Conţinutul proprietăţii. Tipurile şi formele de proprietate

Una din problemele - cheie în teoria economică este problema proprietăţii. Proprietatea asupra mijloacelor de producţie determină în mâinele cui se află atât puterea economică, cât şi cea politică în societate. Proprietatea, ca categorie economică, reprezintă un ansamblu de relaţii dintre oameni în legătură cu însuşirea bunurilor existente în societate, relaţii guvernate de norme sociale, specifice diferitor perioade istorice. Categoria “proprietate” poate fi examinată în trei aspecte: juridic, economic şi filosofic.

În aspect juridic proprietatea reprezintă un bun economic, ce aparţine cuiva şi care se exprimă în trei forme de drept: dreptul de a poseda bunurile, care constă în stăpânirea efectivă a bunurilor; dreptul de a folosi bunurile, care constă în folosirea calităţilor utile ale bunurilor; dreptul de a administra bunurile, care constă în determinarea destinului bunurilor.

În aspect economic proprietatea reprezintă relaţii economice de gospodărire, care apar între oameni în procesul de producţie şi care includ următoarele elemente: relaţii de însuşire a factorilor de producţie; relaţiile de folosire economică a mijloacelor materiale, care apar în condiţiile, când proprietarul mijloacelor de producţie personal nu se ocupă cu utilizarea lor, ci transmite dreptul de utilizare a acestora altor persoane (de ex., relaţiile de arendă, relaţiile de concesiune); relaţiile de realizare economică a proprietăţii, care au loc numai în cazul dacă ea aduce proprietarului un anumit venit în formă de profit, dobândă, rentă, dividend.

În aspect filosofic în relaţiile de proprietate omul se implică şi se realizează ca fiinţă totală, individul manifestându-şi responsabilitatea prin proprietatea pe care o posedă şi pe care o integrează social prin folosire eficientă.

În esenţă, proprietatea exprimă unitatea dintre subiectul şi obiectul ei. Subiecţii proprietăţii sunt persoanele care deţin anumite bunuri în proprietatea lor exclusivă şi care îşi exercită direct şi nemijlocit drepturile asupra acestora. În calitate de subiecţi ai proprietăţii pot fi: persoanele fizice, juridice, statul şi organizaţiile internaţionale. Obiectul proprietăţii îl formează bunurile în jurul cărora se creează relaţii de proprietate. Ca obiecte ale dreptului de proprietate pot fi: pământul, clădirile, utilajul, obiectele culturii materiale şi spirituale, banii, hârtiile de valoare ş a.

Dreptul de proprietate apare pe următoarele căi: pe baza activităţii de muncă şi de producţie; pe calea moştenirii; pe calea restabilirii dreptului de proprietate; pe alte căi care nu contravin legislaţiei în vigoare. Relaţiile de proprietate pot funcţiona normal numai în condiţiile existenţei unui stat democratic întemeiat pe relaţiile de drept, stat care apără toate formele de proprietate.

În ţările cu economie de piaţă, inclusiv în Republica Moldova, există două tipuri de proprietate: privată şi publică şi o combinare al acestora – proprietate mixtă. În cadrul acestor tipuri există mai multe forme de proprietate.

Principala formă de proprietate în economia de piaţă este proprietatea privată, care se manifestă în următoarele forme:

  • proprietatea particulară prezentată de micii producători (gospodării ţărăneşti, gospodării meşteşugăreşti, întreprinderi mărunte comerciale, unităţi familiale ce prestează servicii etc.);

  • proprietatea privată întemeiată pe utilizarea muncii străine, pe angajarea salariaţilor;

  • proprietatea privată asociativă (societăţile pe acţiuni, corporaţiile, cooperativele etc.).

Proprietatea privată are avantaje şi dezavantaje. Avantajele proprietăţii private: ea asigură autonomie deplină unităţilor economice; generează concurenţă reală între agenţii economici; stimulează libera iniţiativă în crearea şi dezvoltarea întreprinderilor; asigură o cointeresare şi o motivaţie superioară în muncă şi în economisire; ea permite o mai bună adaptare a activităţii economice la nevoile pieţei; ea constituie fundamentul libertăţilor individului şi ale democraţiei economice. Dezavantajele proprietăţii private: ea conţine tendinţe de concentrare a producţiei şi formarea monopolului; ea contribuie la polarizarea societăţii în bogaţi şi săraci; ea provoacă stări de nesiguranţă în rândurile proprietarilor mărunţi în lupta de concurenţă. Aceste laturi negative ale proprietăţii private pot fi minimizate prin intervenţia statului în activitatea economică.

Proprietate publică este prezentată în toate ţările şi se caracterizează prin faptul că o parte considerabilă de bunuri se află în proprietatea statului şi diferitor administraţii publice locale. Avantajele proprietăţii publice: ea permite organizarea unor activităţi cu riscuri mari pe care agenţii privaţi nu le pot suporta; ea cuprinde unele domenii de activitate care presupun investiţii mari de capital; ea asigură satisfacerea multor nevoi sociale; ea oferă o stabilitate mai durabilă a locurilor de muncă. Dezavantajele proprietăţii publice: ea nu stimulează suficient iniţiativa lucrătorului şi a interesului economic personal; ea admite nerentabilitatea unor întreprinderi (fiind susţinute prin subvenţii din bugetul de stat); ea duce în unele cazuri la frânarea concurenţei şi aplicarea preţurilor de monopol; ea favorizează elemente de birocratism.

Proprietatea mixtă , care prezintă o combinare a proprietăţii private şi celei publice, se manifestă în următoarele forme:

  • proprietatea mixtă cu participarea capitalului public naţional şi străin;

  • proprietatea mixtă cu participarea capitalului privat naţional şi străin;

  • proprietatea mixtă cu participarea capitalului naţional public şi privat.

În Republica Moldova structura proprietăţii în anul 2002 a fost următoarea: proprietatea privată – 93,4 %; proprietatea publică – 3,8 %; proprietatea mixtă (publică şi privată, fără participarea capitalului străin) – 0,5 %; proprietatea mixtă cu participarea capitalului străin – 1,4 %; proprietatea străină – 0,9 %.

Economia naturală şi caracteristicile ei

Economia naturală reprezintă acea formă de organizare a activităţii economice în care nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele propriei activităţi, fără a se apela la schimb. În economia naturală fiecare gospodărie individuală execută toate activităţile – de la obţinerea diferitor materii prime până la pregătirea lor pentru consum.

Economia naturală are următoarele trăsături: în economia naturală producătorul din punct de vedere economic este izolat; producătorul nemijlocit este înzestrat cu mijloace de producţie necesare pentru înfăptuirea producţiei; produsul creat în economia naturală e destinat pentru satisfacerea cerinţelor producătorului şi pentru consumul din interiorul gospodăriei; în economia naturală pământul constituie principalul factor de producţie; baza economică în economia naturală constă din cules, vânătoare şi cultivarea pământului; economia naturală e întemeiată pe tehnica rutină, de aceea, nivelul de eficienţă economică este foarte jos; în economia naturală predomină diviziunea naturală a muncii; relaţiile de producţie în economia naturală se manifestă într-o formă transparentă, ca relaţii dintre oameni, şi nu ca relaţii dintre produsele muncii lor; forţa de muncă în economia naturală este lipsită de mobilitate, deoarece este strict legată de o anumită unitate de producţie; ramura principală în economia naturală este agricultura îmbinată cu meşteşugul casnic.

Toate aceste trăsături relevă conservatismul, stabilitatea relativă şi existenţa economiei naturale în decursul multor mii de ani. Rămăşiţi ale economiei naturale în forma sa clasică astăzi întâlnim în unele ţări din Africa. Pe măsura aprofundării diviziunii sociale a muncii economia naturală treptat cedează locul economiei de schimb.

Apariţia şi caracteristicile economiei de schimb

Economia de schimb reprezintă acea formă de organizare a activităţii economice în care agenţii economici produc bunuri în vederea vânzării, obţinând în schimbul lor altele, necesare satisfacerii cerinţelor. Economia de schimb reprezintă forma universală de organizare şi funcţionare a activităţii economice în lumea contemporană.

Germenii economiei de schimb au apărut în perioada descompunerii comunităţilor primitive, dezvoltându-se continuu pe măsura amplificării nevoilor şi mijloacelor de satisfacere a lor. În principal, această dezvoltare a fost rezultatul extinderii meşteşugurilor şi apoi a industriei, inaugurată de prima revoluţie industrială.

Economia de schimb are următoarele trăsături:

  • Specializarea agenţilor economici în baza diviziunii sociale a muncii, care se caracterizează prin separarea diferitor categorii de muncă şi fixarea lor ca activităţi specializate. A.Smith a subliniat, că diviziunea şi specializarea reprezintă cel mai important factor de progres pentru individ şi pentru societate, este baza perfecţionării forţelor de producţie, a stimulării şi chibzuinţei producătorului. Specializarea unui agent economic într-un domeniu sau altul de activitate are la bază interesul economic, avantajul obţinut dintr-o activitate în raport cu alta. Deciziile de specializare se întemeiază pe teoria avantajului relativ (comparativ). Un agent economic dispune de un avantaj comparativ în raport cu alţii, dacă obţine un anumit bun cu un cost de oportunitate mai mic în raport cu al celorlalţi. Un agent economic deţine un avantaj absolut atunci, când produce o cantitate dată de bunuri cu mai puţine resurse în raport cu oricare alt agent economic.

  • Autonomia şi independenţa agenţilor economici . Autonomia înseamnă că agenţii economici au dreptul de decizie referitor la volumul de producţie şi realizarea acestuia. Autonomia este fundamentată pe interesul agentului economic şi pe proprietatea privată.

  • Oscilarea activităţii economice în jurul pieţei . În cadrul pieţei se efectuează schimburile dintre agenţii economici, între producător şi consumator. Piaţa devine astfel instituţia centrală în jurul căreia oscilează întreaga viaţă economică. Nici un agent economic (fie producător sau consumator) nu se poate izola de piaţă, care devine mediator în relaţiile economice dintre producători şi consumatori. Anume piaţa informează agenţii economici ce să producă, cât să producă şi pentru cine să producă. Schimbul dintre agenţii economici poate avea loc direct M-M (un anumit bun contra altuia) sau intermediat de monedă (M-B-M). Actualmente majoritatea schimburilor se realizează prin mijlocirea monedei, ceea ce face ca economia de schimb contemporană să se numească economie monetară.

  • Tranzacţiile unilaterale şi bilaterale de piaţă . În cadrul economiei de schimb între agenţii economici se desfăşoară permanent fluxuri (tranzacţii) de bunuri şi monedă de două tipuri: unilaterale (de transfer), care reprezintă mişcări univoce de bunuri (donaţii, subvenţii, impozite, taxe etc.); bilaterale, care reflectă mişcările reciproce, biunivoce de bunuri între doi agenţi economici.

  • Bunurile economice îmbracă forma de marfă . În condiţiile economiei de schimb majoritatea bunurilor economice se manifestă în formă de marfă. Marfa reprezintă un bun economic care serveşte producţiei sau satisfacerii nevoilor de viaţă ale oamenilor, destinat vânzării-cumpărării prin tranzacţiile bilaterale pe piaţă.

Economia de schimb în evoluţia sa trece prin două faze: inferioară şi superioară. La faza inferioară schimbul de bunuri avea caracter întâmplător sau „mut” (în economia primitivă). La faza superioară schimbul de bunuri are caracter permanent şi, de regulă, este mijlocit de monedă. Faza superioară de schimb a primit denumirea de producţie de mărfuri.

Producţia de mărfuri reprezintă o formă de organizare a economiei în care agenţii economici produc pentru piaţă, pentru satisfacerea nevoilor altor oameni. Producţia de mărfuri se deosebeşte de producţia de bunuri materiale: a) producţia de mărfuri include numai acele bunuri materiale, care sunt destinate schimbului prin intermediul pieţei, pe când producţia de bunuri cuprinde toate bunurile materiale şi nemateriale create în societate, indiferent – în formă de marfă sau în formă de autoconsum; b) producţia de bunuri economice a apărut odată cu apariţia societăţii umane, pe când producţia de mărfuri apare la o anumită treaptă de dezvoltare istorică, când schimbul de bunuri devine permanent şi mijlocit de monedă.

Istoria cunoaşte două tipuri de producţie de mărfuri: producţia de mărfuri simplă (mica producţie de mărfuri) întemeiată pe munca personală a producătorului şi marea producţie de mărfuri întemeiată pe angajarea muncii străine. Mica producţie de mărfuri a dominat în epoca sclavagismului şi feodalismului, iar marea producţie de mărfuri e caracteristică pentru capitalismul liberei concurenţe şi pentru economia mixtă contemporană.

Banii şi funcţiile lor

Apariţia banilor a însemnat o mare descoperire în istoria umană, care poate fi comparată cu apariţia limbajului. Banii servesc ca mijlocitori în relaţiile dintre oameni, la fel cum limba serveşte ca unealtă de comunicare între oameni.

Procesul de apariţie a banilor e legat de etapele de dezvoltare a economiei de schimb şi cuprinde patru faze:

  • faza în care în calitate de echivalent în procesul de schimb serveau mărfurile mai mult solicitate (sarea, vitele ş.a.);

  • faza în care în calitate de echivalent serveau metalele preţioase (lingourile sau obiectele de aur, argint, cupru, aramă);

  • faza în care în calitate de echivalent serveau monedele bătute (în China monedele au apărut în sec. XI î.e.n., în Grecia – în sec. VIII î.e.n., în Roma – în sec. V î.e.n.);

  • faza în care în calitate de echivalent general al schimbului au devenit banii de hârtie şi bancnotele. Bancnotele au apărut în sec. XVII şi circulau în rând cu monedele de aur şi argint şi puteau fi convertite în aur şi argint la prima cerere a posesorului. Însă cu timpul au fost emise mai multe bancnote decât rezervele de aur, ceea ce a adus la înlocuirea lor cu bani de hârtie (în China banii de hârtie au apărut în sec. XII, în ţările europene – în sec. XVII).

Aşadar, banii în esenţa lor au fost timp îndelungat o marfă specifică cu valoare intrinsecă, care au îndeplinit funcţia de echivalent general. Actualmente, în urma demonetizării aurului, banii au încetat de a mai fi marfă. Ceea ce numim astăzi bani sunt titluri de valoare emise de stat, investite cu putere de cumpărare şi de plată.

Banii îndeplinesc următoarele funcţii:

  • măsura valorii mărfurilor şi serviciilor . Banii îndeplinesc această funcţie în mod ideal (abstract). Valoarea mărfii exprimată în bani constituie preţul ei;

  • funcţia mijloc de circulaţie. Cu apariţia banilor schimbul de mărfuri se înfăptuieşte după formula: M-B-M. Banii îndeplinesc funcţia de mijloc de circulaţie în mod real;

  • funcţia mijloc de plată. Banii îndeplinesc această funcţie în cazul, când actele de vânzare şi cumpărare nu coincid în timp şi spaţiu (remunirarea muncii, restituirea împrumuturilor, plata arendei, chiriei ş a.). Actualmente în calitate de mijloc de plată servesc la fel: cambia, cecurile, cartelele magnetice („banii electronici”);

  • funcţia mijloc de acumulare. În prezent banii pot fi acumulaţi în băncile comerciale sau în obiecte imobiliare şi în formă de investiţii în afaceri;

  • funcţia de bani universali, care sunt utilizaţi în relaţiile economice dintre ţări, în comerţul extern, în deservirea turismului, în acordarea împrumuturilor internaţionale etc. În prezent în calitate de bani universali servesc deviziile (EURO, dolarul american, lira sterlină engleză şi ienul japonez).

În actuala economie de piaţă rolul economic al banilor constă în următoarele: banii servesc ca etalon general de măsură a valorilor de mărfuri şi servicii. Fluxul de bani, în viziunea economistului american P.Samuelson, este sângele care irigă sistemul economic; prin intermediul banilor are loc repartiţia bunurilor create în societate; prin intermediul banilor se efectuează atragerea şi utilizarea factorilor de producţie; banii servesc ca mijloc principal de control asupra activităţii economice; banii servesc ca instrument de sporire a rentabilităţii economice la nivel micro şi macroeconomic.

Atributele principale ale banilor (monedei) sunt: moneda trebuie să fie acceptabilă (ea trebuie să fie acceptată ca mijloc de plată de toţi agenţii economici); moneda trebuie să fie durabilă (să aibă o viaţă naturală îndelungată); moneda trebuie să fie convenabilă în circulaţie (să fie folosită cu uşurinţă); moneda trebuie să fie divizibilă (să poată fi folosită la orice tranzacţie mare sau mică); moneda trebuie să fie uniformă, identică (să fie de aceeaşi calitate, mărime, să îndeplinească aceleaşi funcţii); moneda trebuie să aibă o valoare stabilă (puterea de cumpărare a monedei trebuie să fie stabilă timp îndelungat); moneda trebuie să fie apărată de orice falsificări.

Totalitatea instrumentelor băneşti de care dispune economia naţională la un moment dat contribuie masa monetară. Ea include: moneda în numerar; cecuri la purtător; cont la vedere în băncile comerciale; cont bancar pe termen; acţiunile (care pot fi vândute sau cumpărate); activele reale (obiecte de lungă durată, care pot fi realizate). Masa monetară are două componente: disponibilităţile băneşti propriu-zise, care pot să stingă imediat o datorie sau să mijlocească direct o tranzacţie comercială; disponibilităţile semimonetare, care necesită una sau mai multe operaţiuni pentru ca posesorul lor să ajungă la bani lichizi (acţiunile, cambiile, biletele de ordin ş a.).

Una din funcţiile sistemului monetar este reglarea procesului de circulaţie a banilor. Cantitatea de bani necesară pentru asigurarea circulaţiei normale a mărfurilor şi serviciilor poate fi calculată în baza următoarei formule:

CB = (SP-C+Pc-AR)/VR,

unde: CB – cantitatea banilor în circulaţie;

SP – suma preţurilor a mărfurilor şi serviciilor;

C – suma preţurilor la mărfurile realizate în credit;

Pc – suma plăţilor curente;

AR – suma achitărilor reciproce;

VR – viteza de rotaţie a monedei.

Sistemele economice şi caracteristica lor

Sistemul economic reprezintă ansamblul relaţiilor şi instituţiilor care caracterizează viaţa economică a unei societăţi determinate.

Sistemul economic include: relaţiile economice bazate pe diferite forme de proprietate asupra resurselor economice şi a rezultatelor activităţii economice; formele organizatorice de gospodărire; mecanismele de reglare macroeconomică; relaţiile şi legăturile economice dintre subiecţii activităţii economice.

Istoria cunoaşte mai multe tipuri de sisteme economice, principalele fiind: sistemul economiei de piaţă bazat pe libera concurenţă; sistemul economiei de piaţă contemporane sau economia mixtă; sistemul economiei tradiţionale; sistemul economiei de comandă.

Sistemul economiei de piaţă a liberei concurenţe (numit capitalism pur) s-a consolidat în sec. XVIII şi a încetat să funcţioneze la începutul sec. XX. Acest sistem are următoarele trăsături: proprietatea privată asupra resurselor investiţionale; concurenţa liberă; prezenţa pe piaţă a mai multor cumpărători şi vânzători ai produselor similare; libertatea personală a tuturor participanţilor în activitatea economică;

Sistemul economiei de piaţă contemporane sau economia mixtă . Acest sistem a apărut în mod evoluţional în urma transformărilor cardinale a sistemului liberei concurenţe (dezvoltarea progresului tehnico-ştiinţific, extinderea infrastructurii sociale, creşterea intervenţiei statului în activitatea economică).

Sistemul economiei mixte, numit sistem real al economiei cu piaţă concurenţială, are următoarele trăsături:

  • sistemul economiei mixte este întemeiat pe două tipuri de proprietate: privată, care cuprinde majoritatea patrimoniului şi proprietatea publică, care include proprietatea de stat şi municipală. Subiecţii fiecărui tip de proprietate îşi asumă în mod autonom şi pe deplin dreptul de a decide în condiţii de risc şi incertitudine, suportând integral consecinţele acestora;

  • în economia mixtă există mai multe forme de gospodărire (individuală, colectivă, corporativă);

  • economia mixtă este decentralizată, funcţionarea căreia se bazează pe relaţiile de piaţă, pe cadrul legislativ şi a unor pârghii economico-financiare;

  • în economia mixtă există mecanisme noi de dirijare (la nivel microeconomic – sistemul de marketing, iar la macro nivel – sistemul de planificare indicativă);

  • în economia mixtă are loc îmbinarea mecanismelor de piaţă cu mecanismele reglării de stat a activităţii economice. Piaţa orientează agenţii economici cât şi pentru cine să producă bunuri necesare, ce resurse să fie alocate, ce tehnologii să fie implementate pentru a concorda oferta cu nevoile sociale. Această reglare piaţa o face prin mecanismul preţurilor de echilibru. Statul veghează la respectarea regulilor pieţei, completează şi corectează mecanismul său, folosind cadrul legislativ şi pârghiile economico-financiare;

  • în economia mixtă preţurile pentru majoritatea bunurilor economice se formează liber prin negocieri între vânzători şi cumpărători, fără intervenţii administrative ale statului şi fără practici monopoliste;

  • în economia mixtă există diferite forme de concurenţă imperfectă (monopol, oligopol). Concurenţa loială îi favorizează pe cei puternici, întreprinzători, înlăturându-i pe cei slabi şi inadaptabili;

  • pentru economia mixtă e caracteristică o înaltă eficienţă economică, bazată pe o structură tehnico-economică modernă (factori de producţie, nivel calitativ, mod de combinare) şi pe libertate economică şi democraţie;

  • în economia mixtă funcţionează sistemul de protecţie socială a populaţiei atât din partea statului (majorarea asignărilor bugetare pentru asigurarea socială a păturilor vulnerabile), cât şi din partea întreprinderilor (asigurarea angajaţilor cu hrană, deservire medicală, ridicarea nivelului de calificare etc.);

  • în economia mixtă există un sistem financiar-bancar ramificat, modern echipat, care-şi asumă reglarea operativă a masei monetare şi prestarea agenţilor economici servicii şi informaţii necesare adoptării deciziilor respective.

Sistemul economiei tradiţionale , care funcţionează în ţările subdezvoltate economic, are următoarele trăsături: e întemeiat pe munca manuală, pe tehnologile şi tehnică înapoiată; există multiple forme de gospodărire, inclusiv gospodărie naturală; domină capitalul străin, care utilizează resursele materiale şi umane la un preţ redus; predomină tradiţiile vechi, valorile religioase şi culturale; divizarea societăţii în caste, dinastii de neam, ce frânează în mare măsură progresul social economic; rolul activ al statului în crearea infrastructurii de producţie şi sociale.

Sistemul economiei de comandă a funcţionat în U.R.S.S. şi în alte ţări exsocialiste. Acest sistem are următoarele trăsături: este întemeiat pe proprietatea de stat asupra tuturor resurselor economice; el este dirijat de sistemul birocratic de comandă; în el are loc dominanţa monopolistă de stat în toate domeniile de activitate; în el lipseşte concurenţa liberă între producători; în acest sistem are loc dominanţa şi dictatul producătorului faţă de suveranitatea consumatorului; în el lipseşte stimularea materială a producătorilor, ce se reflectă negativ asupra productivităţii muncii şi calităţii produselor.

În cadrul fiecărui sistem economic există mai multe modele naţionale de organizare a economiei, care sunt condiţionate de particularităţile istorice, de nivelul de dezvoltare economică, de condiţiile sociale şi naţionale ale fiecărei ţări.

Back to Top