Nevoile umane şi clasificarea lor

Existenţa şi dezvoltarea omuluui au presupus şi presupun satisfacerea unor multiple nevoi. Ele apar sub formă de dorinţe, aşteptări, aspiraţii ale oamenilor – latura subiectivă a necesităţilor, iar fixate în conştinţa oamenilor şi intrate în obiceiurile lor, nevole capătă un caracter obiectiv.

Nevoia apare ca element esenţial al motivaţiei şi reprezintă un motor al oricărui mecanism economic. Multitudinea lor nu poate fi satisfăcută cu bunurile luate de natură, decât într-o măsură foarte mică. Majoritatea lor trebuie creată prin muncă, activitate prin care şi în care oamenii, pornind de la necesităţile lor, îşi determină interesele, caută şi creează mijloace corespunzătoare pentru atingerea scopurilor propuse.

Prin nevoi umane înţelegem un ansamblu de cerinţe materiale, economice, sociale, spirituale de mediu ecologic ale vieţii şi activităţii oamenilor. Nevoile umane devin efective în funcţie de condiţiile de producţie existente la momentul dat, precum şi de nivelul de cultură şi civilizaţie al popoarelor şi indivizilor. Ele apar ca nevoi sociale, deoarece cerinţele izvorăsc în condiţiile de viaţă ale oamenilor, respectiv din necesităţile de consum ale acestora. Economia politică are ca scop de a cerceta, în primul rând, nevoile economice, iar pentru ca ele să devină economice, e necesar să se respecte trei condiţii:

  • să existe bunuri disponibile şi accesibile;

  • bunurile să fie relav rare;

  • existenţa unei pieţe (de confruntare a cererii şi ofertei).

Caracteristicile nevoilor economice :

  • Multiplicitatea şi diversitatea . Cantitatea lor este nelimitată. Expansiunea lor are drept condiţie şi cauză dezvoltarea economiei. De regulă, ele sunt reproductibile, adică satisfacerea uneia dă naştere altora.

  • Intensitatea şi ierarhia . Nevoile nu au aceiaşi intensitate, ierarhia oscilează de la un individ la altul şi de la o perioadă la alta la acelaşi individ.

  • Stabilitatea sau limitarea în capacitate . Intensitatea unor cerinţe descreşte pe măsură ce sunt satisfăcute (de exemplu – cele fiziologice), altele nu descresc (cele estetice – literatura, muzica, etc.).

  • Interdependenţa nevoilor . Unele nevoi sunt complementare, adică evoluază în sensuri identice, altele sunt substituibile, adică pot fi înlocuite cu satisfacerea altora.

  • Stingerea prin satisfacere . Nevoile satisfăcute pot să renască din nou deoarece se fixează în obiceiuri şi tradiţii de consum.

Nevoile umane pot fi clasificate în următoarele grupe:

  • naturale sau fiziologice – care sunt necesare oricărui individ (aer, apă, hrană, îmbrăcăminte);

  • sociale, de grup – cele resimţite de oameni, ca membri ai diferiter socio-grupuri şi care pot fi satisfăcute prin acţiunea lor comună;

  • raţionale, spiritual-psihologice – acestea ţin de trăsăturile oamenilor şi devin deosebit de importante pe măsura progresului, preocupând raţionalitate, profesionalism, gândire elavată, educaţie.

Nevoile umane se află într-o legătură reciprocă cu interesele economice, care reprezintă o formă de realizare a nevoilor umane. În funcţie de nivelul la care ele se manifestă şi de modul lor de exprimare, interesele economice pot fi clasificate în: personale, de grup, private, publice, curente, de perspectivă, performante, etc.

Resursele economice şi bunurile economice

La baza reluării şi dezvoltării producţiei de bunuri materiale şi servicii stau resursele economice, ce reprezintă potenţialul material şi spiritual în orice activitate.

Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor, premiselor directe şi indirecte, reale şi monetare, care sunt utilizabile şi pot fi atrase, în producerea de noi bunuri economice, necesare satisfacerii nevoilor umane.

Structura resurselor economice constă din:

Resurse materiale , care includ:

  • resurse umane primare:

elemente materiale – pământul, fauna, flora, menereurile, lemnul, apa, etc.;

forţe energetice – căderea apelor, energia solară, reacţiile chimice.

  • resurse economice derivate: echipamente şi tehnologii de producţii, infrastructura materială şi socială.

Resurse umane , care includ:

  • resurse primare – populaţia;

  • resurse derivate – stocul de învăţământ, cunoştinţe, ştiinţifice, inovaţiile.

Resurse financiare – mijloacele băneşti concentrate la dispoziţia agenţilor economici.

Resurse informaţionale – date, informaţii sistemice informaţionale pentru conducere, modele, etc.

Resursele economice nu trebuie confundate cu bunurile economice.

Bunul economic este un rezultat al utilizării resurselor economice, un element care satisface o anumită nevoie individuală sau socială.

Bunurile economice pot fi divizate în:

  • bunuri libere ale căror cantitate, raportată la cerinţele oamenilor, apare ca nelimitată: aerul, apa, lumina solară;

  • bunuri economice , care au un caracter limitat;

  • bunuri materiale directe, de consum personal şi bunuri indirecte de producţie;

  • bunuri necorporale (prestările de servicii).

După gradul lor de prelucrare bunurile economice pot fi grupate în:

  • bunuri iniţiale (materia primă);

  • bunuri intermediare aflate în diferite faze de prelucrare;

  • bunuri finale destinate pentru consumul final personal, colectiv sau productiv.

În economia de piaţă contemporană majoritatea bunurilor economice se manifestă sub formă de marfă. Marfa reprezintă un produs al muncii, destinat pentru schimb prin intermediul mecanismului de cumpărare-vânzare. Mărfurile pot fi divizate în mai multe grupe:

  • mărfuri corporale de consum personal;

  • mărfuri în formă de capital fix;

  • mărfuri în formă de resurse naturale;

  • mărfuri în formă de resurse de muncă;

  • mărfuri în formă de rezultate ale cercetărilor ştiinţifice;

  • mărfuri în formă de servicii manageriale, audit şi de marketing;

  • mărfuri în formă de hârtii de voaloare.

Orice bun economic în formă de marfă are două laturi: utilitate (valoare de întrebuinţare) şi valoare (valoare de schimb).

Utilitatea reflectă capacitatea mărfii de a satisface o anumită nevoie a omului sau a societăţii. Utilităţile mărfurilor formează conţinutul material al avuţiei. Utilitatea mărfii se manifestă sub mai multe forme: utilitate unitară, totală, marginală (utilitatea ultimii cantităţi dintr-un bun economic care satisface nevoia consumatorului).

Valoarea de schimb reflectă egalitatea mărfurilor ca produse ale realizării factorilor de producţie.

Fazele activităţii economice

Activitatea economică constituie componenta principală a acţiunii sociale, pentru că oamenii, în condiţiile resurselor relativ rare, ale creşterii şi diversificării nevoilor, caută să-şi asigure existenţa participând la activităţi practice. Activitatea practică constă din toate actele şi faptele, precum şi din formele de organizare, ce se delimitează în acţiunea socială pe baza criteriilor de raţionalitate şi eficienţă. Ea reflectă relaţia specifică dintre societatea umană – ca subiect al mediului natural şi natură – ca obiect al societăţii.

Activitatea economică reprezintă un proces complex de atragere şi utilizare a resurselor economice limitate în scopul satisfacerii cerinţelor umane şi intereselor economice.

Activitatea economică cuprinde patru faze:

  • Faza de producţie , funcţia căreia constă în combinarea şi utilizarea factorilor de producţie în scopul obţinerii de noi bunuri economice;

  • Faza de circulaţie (schimb), funcţia căreia constă în deplasarea în spaţiu a bunurilor materiale şi trecerea lor de la o persoană la alta pe calea vânzării-cumpărării. Cea mai veche formă a schimbului o constituie schimbul de mărfuri, la început sub forma trocului (M-M), iar odată cu aparţia banilor – sub formă de vânzare-cumpărare (M-B, B-M). Ca rezultat s-a format sfera circulaţiei mărfurilor, banilor, capitalului;

  • Faza de repartiţie , care cuprinde acele activităţi economice prin care bunurile materiale sunt orientate spre destinaţiile lor, prin care distribuie şi redistribuie veniturile către participanţii la viaţa economică şi între membrii societăţii;

  • Faza de consum , faza care reflectă gradul de folosire efectivă a bunurilor şi verifică utilitatea acestora şi concordanţa lor cu nevoile umane.

Totalitatea activităţilor privind producţia, repartiţia, schimbul şi consumul bunurilor materiale şi serviciilor economice, în interdependenţele lor formează economia societăţii.

Activitatea economică în ansamblul său, precum şi fiecare componentă a ei trebuie să se caracterizeze prin raţionalitate şi eficienţă, respectiv cu cheltuieli minime de resurse să se obţină maximum de eficacitate şi de satisfacţii. Deci, activitatea economică reprezintă o luptă continuă a omului împotriva rarităţii, o înlănţuire de decizii de alegere şi utilizare a resurselor disponibile astfel, încât să se asigure existenţa şi dezvoltarea indivizilor şi a societăţii.

Deoarece resursele economice sunt limitate, o importanţă deosebită capătă problema alegerii raţionale sau costul de oportunitate. Costul de oportunitate constă în valoarea bunurilor alternative, sacrificate pentru a alege un anumit bun, spre a fi produs sau consumat. Pentru alegerea alternativei posibile raţionale, agenţii economici trebuie să ţină cont de volumul de resurse, de cerere şi ofertă, de rata profitului aşteptat.

În cercetarea posibilităţilor alternative de a produce, se foloseşte instrumentul de “curba posibilităţilor”, care reflectă toate combinaţiile posibile de producere a mai multor bunuri la nivel de firmă sau economie naţională în ansamblu într-o perioadă dată, prin utilizarea integrală şi eficienţă a resurselor disponibile. Această curbă ne permite să dăm răspuns la cele trei întrebări fundamentale, ce definesc problema economică generală: Ce şi cât de produs? Cum de produs? Pentru cine, care sunt beneficiarii producţiei?

Back to Top