Politica financiară reprezintă o parte componentă a politicii generale a întreprinderii avînd o influenţă deosebită asupra constituirii, repartizării şi folosirii fondurilor în scopul realizării programelor economice curente şi de dezvoltare a creşterii eficienţei ciclurilor operaţionale şi de investiţii precum şi a întregii activităţi. Între politica generală economică şi cea financiară există puncte de corelaţie, deoarece politica financiară are misiunea de a rezolva aspectele legate de metodele de procurare a fondurilor, alocarea pe destinaţii şi folosirea eficientă a acestora, asigurarea echilibrului financiar, reducerea preţurilor, costului capitalului etc. Deciziile de politică financiară se sprijină pe structura financiară adoptată de întreprindere în funcţie de obiectivele sale de rentabilitate, de creştere şi de risc. Principalele sarcini ale politicii financiare constau în alegerea unui ritm de creştere a capitalului economic şi de modalităţile de finanţare a acestei creşteri, deoarece o asemenea alegere generează sporirea capitalului financiar şi gradul de autonomie a întreprinderii. Alegerile depind de obiectivele întreprinderii şi de mediul înconjurător şi sunt guvernate de relaţiile de putere în interiorul întreprinderii.

Decizii financiare la întreprindere

Orice întreprindere pentru a-şi efectua activitatea financiară elaborează decizii financiare. Principalele decizii de politică financiară sunt:

  • decizia de investire

  • de finanţare

  • de autofinanţare

  • dividendelor

Decizia de investire a unui agent economic este decizia de a plasa capitalul într-o anumită operaţiune, este rezultatul corelării dintre costul capitalului utilizat şi rentabilitatea calculată. Costul capitalului este rentabilitatea minimă cerută de aducătorii de fonduri pentru a finanţa proiectele unei întreprinderi, adică costul capitalului utilizat este preţul pe care trebuie să-l plătească întreprinderea pentru reconstituirea totalului pasivului respectiv pentru a se aproviziona cu capital. Costul capitalului constituie legătura directă între rentabilitatea investiţiilor şi rentabilitatea reclamată de aducătorii de capital. În cazul în care întreprinderea investeşte în proiecte cu rentabilitate mai mică decît costul capitalului ea va fi sancţionată economic pe piaţă în felul următor:

  • Dacă întreprinderea se finanţează prin îndatorare ea va obţine pierderi contabile în măsura în care rezultatele financiare sunt mai mici decît cheltuielile financiare.

  • Dacă întreprinderea este finanţată din capital propriu, pierderile contabile se transmit asupra capitalului propriu micşorîndu-l, însă dacă întreprinderea investeşte în proiecte cu rentabilitate mai mare decît costul capitalului atunci ea nu va avea probleme cu suportarea cheltuielilor financiare şi se vor crea posibilităţi de creştere a volumului capitalului propriu.

Costul capitalului reprezintă un indicator de acceptare sau de respingere a unui proiect de investiţii respectiv a deciziei de investiri.

Decizia de finanţare reprezintă opţiunea întreprinderii de a-şi acoperi nevoile de finanţare a proiectelor avute în vedere prin fonduri proprii, împrumutate sau participaţie. Decizia de finanţare este proprie fiecărei întreprinderi şi fiecărui proiect în parte. Nu există o decizie optimă pentru toate întreprinderile indiferent de condiţie, de loc şi de timp. Adoptarea deciziei financiare înseamnă a opta între fondurile proprii şi creditele bancare în vederea finanţării unui proiect sau adoptarea unei anumite ponderi de fonduri proprii faţă de creditele bancare.

Actul deciziei de finanţare depinde de întreprindere, deoarece ea este cea mai interesată în folosirea cu eficienţă a fondurilor la dispoziţie şi obţinerea unor rezultate bune. În acelaşi timp decizia de finanţare nu depinde exclusiv de întreprindere ci şi de bancă, de facilităţile pe care le poate obţine în negocierea creditelor sau de acţionari şi de disponibilitatea lor pentru a subscrie la creşteri de capital, de cerereariscul insolvabilităţii debitorului ce poate aduce după sine o pierdere a sumei împrumutate;

riscul imobilizării în cazul în care debitorul nu respectă angajamentul achitării la scadenţă. şi oferta pe piaţa capitalului de împrumut, de existenţa sau inexistenţa capitalurilor libere de atras. Dacă remuneraţia sau costul capitalului propriu şi a celui împrumutat au o pondere mare în luarea deciziei de finanţare, atunci acest criteriu de rentabilitate a proiectului este hotărîtor. Pentru a clarifica posibilitatea alegerii între două căi de finanţare se procedează la analiza cîtorva indicatori şi anume:

  • rentabilităţii

  • solvabilităţii

  • lichidităţii

Pentru a afla situaţia financiară şi necesarul precum şi posibilităţii implementării deciziei de finanţare. Incidenţa acestor indicatori asupra deciziei de finanţare se prezintă în felul următor:

  • dacă rentabilitatea calculată este superioară ratei dobînzii, atunci este oportună apelarea la împrumuturi deoarece în astfel de cazuri îndatorarea contribuie la creşterea masei profitului şi creşterea randamentului capitalului propriu.

  • decizia de finanţare prin îndatorare are o influenţă pozitivă asupra solvabilităţii, însă în cazul producerii unor pierderi solvabilitatea degradează mult mai repede.

  • finanţarea prin îndatorare are influenţă pozitivă şi asupra lichidităţii, însă avînd în vedere faptul că resursele primite prin îndatorare cu un termen limitat este necesar ca durata de întrebuinţare a resurselor să nu depăşească scadenţa sumelor împrumutate.

Decizia de autofinanţare. Autofinanţarea este principiul cel mai răspîndit şi arată că întreprinderile trebuie să-şi asigure dezvoltarea folosind rezultatele financiare pozitive obţinute în exerciţiile anterioare. Autofinanţarea prezintă avantaje reale pentru întreprindere şi pentru acţionari.

  • întreprinderea, ca persoană juridică, este avantajată fiindcă pentru realizarea creşterii economice nu are nevoie să apeleze la resurse externe sau la acţionari pentru a-i convinge să cumpere acţiuni sau să sporească valoarea nominală a acţiunilor şi nici să apeleze la piaţa financiară de capitaluri.

  • acţionarii sunt avantajaţi deoarece fără nici un efort financiar din partea lor creşte valoarea bursieră a întreprinderii şi a acţiunilor pe care le deţin, adică creşte bogăţia acţionarilor.

Politica de dividend ne arată opţiunea întreprinderii de a distribui sau nu dividende în anumite exerciţii financiare de creştere continuă, de reducere sau de păstrare nemodificată a mărimii dividendelor de la an la an urmărind un anumit scop. Politica dividendelor reprezintă o cale de afirmare a necesităţii societăţii pe acţiuni pentru a cunoaşte şi a aprecia aspectul viabilităţii, prosperităţii şi rentabilităţii dezvoltării. Prin politică de dividend întreprinderea îşi alege un anumit tip de acţionariat. Distribuind dividende scăzute se poate ajunge la descurajarea unor acţionari care pot arunca pe piaţă acţiunile de care dispun contribuind la scăderea cursului acestuia. În schimb această politică permite capitalizarea unei părţi importante a profitului, fapt care are ca rezultat creşterea valorii întreprinderii, cursului acţiunii şi perspective favorabile de profit pentru anii următori ce este evaluat şi apreciat de un număr mai mare de acţionari şi de consiliul de administraţie sau de adunarea generală a întreprinderii. Distribuind dividende cu o mărime ridicată în fiecare an se obţine încrederea şi fidelitatea acţionarilor, însă această politică creează posibilităţi mai slabe de autofinanţare, de creştere economică şi de creştere bursieră a întreprinderii. O politică anumită de stabilitate a mărimii dividendului este de dorit atît pentru întreprindere cît şi pentru acţionari, deoarece, acceptînd această politică, întreprinderea poate influenţa asupra încrederii acţionarilor precum şi asupra partenerilor de pe piaţa financiară atît a statului cît şi în afara lui.

Politica optimă a dividendelor asigură echilibrul dintre dividende curente şi creşterea lor viitoare care maxizimizează preţul acţiunilor. O politică de distribuire a dividentelor poate fi considerată scăzută dacă rata de distribuire nu depăşeşte 20% din profitul net. Politica de distribuire este considerată puternică atunci cînd rata de distribuire a dividentelor depăşeşte 60% din suma profitului net. Distribuirea dividentelor la acţionari se face prin 2 moduri:

  • plata dividentelor către acţionari

  • răscumpărarea acţiunilor întreprinderii de la acţionari

Politica de divident este influenţată de 2 categorii de factori:

  • situaţia financiară a întreprinderii

  • preferinţele investitorilor

Situaţia financiară a întreprinderii - atunci cînd întreprinderea atrage credite sau emite obligaţiuni pe piaţa financiară. Ea se confruntă cu o restricţie care constă în faptul că dividendele vor fi plătite numai după satisfacerea obligaţiilor faţă de debitori. Majoritatea contractelor de împrumut menţionează faptul că dividendul poate fi plătit numai atunci cînd există un indice de protecţie cum ar fi indicii lichidităţii curente.

Preferinţele investitorilor - luînd în considerare politica acţionarilor şi interesele acestora, politica de dividend trebuie să satisfacă 2 cerinţe:

  • stabilitatea dividendelor distribuite

  • politica credibilă ce se bazează pe un profit real şi o politică de repartizare a lui vizînd interesul pe termen lung a acţionarilor.

Urmărirea politicii de dividend se realizează prin calcularea diverşilor indicatori care exprimă anumite aspecte de realizări în acest domeniu. Principalii indicatori ai politicii de dividend sunt:

  1. Divident pe o acţiune = Vol. anual al div. / Nr. acţ.

  2. Randamentul pe o acţiune = Div. pe o acţ. / Cursul acţiunilor

  3. Profitul de la o acţiune = Profit anual al soc. / Nr. acţ. emise

  4. Coef. de capitalizare = Cursul acţ. / Profitul pe o acţiune

  5. Activul net contabil pe o acţ. = (Tot. activ - Total datorii) / Nr. de acţ.

  6. Rata distribuirii divid. = Val. tot. al div. plătite (1 an) / Profitul net Riscurile financiare şi riscul de credit

Riscul financiar este riscul asumat de întreprindere prin adoptarea îndatorării ca mijloc de finanţare; el este un risc suplimentar şi depinde de maniera finanţării întreprinderii. O întreprindere finanţată numai din capital propriu nu comportă risc financiar. El apare numai atunci cînd întreprinderea se finanţează prin împrumuturi bancare sau împrumuturi obligatare. Riscul financiar multiplică riscul economic şi depinde de capacitatea întreprinderii de a-şi acoperi sarcinile financiare. Întreprinderea îndatorată trebuie să verse periodic la bancă sume ce reprezintă suma principală plus dobînda. Aceste vărsăminte au caracter stabil, fiind provizionate prin contractul de credit.

Cu cît structura financiară a întreprinderii este mai îndatorată cu atît mai mare este riscul financiar. Riscul financiar poate fi subdivizat de:

  • riscul dobînzii

  • riscul ratei schimbului valutar

  • riscul de nerambursare

Riscul de dobîndă este acel care decurge pentru debitor sau creditor din utilizarea ratei fixe sau variabile a dobînzii după încheierea contractului pînă la scadenţă. Riscul ratei dobînzii este prezent şi pentru bănci şi pentru întreprindere. În cazul întreprinderii riscul poate avea loc cînd există excedente de lichiditate care trebuie plasate precum şi atunci cînd apar deficite de lichidităţi care trebuie acoperite cu credite.

Riscul cursului de schimb valutar reprezintă pierderea în urma deprecierii valutei din contract. El este suportat de întreprinderi asupra ansamblului operaţiunilor efectuate în monedă străină. Riscul valutar poate fi:

  • risc asupra operaţiunilor comerciale

  • risc asupra operaţiunilor financiare

  • risc de grup

Riscul de credit este riscul imposibilităţii rambursării de credit sau lichidării obligaţiunilor fapt care ar genera pierderi altui agent economic. Fiind o categorie a riscului economic el constă în:

  • riscul insolvabilităţii debitorului ce poate aduce după sine o pierdere a sumei împrumutate;

  • riscul imobilizării în cazul în care debitorul nu respectă angajamentul achitării la scadenţă.

Drept urmare preţul creditului cuprinde nu numai dobînda propriu-zisă ci şi cheltuielile administrative şi remunerarea riscului de credit.

Back to Top