teoria unui "capitalism esenţialmente comercial", a unei economii care este în serviciul puterii, servindu-se în acelaşi timp de putere pentru propriile scopuri. Revoluţia industrială din Anglia secolului al 18-lea va reprezenta însă ocazia şi suportul unor reflexii fundamentale pentru constituirea ştiinţei economice ca disciplină autonomă. Încă înaintea acestei perioade se înfiinţaseră o serie de manufacturi care acum prosperă, dezvoltînd la rîndul lor, economia de piaţă. Maşinismul ia amploare şi se substituie muncii manuale. Descoperirile de ordin tehnic - suveica zburătoare, maşina cu aburi etc. - vor dota industria engleză cu un potential uriaş de producţie fată de cel existent pînă atunci.

Vom prezenta romantismul economic, anarhismul şi socialismul de stat. Cel dintâi exponent important al romantismului economic este gânditorul social elveţian J.Ch.I.Sismonde de Sismondi (1773-1842). El este autorul unei opere întinse, din care menţionăm: Noi principii de economie politică sau despre bogăţie în raport cu populaţia (1819) şi Studii de economie politică (1838).

 

La începuturile activităţii ştiinţifice, Sismondi a fost adeptul liberalismului clasic, care reprezenta, după propria sa apreciere, gândirea economică ortodoxă în Europa apuseană a timpului. Ulterior, el a evoluat ca gânditor heterodox în raport cu aceasta, exprimând puncte de vedere critice la adresa ideilor atât ale lui A.Smith, cât şi ale unor autori din generaţia sa, cum erau J.B.Say şi T.R.Malthus.

Protecţionismul şi Şcoala istorică germană dau expresie principalelor reacţii naţionale faţă de liberalismul clasic, pe care promotorii acestor curente l-au criticat sub aspect teoretic, metodologic şi al politicii economice.

Sub aspect teoretic, ei au contestat pretenţia de valabilitate permanentă şi universală a postulatelor liberalismului clasic şi au afirmat relativitatea sau, după caz, inexistenţa unor legi naturale.

Obiectul de studiu al ştiinţei economice ar trebui să îl constituie evoluţia economiei naţionale, privită ca o entitate şi nu acţiunea agenţilor economici izolaţi. Investigarea particularităţilor naţionale şi locale, socoteau protecţioniştii şi adepţii şcolii istorice germane, permite formularea unor constatări realiste şi a unor concluzii adecvate pentru progresul economic al ţării respective.

Curentele socialiste moderne au fost precedate şi, într-o oarecare măsură, inspirate de reformatorii sociali din antichitate şi din Evul Mediu. La sfârşitul Evului Mediu şi începutul epocii moderne s-au înmulţit luările de poziţie critice la adresa nedreptăţilor sociale şi, în paralel, preocupările de înlăturare a acestora, materializate în proiecte de reformare din temelii a societăţii. Autorii acestor proiecte îşi manifestau încrederea în existenţa unor tipuri, socotite ideale, de organizare socială, fără, însă, să explice plauzibil când şi cum s-ar putea trece efectiv la înfăptuirea lor. De aceea, aceste proiecte generoase, dar irealizabile, sunt cunoscute sub numele generic de utopii.

Curentele socialiste premarxiste cuprind ansamblul curentelor de factură socialistă de până la mijlocul secolului al XIX-lea: socialismul creştin, socialismul laic timpuriu, comunismul utopic, socialismul productivist, socialismul asociaţionist şi altele. Ele sunt cunoscute sub denumirea generică de curente socialiste utopice, în sensul că proiectele lor sociale nu erau realizabile, spre deosebire de marxism, denumit socialism ştiinţific de adepţii săi, al cărui proiect social a fost pus în aplicare.

Dezvoltarea economiei de piaţă din primele decenii şi de la mijlocul secolului al XIX-lea a avut rezultate practice contradictorii.

Pe de o parte, ea a contribuit la accelerarea dezvoltării economice prin creşterea volumului producţiei, diversificarea calităţii mărfurilor, dezvoltarea comerţului intern şi internaţional. Exponenţii liberalismului clasic au teoretizat superioritatea acestui tip de organizare economică în raport cu tipul economiei naturale sau cu formele alternative de organizare, chiar dacă uneori au exprimat rezerve faţă de perspectivele sale de evoluţie.

Pe de altă parte, pe măsura dezvoltării economiei de piaţă în profunzime (afectînd categorii sociale tot mai largi) şi pe o arie geografică tot mai vastă, au apărut, sau, după caz, s-au accentuat unele fenomene negative manifestate prin:

Subcategories

Back to Top