Noţiuni generale ale subiecţilor de drept comercial

Istoria dreptului a înregistrat, în milenara sa existenţă, cazuri care ni se par astăzi ciudate, inexplicabile, privitoare la conceptul subiectelor de drept: unele fenomene ale naturii sau animale erau tratate ca fiinţe titulare de drepturi şi obligaţii în raporturi juridice determinate. Aşa, de exemplu, Darius, regele Persiei, după ce marea îi înghiţise corăbiile în cursul expediţiei în Sciţia, ordonă să se bată valurile în semn de sancţiune. În Evul Mediu, sunt cunoscute cazuri când se judecau animalele (câinii, porcii etc.). Concepţia modernă a dreptului nu mai reţine asemenea situaţii, omul fiind singurul în măsură să participe la raporturi juridice în calitate de subiect. Această participare nu rezultă, însă, în mod natural, ea este o calitate pe care o acordă statul, fiind detaliat reglementată prin normele de drept.

Este adevărat, în unele situaţii normele de drept au în vedere pagube provocate de animale sau lucruri, stabilind răspunderi sau prohibiţiuni în conduita oamenilor în relaţiile lor reciproce cu privire la bunuri sau animale. Aşa, de exemplu, art. 1411 şi 1412 din Codul civil stabilesc, în acest sens, că pentru fapta animalului răspunde proprietarul sau cel care se serveşte de animal, iar pentru prejudiciile cauzate prin surparea construcţiei răspunde proprietarul acesteia.

Din aceste fapte nu se poate, în nici un caz, trage concluzia că normele de drept creează drepturi şi instituie obligaţii animalelor sau lucrurilor şi că acestea pot să apară ca subiecte de drept.

Subiecte ale raportului juridic, respectiv şi ale activităţii de întreprinzător nu pot fi decât oamenii, fie individual, fie grupaţi în forme organizate.

Subiecte ale dreptul comercial sunt persoanele fizice şi juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător, adică au dobândit, prin înregistrare sau prin alt mod stabilit de lege, calitatea de întreprinzători.

Deoarece dreptul comercial încorporează şi normele de drept public, au calitatea de subiecte şi persoanele juridice de drept public care înregistrează, autorizează, licenţiază, supraveghează, controlează etc. persoanele care desfăşoară activitate de întreprinzător, deţinând în aceste raporturi o poziţie dominantă.

Persoana fizică ca subiect de drept comercial

Conform legislaţiei în vigoare, persoana fizică este omul privit individual, ca titular de drepturi şi obligaţii. Persoana fizică are dreptul să practice activitatea de întreprinzător , fără a constitui o persoană juridică, din momentul înregistrării de stat în calitatea de întreprinzător individual (Cod civil al RM, art. 26, alin. 1) Odată cu adoptarea legii cu privire la proprietate, fiind repusă în drepturile omului proprietatea privată, pentru prima dată în R.Moldova îşi găseşte oglindire dreptul persoanei fizice de a practica activitatea de întreprinzător, stipulat în legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi.

Pentru ca persoana fizică să fie recunoscută ca subiect al dreptului comercial, trebuie să dispună de capacitatea juridică care, la rândul său, se împarte în capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. Conform art. 18 al Codului civil al R.M. – capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii civile se recunoaşte, în egală măsură, tuturor persoanelor fizice. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice apare la momentul naşterii şi încetează odată cu moartea. Spre deosebire de capacitatea de folosinţă, capacitatea de exerciţiu presupune aptitudinea persoanei de a dobândi prin fapta proprie şi de a exercita drepturile civile, de a-şi asuma personal obligaţii civile şi de a le exercita. Capacitatea de exerciţiu apare la 18 ani. Pornind de la dispoziţiile Codului civil al R.M., se permite practicarea activităţii de întreprinzător, până la atingerea vârstei de 18 ani, în trei cazuri, şi anume: conform art. 20 al Codului civil al R.M. minorul dobândeşte prin căsătorie capacitatea deplină de exerciţiu. Al doilea caz este atunci când este recunoscută capacitatea de exerciţiu deplină a minorului care a atins vârsta de 16 ani, dar care lucrează în baza unui contract de muncă sau cu acordul părinţilor, tutorilor, curatorilor, practică activitatea de întreprinzător (cazul al treilea).

Specific pentru recunoaşterea statutului de întreprinzător al individului constituie faptul că persoana fizică trebuie să fie înregistrată la organele de stat competente.

Fără înregistrarea de stat, desfăşurarea activităţii de întreprinzător este interzisă şi se sancţionează administrativ şi penal. Capacitatea persoanei fizice înregistrate ca întreprinzător individual are un spaţiu mai extins decât până la înregistrare.

În legătură cu extinderea capacităţii, legea instituie o prezumţie a profesionalismului în efectuarea de operaţiune, punând în sarcina întreprinzătorului obligaţii suplimentare ce privesc protecţia drepturilor consumatorului, mediului, desfăşurarea afacerilor în limitele concurenţei loiale.

Dreptul persoanei fizice de a practica activitatea de întreprinzător rezultă din capacitatea de folosinţă a persoanei fizice, care se recunoaşte în măsură egală tuturor persoanelor fizice. Capacitatea de folosinţă a persoanelor fizice este universală, incluzând în sine posibilitatea de a dobândi şi exercita orice drepturi şi obligaţii civile. Reieşind din caracterul universal al capacităţii de folosinţă, întreprinzătorul individual poate dispune, în baza dreptului de proprietate, de orice bun, cu excepţia bunurilor care sunt scoase din circuitul civil sau care se află în proprietatea exclusivă a statului.

Întreprinzătorul individual. Conform art. 26 Cod Civil al R.M., persoana fizică are dreptul să practice activitatea de întreprinzător, fără a constitui o persoană juridică, din momentul înregistrării de stat în calitate de întreprinzător individual sau în alt mod prevăzut de lege.

Indiferent de faptul că legislaţia în vigoare conţine dispoziţii ce reglementează în mod diferit aceleaşi relaţii, putem menţiona că persoana fizică, ca întreprinzător individual, poate desfăşura activitatea de întreprinzător doar dacă:

  • a înregistrat o întreprindere individuală (Legea, nr. 845/1992);

  • a înregistrat o gospodărie ţărănească (Legea, nr. 1353/2000);

  • a dobândit patenta de întreprinzător (Legea, nr. 93/1998).

O altă posibilitate a persoanei fizice de a desfăşura activitatea individuală de întreprinzător, reieşind din legislaţia în vigoare, nu există.

Întreprinderea individuală este întreprinderea care aparţine cetăţeanului, cu drept de proprietate privată, sau membrilor familiei acestuia, cu drept de proprietate comună.

Din dispoziţiile art. 13 alin.(2) şi ale art. 14 din Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr. 845/1992 reiese că întreprinderea individuală este o activitate, metodic organizată, a unui individ care presupune repetiţia profesională a actelor potrivit unei organizări sistematice, bazate pe anumite mijloace materiale. Altfel spus, întreprindere individuală este activitatea persoanei fizice care practică activitatea de întreprinzător în nume propriu şi din cont propriu, administrează personal afacerile, emite independent decizii, asigură întreprinderea cu cele necesare şi poartă răspundere pentru rezultatele ei.

Pentru constituirea întreprinderii individuale, persoana fizică, având capacitate de exerciţiu deplină, întocmeşte o decizie de fondare, care trebuie supusă procedurii de autentificare, pentru a oficializa intenţia fondatorului de a efectua afaceri şi a asigura eventualii creditori de răspunderea nelimitată a fondatorului.

O persoană poate fonda o singură întreprindere individuală. Decizia de fondare a întreprinderii individuale trebuie să conţină:

  • datele de identificare a fondatorului: numele, prenumele, data şi locul naşterii, cetăţenia, domiciliul, numărul actului de identitate;

  • denumirea de firmă a întreprinderii. Conform prevederilor art. 14 alin.(5) din Legea nr. 845/1992, în firma întreprinderii individuale trebuie să se includă cuvintele: „întreprindere individuală” ori prescurtat „Î. I.” şi numele, cel puţin, a unui posesor. De pildă, „Întreprinderea individuală Rotaru” sau „Î.I. Rotaru”;

  • sediul întreprinderii, care poate fi domiciliul fondatorului ori un local închiriat sau cumpărat;

  • data înfiinţării întreprinderii, care este data înscrierii ei în Registrul de stat;

  • genul de activitate a întreprinderii;

  • condiţiile reorganizării şi lichidării întreprinderii.

În prezent, înregistrarea întreprinderii individuale se face conform regulilor stabilite pentru persoanele juridice în Legea nr. 1265/2000 cu privire la înregistrarea de stat a întreprinderilor şi organizaţiilor. Dacă pentru practicarea genurilor de activitate se cere licenţă, întreprinderea îşi va începe activitatea numai după obţinerea ei.

Ca formă de organizare a activităţii de întreprinzător întreprinderea individuală poate fi utilizată: de comercianţii locali care vând mărfuri şi produse cu amănuntul, de proprietarii de mici restaurante, cafenele, magazine de mezeluri, ţigări, băuturi răcoritoare şi alcoolice; de prestatorii individuali de servicii: frizeri, reparatori de încălţăminte, de aparatură tele-radio, de ceasuri şi automobile; de micii producători locali (meşteşugari) de obiecte din ceramică, de butoaie, de mobilă din lozie etc.

Întreprinderea individuală poate utiliza munca salariaţilor. Aceştia, producând şi comercializând mărfuri, prestând servicii, devin reprezentaţii fondatorului, îi creează drepturi şi obligaţii, iar în cazul în care încalcă drepturile consumatorului, răspunderea în faţa clientului o poartă fondatorul. Întreprinderea este obligată să plătească toate impozitele şi taxele prevăzute de legislaţie. Patrimoniul întreprinderii individuale este inseparabil de bunurile personale ale întreprinzătorului, care este obligat să ţină evidenţa contabilă a veniturilor obţinute din această activitate, precum şi evidenţa cheltuielilor suportate. Evidenţa va fi ţinută numai pentru mărfurile şi producţia destinată activităţii economice, dar nu şi pentru cele destinate uzului personal. Fondatorul întreprinderii individuale răspunde nelimitat pentru obligaţiile întreprinderii individuale cu tot patrimoniul său, cu excepţia bunurilor care nu pot fi urmărite. Ea îşi încetează activitatea la data radierii sale din Registrul de stat, pentru care fapt fondatorul depune o declaraţie, indicând data la care încetează să activeze ca întreprinzător.

Patenta de întreprinzător

Una din cele mai simple forme de practicare a activităţii de întreprinzător de către persoana fizică din Republica Moldova este activitatea practicată în baza patentei de întreprinzător.

Patenta de întreprinzător este un certificat de stat nominativ, ce atestă dreptul de a desfăşura genul de activitate de întreprinzător indicat în ea în decursul unei anumite perioade de timp.

Titular al patentei de întreprinzător poate fi orice cetăţean al R.Moldova, cetăţean străin sau apatrid, cetăţenia persoanei care solicită patenta neavând nici o importanţă. O cerinţă semnificativă, în cazul patentei de întreprinzător, este principiul stabilirii de domiciliu, adică locuirea permanentă pe teritoriul R.M. O altă cerinţă faţă de titularul de patentă este corespunderea abilităţii personale cu cerinţele de calificare necesare pentru practicarea genurilor de activitate indicată în patentă. Un aspect important pentru desfăşurarea activităţii de întreprinzător în temeiul patentei este lipsa necesităţii de înregistrare a activităţii sau de primire a licenţei. Mai mult decât atât, titularul de patentă nu cade sub incidenţa cerinţelor ce presupun prezentarea dărilor de seamă financiare şi statistice, de ţinere a evidenţei contabile şi financiare, de efectuare a operaţiunilor şi decontărilor de casă.

În baza patentei de întreprinzător se pot desfăşura numai activităţile care sunt indicate în anexa legii cu privire la patenta de întreprinzător, nr. 93/1998.

Pentru a obţine patenta de întreprinzător, persoana fizică trebuie să se adreseze cu o cerere la Inspectoratul fiscal teritorial de la domiciliu sau din locul în care intenţionează să desfăşoare activitatea (sau Primăriei, dacă în localitate nu există oficiu al inspectoratului fiscal). La cerere se anexează următoarele acte: actul ce confirmă calificarea solicitantului de patentă; autorizarea autorităţii publice locale; actele ce confirmă dreptul asupra mijlocului de transport care va fi utilizat în activitatea de întreprinzător; contractul de locaţiune sau actul de proprietate; contractul de asigurare obligatorie şi bonul de plată a taxei pentru patentă.

Examinarea cererii se efectuează în termen de trei zile, după care trebuie să se elibereze patenta. Refuzul privind eliberarea patentei solicitantului trebuie să fie motivat. Patenta se eliberează pentru o perioadă de o lună sau pe o durată mai mare până la un an de zile şi pentru un singur gen de activitate.

Titularul patentei de întreprinzător este în drept să desfăşoare activitatea în baza patentei de întreprinzător pe întreg teritoriul ţării, dacă în ea nu este stabilit altfel. În cazul în care patenta este eliberată de Primărie, ea e valabilă numai pe teritoriul din jurisdicţia acesteia. În baza patentei de întreprinzător pot fi practicate activităţile indicate în anexa Legii cu privire la patenta de întreprinzător, nr. 93/1998, ex.: comerţul de amănunt (la tarabe, tejghele, chioşcuri şi în alte încăperi, terenuri separate ale căror suprafaţă nu depăşeşte 12 m), producerea de mărfuri (confecţionarea articolelor meşteşugăreşti, producerea varului), prestările de servicii (transportul auto de călători şi de mărfuri, predarea unor disciplini), executarea de lucrări (reparaţia locuinţelor, construcţia caselor de locuit, cusutul îmbrăcămintei şi încălţămintei) etc.

Activitatea de întreprinzător individual în baza patentei de întreprinzător este impozabilă în felul următor – în fiecare lună titularul patentei plăteşte o taxă fixă pentru patentă. Această plată conţine următoarele impozite: impozitul pe venit, taxa pentru utilizarea resurselor naturale, taxa pentru amplasarea unităţilor comerciale, taxa pentru amenajarea teritoriului, taxa pentru dreptul de transportare a călătorilor, precum şi deducerile în bugetul de stat al asigurărilor sociale.

Titularul patentei de întreprinzător are următoarele obligaţii:

  • să desfăşoare activitatea numai în locurile permise în aceste scopuri de autoritatea administraţia publice locale;

  • să respecte drepturile şi interesele consumatorului;

  • să respecte cerinţele legale impuse celor care desfăşoară genul de activitate respectiv, inclusiv normele sanitare, antiincendiare;

  • să afişeze patenta sau copiile ei autentificate de notar vizibil în locurile unde îşi desfăşoară activitatea de întreprinzător persoana fizică.

La practicarea activităţii de întreprinzător în baza patentei de întreprinzător deţinătorul patentei nu este în drept să angajeze lucrători pentru desfăşurarea activităţii, să încheie tranzacţii cu întreprinderea individuală a cărei fondator este el sau careva dintre membrii familiei sale.

Încetarea activităţii în baza patentei de întreprinzător se efectuează în baza următoarelor condiţii:

  • expirarea termenului pentru care a fost eliberată;

  • renunţarea titularului de patentă;

  • pierderea capacităţii de muncă;

  • decesul titularului de patentă;

  • aplicarea faţă de titularul patentei a unor sancţiuni administrative.

Titularul de patentă răspunde pentru obligaţiile asumate în activitatea de întreprinzător cu tot patrimoniul său, excepţie făcând bunurile care, potrivit legii, nu pot fi urmărite (lista bunurilor sunt indicate în art. 85 al Codului de executare al RM).

Gospodăria ţărănească

Gospodăria ţărănească este o întreprindere individuală, bazată pe proprietatea privată asupra terenurilor agricole (denumite în continuare terenuri) şi asupra altor bunuri, pe munca personală a membrilor unei familii (membri ai gospodăriei ţărăneşti), având ca scop obţinerea de produse agricole, prelucrarea lor primară, comercializarea cu preponderenţă a propriei producţii agricole.

Gospodăria ţărăneasca se poate constitui şi dintr-o singura persoană fizică. Suprafaţa terenurilor şi mărimea altor bunuri, inclusiv arendate, ale gospodăriei ţărăneşti trebuie să asigure utilizarea preponderentă în cadrul acesteia (mai mult de 50 la suta anual) a muncii personale a membrilor ei.

Activitatea gospodăriei ţărăneşti este reglementată de Legea cu privire la gospodăriile ţărăneşti, de Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, de Codul civil, Codul funciar, Codul fiscal, Codul muncii şi de alte acte normative.

Dreptul la constituirea gospodăriei ţărăneşti îl au persoanele fizice care au atins vârstă de 18 ani, dispun de capacitate de exerciţiu deplină şi posedă teren cu drept de proprietate privată.

O persoană fizică poate fi fondatorul (membrul) numai al unei gospodării ţărăneşti.

Pentru constituirea gospodăriei ţărăneşti persoana fizică trebuie să depună o declaraţie de constituire semnată de fondator şi de potenţialii membri ai acesteia în formă autentică.

În declaraţia de constituire a gospodăriei trebuie să se indice:

  • denumirea completă şi abreviată a gospodăriei;

  • sediul gospodăriei;

  • numele, prenumele, data naşterii, cetăţenia şi domiciliul fondatorului şi al potenţialilor membri ai ei, gradul de rudenie al acestora cu fondatorul;

  • numerele de înregistrare, amplasarea şi suprafaţa, conform cadastrului bunurilor imobile, a terenurilor în proprietate individuală sau proprietate comună, inclusiv a terenurilor din extravilan considerate grădini, precum şi a terenurilor arendate;

  • componenţa altor bunuri imobiliare care se transmit în proprietate comună membrilor gospodăriei.

Denumirea gospodăriei ţărăneşti va conţine cuvintele: gospodărie ţărănească, numele fondatorului şi sediul gospodăriei.

Sediul gospodăriei ţărăneşti este în unitatea administrativ-teritorială de nivelul întâi în a cărei Primărie este înregistrată. Gospodăria ţărăneasca va fi înregistrată de către fondatorul ei la Primăria unităţii administrativ-teritoriale de nivelul întâi în a cărei hotare el deţine teren. În cazul în care fondatorul deţine terenuri amplasate în hotarele a două sau mai multe unităţi administrativ-teritoriale de nivelul întâi, cererea de înregistrare a gospodăriei ţărăneşti se prezintă Primăriei alese de fondator.

Pentru înregistrarea gospodăriei ţărăneşti, fondatorul prezintă Primăriei:

  • declaraţia de constituire;

  • copiile de pe documentele ce confirmă dreptul de proprietate privată al fondatorului şi al potenţialilor membri ai gospodăriei asupra terenurilor;

  • copiile de pe contractele de arendă a terenurilor, după caz, autentificate de secretarul Primăriei;

  • bonul de plată, pe contul Primăriei, a taxei de înregistrare a gospodăriei.

În decursul unei săptămâni din ziua prezentării documentelor, Primăria înregistrează gospodăria ţărănească, efectuând înscrieri de rigoare în Registrul gospodăriilor ţărăneşti (de fermier), şi eliberează certificatul de înregistrare sau emite o decizie privind refuzul de a înregistra gospodăria.

Decizia motivată a Primăriei privind refuzul de a înregistra gospodăria ţărănească se remite fondatorului în scris.

Administrarea gospodăriei ţărăneşti este efectuată de fondatorul ei, iar în cazul eliberării fondatorului din funcţie, de unul dintre membri ei care a atins vârsta de 18 ani şi are capacitate de exerciţiu deplină, ales de ceilalţi membri ai gospodăriei.

Conducătorul gospodăriei ţărăneşti are următoarele împuterniciri:

  • reprezintă gospodăria în instanţa de judecată, în relaţiile cu alte autorităţi publice, precum şi cu persoane fizice şi juridice;

  • organizează activitatea gospodăriei;

  • efectuează, în numele gospodăriei, tranzacţii, eliberează procuri pentru efectuarea de tranzacţii;

  • angajează şi eliberează lucrători;

  • ţine evidenţa timpului de lucru şi a salariilor persoanelor care lucrează în bază de contract, efectuează înscrieri în carnetul lor de munca, precum şi al membrilor gospodăriei;

  • stabileşte politica de evidenţă în gospodărie, asigură evidenţa contabilă şi prezentarea rapoartelor în conformitate cu legislaţia;

  • asigură predarea în arhivă a documentelor de plată a salariilor şi a contribuţiilor de asigurări sociale de stat;

  • exercită alte atribuţii neinterzise de lege.

Pot fi membri ai gospodăriei ţărăneşti, în afară de conducător, următoarele persoane apte de muncă: soţul (soţia), părinţii, copiii, inclusiv adoptivi, fraţii, surorile şi nepoţii lui care au atins vârsta de 16 ani. Primirea în gospodăria ţărăneasca se face cu acordul membrilor ei, iar ieşirea se face la cerere şi nu necesită acordul celorlaltor membri ai ei.

Membrul gospodăriei ţărăneşti este în drept să vândă, să dăruiască sau să înstrăineze în alt mod cota sa din bunurile comune exclusiv membrilor gospodăriei sau altor persoane, care nu erau, dar au devenit membri ai gospodăriei. Membrii şi angajaţii gospodăriei ţărăneşti se bucură de asigurare socială şi de asistenţa socială de stat în conformitate cu legislaţia. Gospodăria ţărănească şi membrii ei achită impozitele şi taxele în conformitate cu legislaţia. Gospodăria ţărănească nu poartă răspundere pentru obligaţiile personale ale membrilor ei. Membrii gospodăriei ţărăneşti poartă răspundere solidară nelimitată pentru obligaţiile acesteia cu întreg patrimoniul lor, cu excepţia bunurilor care, potrivit Codului de executare, nu fac obiectul urmăririi.

Gospodăria ţărănească este în drept să se reorganizeze prin hotărârea membrilor ei sau a instanţei de judecată prin fuziune, asociere, separare, divizare sau transformare. Gospodăria ţărănească poate fi lichidată în baza hotărârii instanţei de judecată la cererea membrilor gospodăriei, a moştenitorului sau a creditorilor. Un drept specific societăţilor comerciale, de care dispune şi gospodăria ţărănească, este dreptul la asociere, care poate fi realizat în baza principiului teritorial sau de producţie.

Persoana juridică ca subiect al dreptului comercial

Subiect de drept nu este numai omul izolat, considerat în sensul dreptului ca persoană fizică. Viaţa în societate şi multiplele interese care nu pot fi satisfăcute prin activitatea singulară a individului l-au determinat să intre în diferite colectivităţi. Aceste colectivităţi, organizate ca entităţi distincte de membrii care le compun şi sprijinite economic pe o masă de bunuri comune în vederea satisfacerii unor interese comune, au devenit subiecte de drept de sine stătătoare. Ele sunt persoane juridice sau morale. Conform art. 57 al Codului civil al R.M., nr. 1107/2002, persoanele juridice sunt de drept public sau de drept privat care, în raporturile civile, sunt situate pe poziţii de egalitate.

Statul şi unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public care participă la raporturi juridice civile pe poziţii de egalitate cu celelalte subiecte de drept. Deşi sunt în drept să participe la raporturi juridice civile, ele nu au calitatea de întreprinzător şi nu desfăşoară afaceri în nume propriu. Guvernul, prin delegarea împuternicirilor autorităţilor publice centrale, poate constitui întreprinderi de stat pentru desfăşurarea oricărui gen de activitate prevăzut în statutul ei, cu excepţia celor interzise de legislaţie. De asemenea, activităţile-monopol de stat sunt desfăşurate de întreprinderile de stat.

Persoanele juridice de drept privat se pot constitui liber doar în una din formele prevăzute de lege. Codul civil (art. 59) clasifică persoanele juridice de drept privat în persoane juridice cu scop lucrativ (comercial) şi cu scop nelucrativ (necomercial).

Persoanele juridice cu scop lucrativ sunt societăţile comerciale, întreprinderile de stat şi municipale, cooperativele de producţie şi de întreprinzător, acele subiecte prin care se desfăşoară majoritatea activităţilor de întreprinzător.

Întreprinderea de stat este agent economic independent cu drepturi de persoană juridică care, pe baza proprietăţii de stat transmise ei în gestiune, desfăşoară o activitate de întreprinzător. Organul autoadministrării locale poate forma o întreprindere municipală. Aceasta se constituie în exclusivitate pe baza proprietăţii municipale care, prin utilizarea ei judicioasă, produce anumite tipuri de mărfuri, execută lucrări şi prestează servicii, necesare pentru satisfacerea cerinţelor fondatorului şi realizarea intereselor sociale şi economice ale colectivului de muncă.

Persoanele juridice cu scop nelucrativ se fondează pentru satisfacerea intereselor spirituale, profesionale, culturale, ştiinţifice etc. Din cadrul acestora fac parte: asociaţia, fundaţia şi instituţia. Legislaţia prevede că organizaţiile necomerciale sunt în drept să desfăşoare orice gen de activitate neinterzis de lege, care ţine de realizarea scopurilor prevăzute de statut. Organizaţia necomercială este în drept să desfăşoare o activitate economică ce rezultă nemijlocit din scopurile prevăzute în statut. Venitul realizat de organizaţia necomercială din activitatea economică nu poate fi împărţit între membrii ei, ci este destinat realizării scopurilor propuse, membrii neavând drepturi patrimoniale transmisibile faţă de ea. Excepţie de la această regulă fac organizaţiile necomerciale care atribuie membrilor săi drepturi patrimoniale ca, de exemplu, membrii asociaţiei de locatari în condominiu. Pentru practicarea activităţii economice care nu rezultă nemijlocit din scopul prevăzut în statut, organizaţiile necomerciale pot fonda societăţi comerciale şi cooperative.

Back to Top