Subdezvoltare , Lumea a Treia - Conceptul de Lumea a Treia a avut, la inceput, o conotaţie politică, ce exprima nealinierea ţărilor la nici unul dintre cele două blocuri militare (Lumea I - cea capitalistă - NATO - şi Lumea a II-a - cea comunistă - Tratatul de la Varşovia) , ţări subdezvoltate sau in dezvoltare, "Sud", "periferie", reprezintă noţiuni ce incearcă să cuprindă in cat mai puţine cuvinte o stare de fapt: un decalaj imens atat intre lumi diferite cat şi in cadrul aceleiaşi lumi.

Raportul dezvoltare-subdezvoltare este unul antagonic. Subdezvoltarea este reversul dezvoltării, reprezintă o situaţie economică in care persistă niveluri scăzute ale standardului de viaţă, sărăcia absolută, rate de creştere economică scăzute, un nivel redus al consumului, servicii de asistenţă sanitară precare, rate inalte ale mortalităţii şi natalităţii, dependenţa de exterior, posibilităţi reduse de satisfacere a nevoilor oamenilor2. Subdezvoltarea nu reprezintă o stare necesară, o etapă pe care in mod inevitabil trebuie să o parcurgă toate statele. Ea reprezintă, inainte de toate, un ansamblu de structuri ce reflectă dezechilibre intre diferitele sectoare economice, dependenţă financiară, tehnologică şi culturală faţă de exterior, discrepanţe sociale datorate marilor inegalităţi de venituri, avere, putere, educaţie3.

Conceptul de dezvoltare economică este unul dintre cele mai des utilizate şi cu cele mai largi conotaţii. Asimilată un timp indelungat cu creşterea economică, dezvoltarea economică a căpătat in ultimele decenii un conţinut mult mai larg.

In evoluţia sa, dezvoltarea economică , din punct de vedere al conceptului, a parcurs mai multe etape: de la asimilarea acesteia conceptului de creştere economică, la definirea dezvoltării economice drept un concept complex, ce are in centru său omul, cu nevoile şi aspiraţiile sale.

Creşterea economică , reprezintă capacitatea unei economii de a genera şi a menţine o creştere a produsului său global (P.I.B. sau P.N.B. Vezi : Indicatorii macroeconomici ). Conceptul de creştere economică a dominat perioada de după al doilea război mondial, fiind susţinută şi de obiectivele pe care Naţiunile Unite le-au stipulat in Primul Deceniu al Dezvoltării. Principalii indicatori economici prin care era evaluat nivelul de dezvoltare al unei ţări erau P.N.B./loc. sau venitul/loc., meniţi a evidenţia capacitatea unei ţări de a inregistra o creştere a produsului său global mai rapidă decat creşterea populaţiei.

Uneori, diferenţele dintre cei doi indicatori pot fi semnificative. Aşa cum se ştie, P.I.B. exprimă valoarea bunurilor şi serviciilor produse intr-o ţară, de către rezidenţi, in decursul unei perioade de timp (de regulă, un an). De cealaltă parte, P.N.B. măsoară valoarea bunurilor şi serviciilor produse de către naţionali, in decursul unui an, ceea ce presupune că la valoarea P.I.B. se adaugă ceea ce produc conaţionalii aflaţi dincolo de graniţele ţări şi se scade ceea ce realizează străinii in interiorul ţării. Sunt ţări unde valoarea P.I.B. este mai mare decat cea a P.N.B. cu cateva procente, mergand pană la o cincime (ţări care beneficiază de masive investiţii stăine, ca Argentina, Thailanda sau Mexic). Sunt şi cazuri in care P.N.B. este mai ridicat decat P.I.B., atunci cand remiterile muncitorilor din străinătate şi caştigurile din investiţiile străine efectuate in străinătate sunt semnificative şi depăşesc ceea ce produc străinii pe teritoriul ţării (P.N.B.-ul Kuwaitului, inainte de războiul din Golf, era cu 52% mai mare ecat P.I.B.-ul său).

Rata de creştere economică exprimă, in esenţă, modificarea, in decursul unei perioade de timp, a P.N.B./loc (P.I.B./loc.), in preţuri constante. Ritmurile de creştere economică variază de la ţară la ţară şi de la o perioadă la alta. In general, ritmurile sunt pozitive, dar sunt şi ţări care inregistrează ritmuri negative ale creşterii economice, adică PIB-ul scade in perioada curentă comparativ cu cea de bază. Este cazul unor ţări care se confruntă cu crize economice, dar şi a multor ţări, indiferent de grupul căruia ii aparţin, in perioadele de recesiune economică (Coreea de Sud, Thailanda şi celelalte ţări din Asia de S-E au inregistrat valori negative ale creşterii economice in perioada şi după criza asiatică, ţările foste comuniste, in totalitate, in primii ani ai tranziţiei economice etc.). Ritmurile de creştere economică au valori cuprinse, de regulă, intre 0 şi 10%, cel mai des intalnite fiind valorile de pană la 5%. Ritmurile de peste 5% sunt apreciate a evidenţia o creştere economică ridicată, fiind cazuri mai rar intalnite in perioada actuală (situaţia unor economii foarte dinamice, cum ar fi ţări din Asia de S-E– China, Vietnam – 7-8%, dar şi Romania, care a inregistrat in 2004 un ritm de 5,5%, fiind considerată cea mai dinamică dintre economiile din fosta Europă comunistă). In general, ţările in dezvoltare au ritmuri de creştere mai ridicate decat cele dezvoltate, lucru explicabil prin „rezervele” de creştere mai mari pe care le are acest grup de ţări.

Rata de creştere a PIB/loc (%) – media perioadelor

Tabelul 9.1

1975 - 2003

1990 - 2003

Ţările in dezvoltare (total), din care:

Exemple selective

2,3

2,9

- Chile

4,0

4,1

- China

8,2

8,5

- Sierra Leone

-3,3

-3,5

- cele mai sărace ţări

0,7

2,0

- statele arabe

0,2

1,0

Regiuni geografice

- Asia de Est şi Pacific

6,0

5,6

- America Latină

0,6

1,1

- Asia de Sud

2,6

3,5

- Africa sub-sahariană

-0,7

0,1

Ţările membre OECD

2,0

1,8

In tabelul de mai sus sunt prezentate ritmurile medii de creştere la nivelul ţărilor in dezvoltare, pe principalele grupuri de ţări. Se observă că cele mai mari niveluri le-au inregistrat ţările din Asia de Sud Est (cu o medie de 6% pe an pană in ultimii 28 de ani şi cu 5,6 % pe an in ultimul deceniu), iar cele mai scăzute, Africa sub-sahariană, cu ritmuri negative in ultimele trei decenii, şi un uşor trend pozitiv, de doar 0,1% in medie pe an, in ultimii 13 ani. Spre exemplificare, am prezentat şi cazuri singulare, cel al Chinei, cu cel mai inalt ritm de creştere economică dintre ţările in dezvoltare, cel al Chile, una dintre cele mai dinamice economii din America de Sud, cu un ritm de creştere economică situat doar la jumătate din nivelul Chinei şi cel al Sierrei Leone, una dintre cele mai sărace ţări ale lumii şi cu cele mai slabe performanţe economice, fapt dovedit de ritmurile negative de creştere economică. Spre comparaţie, creşterea economică medie in ţările membre OECD este inferioară mediei ţărilor in dezvoltare, dar trebuie reamintit faptul că un procent de creştere al PIB-ului pentru o economie dezvoltată inseamnă in termeni absoluţi mult mai mult decat un procent de creştere a PIB-ului pentru o ţară in dezvoltare.

O altă etapă in evoluţia conceptului de dezvoltare economică a reprezentat-o asimilarea acestuia cu procesul de reorientare a unei economii şi a forţei de muncă, astfel incat ponderea agriculturii in P.I.B. şi in forţa de muncă să scadă, in favoarea sectorului secundar şi terţiar. Industrializarea a devenit aproape sinonimă cu dezvoltarea economică , pornindu-se de la ideea că o industrie performantă asigură mijloacele necesare modernizării unei economii şi atingerii unui nivel cat mai inalt al venitului pe locuitor. Au apărut ca relevanţi in aprecierea dezvoltării unei ţări indicatori sociali de tipul rata alfabetizării, ani de şcolarizare, acces la servicii sanitare etc.

Anii ’70 au adus o nouă viziune asupra dezvoltării. In ciuda creşterii P.I.B. şi a P.I.B./loc., ţările in dezvoltare nu numai că nu au inregistrat o imbunătăţire a standardului de viaţă a majorităţii populaţiei, dar sărăcia a crescut, iar decalajul dintre bogaţi şi săraci s-a accentuat, atat la nivelul fiecărei ţări in dezvoltare, cat şi la nivel mondial. Astfel, conceptul de dezvoltare economică a fost redefinit in termenii reducerii şi eliminării sărăciei, a şomajului, a distribuţiei inechitabile a veniturilor, in contextul unei economii in creştere.

Dezvoltarea economică este un proces multidimensional ce implică schimbări majore in structura socială, atitudini populare şi instituţii naţionale, ca şi accelerarea creşterii economice, reducerea inegalităţii şi eradicarea sărăciei . Se face, in acest fel, delimitarea de un proces esenţialmente cantitativ (creşterea economică), punandu-se accent pe elementele calitative, de punere in valoare a factorilor de producţie şi a capacităţilor creatoare ale omului. Dezvoltarea economică devine, astfel, subordonată satisfacerii nevoilor fundamentale ale oamenilor, eliminării sărăciei şi asigurării egalităţii de şansă. Cuantificarea unui astfel de concept, extrem de generos, devine destul de dificilă. Dezvoltarea umană, definită de către P.N.U.D. ca „procesul de lărgire a posibilităţilor de a alege ale omului: cel mai important şi mai dificil lucru este asigurarea unei vieţi lungi şi sănătoase, a unei educaţii şi a unui standard decent de viaţă”5 a avut drept urmare crearea, in 1990, a unui indice compozit, care să cuprindă şi componente calitative ale vieţii. In calculul acestui indicator intră venitul real pe locuitor (PIB-ul ajustat cu paritatea puterii de cumpărare) 6, longevitatea (speranţa de viaţă la naştere) şi educaţia (cu două componente: rata de alfabetizare şi numărul de ani de şcoală, pentru persoanele ce au depăşit vărsta de 25 de ani). Indicatorul ia valori intre 0 şi 1, majoritatea ţărilor lumii inregistrand un IDU de sub 0,800. In 2003, cel mai ridicat indice al dezvoltării umane l-a inregistrat Norvegia (0,963), iar cel mai scăzut, Niger (ultima clasată, locul 177), respectiv 0,281. Pe ansamblul ţărilor in dezvoltare, situaţia se prezenta in felul următor:

Indicele Dezvoltării Umane la nivelul ţărilor in dezvoltare

Tabelul 9.2

2003

Ţările in dezvoltare (total), din care:

Exemple selective

0,694

- cele mai sărace ţări

0,518

- statele arabe

0,678

Regiuni geografice

- Asia de Est şi Pacific

0,768

- America Latină + Caraibe

0,797

- Asia de Sud

0,628

- Africa sub-sahariană

0,515

- Europa Centrală + CSI

0,802

Ţările membre OECD

0,911

Valorile prezentate in tabel reflectă valorile medii ale Indicelului Dezvoltării Umane pe categorii de ţări. Pa ansamblu, ţările in dezvoltare au un IDU considerat mediu, valorile cele mai ridicate inregistrandu-se in cazul ţărilor din America Latină şi Caraibe şi Asia de Sud Est, iar cel mai scăzut, in cazul ţărilor din Africa sub-sahariană, ţări ce formează in cea mai mare parte grupul statelor cele mai sărace. Spre comparaţie, ţările dezvoltate, asimilate statelor membre OECD, au un nivel mediu al IDU cu mult mai ridicat.

Paritatea Puterii de Cumpărare (indicele PPP – purchasing-power parity) a fost calculat de doi cercetători de la Universitatea din Pennsylvania in colaborare cu Naţiunile Unite. Utilizand o funcţie de regresie multiplă, PPP exprimă rata la care bunurile şi serviciile ce compun P.N.B. al unei ţări costă la fel in două ţări. De exemplu, a fost calculată rata de schimb intre peso-ul argentinian şi dolarul american, utilizand rata PPP Big Mac: dacă un Big Mac costă 3,30 Peso argentinieni şi 2,19 USD, atunci PPP este 1 USD=1,51Peso, faţă de o rată de schimb oficială de 1USD=0,99 Peso. Cercetătorii americani (Robert Summers şi Alan Heston) au calculat rata PPP pentru aproximativ 80 de ţări, luand in calcul o medie mondială a preţurilor pentru cca. 700 de bunuri şi servicii. S-a stabilit o rată medie a nivelului preţurilor de 44,8% pentru Africa, 67,4% pentru Asia, 44,1% pentru America Latină şi 116,5% pentru Europa. Aceasta inseamnă, de exemplu, că P.N.B.-ul real pentru Europa este de 1/1,165 ori mai mic decat cel nominal, iar pentru Asia este de 1/0,441 ori mai mare decat cel nominal, convertit in USD la rata de schimb oficială.

Teorii explicative ale dezvoltării

Unul din punctele centrale ale explicării dezvoltării economice il constituie cauzele subdezvoltării. Din perspectivă teoretică, nu există o abordare unitară, care să ofere o explicaţie corespunzătoare in ceea ce priveşte procesul dezvoltării economice. Avand drept criteriu de clasificare cauzele subdezvoltării şi căile de lichidare a acesteia, abordările teoretice pot fi grupate astfel:

Teoriile liberale şi cele neoclasice identifică drept principale cauze ale subdezvoltării absenţa unei economii de piaţă, informaţia imperfectă, ce impiedică alocarea optimă a resurselor, un ajutor extern ce favorizează consumul şi descurajează economisirea, absenţa specializării in funcţie de avantajele comparative. Drept căi de lichidare a subdezvoltării, sunt identificate: constituirea unui cadru instituţional favorabil unei economii de piaţă, favorizarea investiţiilor străine directe, cu precădere in producţie şi nu in domeniul social, o politică liberală in domeniul comerţului exterior, care să favorizeze libera circulaţie a bunurilor, serviciilor şi capitalurilor, incurajarea producţiei de bunuri pentru export şi nu pe cea de substituire a importurilor, promovarea unor rate ale dobanzii ridicate, menite a favoriza economisirea, evitarea fugii capitalurilor străine şi atragerea capitalurilor sub forma investiţiilor directe sau de portofoliu, evitarea supraevaluării monedei naţionale, care ar conduce la protejarea industriilor destinate pieţei interne şi ar defavoriza exporturile, dereglementarea economiei naţionale.

Teoriile de inspiraţie keynesistă consideră că subdezvoltarea se datorează scăderii ratei de acumulare şi a manierei in are intreprinzătorii acceptă riscul, creşterea demografică puternică, scăderea ajutorului extern menit a compensa insuficienţa economiilor interne şi lipsa de devize). Pentru lichidarea subdezvoltării, keynesiştii consideră că investiţiile publice trebuie să aibă un rol de antrenare şi să servească drept un instrument de reglare conjuncturală a bugetului, să se creeze o cerere internă prin intermediul investiţiilor publice, să se protejeze industria internă prin măsuri tarifare şi netarifare şi să se incurajeze industria de bunuri ce pot substitui importurile. In viziune keynesistă, statului ii revine un rol major in promovarea acelor politici menite a intări puterea pieţei interne.

In viziunea structuraliştilor, cauzele subdezvoltării derivă din ierarhizarea relaţiilor economice internaţionale, ca relaţii intre centru (lumea dezvoltată) şi periferie (lumea subdezvoltată), din structura socio-economică arhaică ce impiedică funcţionarea pieţei şi efectele de antrenare interindustriale. Ca şi keynesiştii, structuraliştii consideră că intervenţia publică puternică in activitatea economică, reglementarea de către stat a inegalităţilor sociale şi economice, substituirea importurilor şi eliminarea dualismului economic prin puterea publică reprezintă căi de lichidare a subdezvoltării.

Teoreticienii de inspiraţie marxistă consideră că subdezvoltarea este determinată de difuziunea internaţională a capitalismului, de sechelele colonialismului, de activitatea firmelor şi băncilor multinaţionale, de exploatarea economiilor subdezvoltate de către agenţii economici dominanţi ai metropolelor capitaliste, de surplusul acaparat de proprietarii funciari, firmele străine şi ţările capitaliste dezvoltate. Pentru a lichida subdezvoltarea, este necesar ca aparatul de producţie să aparţină agenţilor economici naţionali, preţurile să fie stabilite de autorităţile centrale, care să planifice şi activitatea economică pe termen lung, să se promoveze o politică comercială protecţionistă.

In cea ce priveşte noua teorie a creşterii teoria creşterii endogene), cauza principală a subdezvoltării constă in slaba specializare in cercetare, in investiţii scăzute in perfecţionarea capitalului uman şi in progresul tehnologic. Pentru lichidarea subdezvoltării, susţinătorii acestei teorii recomandă punerea unui accent mai mare de către ţările in dezvoltare pe capitalul uman, susţinerea de către stat a sectoarelor ce au la bază utilizarea intensivă a capitalului uman, a cercetării, cunoştinţelor şi tehnologiilor moderne. De asemenea, ţările in dezvoltare trebuie să valorifice externalităţile oferite de transferul internaţional de tehnologie şi de o economie deschisă, integrată in economia globală. Indiferent de teoriile elaborate, starea de subdezvoltare din lumea contemporană este o realitate tristă. Aşa cum aprecia un ziarist, subdezvoltarea este ca o girafă: greu de descris, dar uşor de recunoscut! Ea rămane, dincolo de teorie, una dintre problemele cele mai grave, prin efectele sale, cu care se confruntă astăzi omenirea.

Grupul ţărilor in dezvoltare: diversitate şi trăsături comune

Ţările in dezvoltare sunt un mozaic uriaş. Alături de ţări foarte sărace se intalnesc ţări mult mai bogate, care „ravnesc” la statutul de ţară dezvoltată. Deşi specialiştii nu sunt unanimi in a preciza care este, concret, componenţa acestui grup de ţări, ele sunt cele mai numeroase din punct de vedere al populaţiei (77% din populaţia globului), dar contribuie doar cu 15% din venitul mondial.

Dincolo de o serie de trăsături comune ale acestor ţări (nivelul scăzut al venitului pe locuitor, procentul scăzut de angajare a forţei de muncă in industria prelucrătoare, productivitatea scăzută in toate sectoarele, inclusiv in agricultură, exportul orientat in cea mai mare măsură pe produse primare) există şi o multitudine de diferenţe: unele sunt ţări foarte populate, altele nu; unele au o suprafaţă foarte mare, altele nu; cele mai multe au fost colonii, cateva nu; unele sunt democraţii, altele au regimuri totalitare, iar cele mai multe se situează undeva intre aceste două limite; unele inregistrează creşteri rapide, altele nu, unele dintre state au inregistrat in ultimele decenii realizări importante in domeniul modernizării şi creşterii performanţelor economice, altele au regeresat economic.

Gruparea ţărilor in dezvoltare in categorii omogene este destul de dificil de realizat, datorită diversităţii extrem de ridicată a grupului. Criteriile de clasificare utilizate de diferite organisme internaţionale sunt şi ele complexe, de la criterii de natura economică (ca PIB/ loc.), la criterii de natură geografică, politică (regimuri democratice sau regimuri totalitare), grad de corupţie sau nivelul de respectare a libertăţilor fundamentale. Cele mai utilizate clasificări ale ţărilor in dezvoltare sunt cele folosite de Banca Mondială şi preluate de toate marile organizaţii internaţionale. Banca Mondială operează cu criteriul geografic, cu cel de venit pe locuitor şi cu cel de indatorare.

Din punct de vedere geografic, ţările in dezvoltare sunt grupate in 6 regiuni, şi anume: Asia de Est şi Pacific, in care sunt incluse 24 de ţări, Europa şi Asia Centrală, din care fac parte ţările foste comuniste şi cele CSI, cu 27 de ţări, America Latină şi Caraibe, cu 32 de ţări, Orientul Mijlociu şi Africa de Nord (14 ţări), Asia de Sud (8 ţări) şi Africa sub-sahariană (48 de ţări).

In funcţie de venitul pe locuitor, sunt identificate trei categorii de ţări, şi anume:ţările cu venituri reduse, considerate şi cele mai sărace ţări şi care fac deseori subiectul unor analize separate (59 de ţări), ţările cu venituri medii (aici sunt folosite două subgrupe, şi anume cele cu venituri sub medie – 54 de ţări - şi cele cu venituri peste medie – 40 de ţări) şi ţările cu venituri ridicate – 55 de ţări - (cu o subgrupă: ţările membre OCDE cu venituri ridicate – 24 de ţări, considerate a fi ţările dezvoltate). Din aceasta clasificare, ţările in dezvoltare sunt considerate cele cu venituri scăzute şi medii, dar şi unele cu venituri ridicate, care nu sunt membre OCDE (este vorba de ţările arabe exportatoare de petrol). Impărţirea pe venit este realizată in conformitate cu datele privind venitul naţional pe locuitor din 2004 şi este următoarea: ţările cu venituri scăzute sunt cele care au un venit pe locuitor mai mic de 825 USD, cele cu venituri medii intre 826 şi 10 066 USD (cele două subgrupe sunt: prima intre 826 şi 3255 USD, iar a doua, intre 3256 şi 10 065 USD), iar ţările cu venituri ridicate ţările cu peste 10 066USD pe locuitor.

In fine, ultimul criteriu este cel al gradului de indatorare. Gradul de indatorare vizează povara datoriei externe pe care ţările in dezvoltare o au faţă de creditorii internaţionali (instituţii internaţionale, guverne sau bănci comerciale), dat fiind faptul că datoria externă este una dintre cele mai grave probleme cu care se confruntă aceste ţări. Acest criteriu este privit prin prisma a doi indicatori, şi anume: serviciul datoriei externe raportat la venitul naţional şi serviciul datoriei externe raportat la valoarea exporturilor. Banca Mondială operează cu 4 categorii de ţări, din care doar primele trei sunt specifice ţărilor in dezvoltare: ţări sever indatorate (52 de ţări),ţări moderat indatorate (39), ţări puţin indatorate (45) şi ţări neclasificate (acestea sunt ţările dezvoltate).

Caracteristici ale ţărilor in dezvoltare

Cea mai importantă şi mai complexă dimensiune a fenomenului de subdezvoltare rămane caracteristica de bază, care uneşte ţările in dezvoltare şi determină abordarea lor unitară: sărăcia. Cu toate eforturile făcute, aceste ţări sunt in continuare deosebit de sărace. Trebuie doar să precizăm că dimensiunile sărăciei sunt extrem de mari şi că progresele inregistrate pană in prezent de aceste ţări au avut un efect destul de redus asupra sărăciei. Dimensiunea sa complexă este dată de intercondiţionările pe care sărăcia le are cu celelalte caracteristici ale ţărilor in dezvoltare: educaţia, starea de sănătate, creşterea populaţiei etc. Tabelul următor prezintă, sintetic, aceste aspecte:

Probleme cheie ale ţărilor subdezvoltate: realizări şi limite

Tabelul 9.4

Problema

Realizări

Limite

Speranţa de viaţă

A crescut in ultimii 30 de ani, atingand media de 63 de ani, in multe ţări ajungand la 70 de ani

Mortalitatea inaltă din aceste ţări se datorează, in special, mortalităţii infantile, decesul in randul copiilor nevaccinaţi şi a mamelor, la naştere

Sănătatea

2/3 din populaţia ţărilor slab dezvoltate are acces la serviciile de sănătate. Cheltuielile publice pentru sănătate, ca procent din P.N.B., s-au dublat in ultimii 30 de ani.

Aproape 1,5 miliarde de oameni nu au acces la serviciile de sănătate; 1,3 miliarde nu au acces la apă potabilă; in Africa sub-sahariană un adult din 40 este seropozitiv.

Hrană

Din 1965 pană in 1990 numărul ţărilor in care s-a asigurat necesarul suficient de hrană s-a dublat, de la 25 la 50. Media valorii calorice era de 90% din nivelul cerut şi a crescut la 107% faţă de nivelul minim necesar in 1985.

Peste 800 milioane de oameni (cca. 15% din populaţia lumii) nu au suficientă hrană; un copil din trei suferă de malnutriţie.

Educaţie şi alfabetizare

In ultimii 20 de ani ciclul primar a fost urmat de un număr de copii de varstă şcolară ce a crescut de la 70% la 80% din total. Ciclul secundar aproape că şi-a dublat cifra (de la 25% la 40% din cifra totală). Gradul de alfabetizare a crescut de la aprox.1/3 la 65% in 1990

Aproape un miliard de oameni, sau 35% din populaţia adultă, este analfabetă, iar in multe zone, 30% şi peste dintre elevii de varstă şcolară răman la ciclul primar

Situaţia copiilor

In ultimii 30 de ani, mortalitatea infantilă a fost redusă cu mai mult de 50%.

Malnutriţia şi bolile ucid mai mult de 34.000 de copii in fiecare zi.

Situaţia femeilor

Din 1970 pană in 1990, numărul de fete ce a urmat ciclul secundar a inregistrat o creştere, de la 17% la 36% din numărul total de fete de această varstă.

2/3 din totalul analfabeţilor din ţările cele mai sărace sunt femei, femeile acced intr-un număr de două ori mai mic in invăţămantul superior decat bărbaţii.

Securitate

Sfarşitul războiului rece a dus la eliminarea implicării ţărilor celor mai sărace in rivalităţile dintre superputeri

Războaie, insurecţii şi terorismul armat au afectat aprox. 60 de ţări. Aproximativ 35 milioane de oameni sunt refugiaţi

Mediul

In ultimii 20 de ani ponderea familiilor rurale cu acces la apă potabilă a crescut de la sub 10% la 60%.

Pădurile tropicale sunt distruse cu o suprafaţă de mărimea unui teren de fotbal in fiecare secundă. Creşterea economică rapidă poate inrăutăţi poluarea mediului.

Venituri scăzute şi distribuţia inegală a veniturilor

Diversitatea foarte mare a grupului ţărilor in dezvoltate dezvăluie o realitate sumbră. Banca Mondială identifică 61 de ţări din cele clasificate care sunt considerate a fi cele mai sărace ţări ale lumii. Acestea provin, in marea lor majoritate, din Africa sub-sahariană şi Asia de Sud, cele mai sărace regiuni ale lumii şi cu cea mai numeroasă populaţie.

Principalii indicatori ai dezvoltării

Populaţia (mil) 2003

Rata anuală de creştere a populaţiei

(1990 – 2003) %

Venitul naţional brut/loc

USD

2003

VNB/loc

USD/loc

PPP

2003

Speranţa de viaţă

Ani2002

Mortalitate infantilă sub 5 ani la 1000 loc.

2002

Rata de alfabetizare

(% in populaţia de peste 15 ani)

2002

Emisiile de dioxid de carbon

Milioane tone

2000

Mondial

6271,7

1,4

5500

8180

67

81

79

22994,5

Ţări cu venituri scăzute

2310,3

2,0

450

2190

58

126

61

2066,7

Ţări cu venituri medii

2990

1,1

1920

6000

70

38

90

9129,1

Ţări cu venituri sub medie

2655,2

1,1

1480

5510

69

40

90

7116,3

Ţări cu venituri peste medie

334,9

1.3

5340

9900

73

22

91

2012,0

Ţări cu venituri scăzute şi medii

5300,3

1,5

1280

4320

65

88

7878

11196,2

Ţări cu venituri ridicate

971,4

0,7

28 550

28 603

78

7

...

11 804,3

Asia de Est şi Pacific

1854,5

1,2

1080

4680

69

42

90

3752,3

Europa şi Asia Centrală

472,7

0,1

2570

7570

69

37

97

3162,6

America Latină şi Caraibe

534,2

1,6

3260

7080

71

34

89

1357,4

Orientul Mijlociu şi Africa de Nord

311,6

2,1

2250

5700

69

54

69

1227,2

Asia de Sud

1 424,7

1,8

510

2 660

63

95

59

1 220,3

Africa subsahariană

702,6

2,5

490

1 770

46

174

65

478,8

Cele mai sărace ţări ale lumii, aflate cu predilecţie in Africa sub-sahariană şi Asia, deţin o populaţie numeroasă, ceea ce face ca situaţia lor să fie cu atat mai dramatică. Operand cu indicatorul P.N.B./loc., ajustat cu paritatea puterii de cumpărare, cele mai sărace ţări ale lumii inregistrează „performanţe” greu de imaginat. Pentru ocupantele ultimelor locuri, venitul pe locuitor nu depăşea, la nivelul anului 2003, 900 USD/loc., ceea ce inseamnă, in medie, sub trei dolari/zi pentru fiecare cetăţean! Iar progresele inregistrate in ultimii 5 ani sunt atat de modeste, incat cu greu pot fi considerate progrese!

Cele mai sărace ţări, din punct de vedere al P.N.B.real/loc a .

Tabelul 9.6 Ţara

PNB real/loc 1998

P.N.B. real/loc. 2003

Sierra Leone

445

530

Tanzania

483

610

Malawi

551

600

Burundi

561

620

Etiopia

566

710

Republica Congo

573

710

Yemen

658

820

Mali

673

960

Zambia

678

850

Niger

729

820

R.D.Congo

733

640

Nigeria

740

900

Alături de nivelurile scăzute ale venitului pe locuitor, ţările subdezvoltate se confruntă şi cu o mare discrepanţă in distribuirea veniturilor. Distribuţia veniturilor reprezintă un indicator de apreciere al dezvoltării economice a unei ţări. Pentru ţările in dezvoltare, in special pentru cele mai sărace dintre aceasta, inegalitatea in distribuirea veniturilor se corelează cu sărăcia absolută in care trăieşte o mare parte din populaţia acestor ţări.

Inegalitatea in distribuirea veniturilor este relevată şi de ponderea pe care cea mai săracă cincime o are in veniturile totale, comparativ cu ponderea celei mai bogate cincimi in aceleaşi venituri totale. Pentru ţările bogate, acest raport este, in medie, de 5 la 1. pentru ţările cele mai sărace, acesta atinge şi niveluri de peste 30 la 1. Iată, comparativ, care este situaţia ţărilor dezvoltate şi a ţărilor sărace, cel mai slab clasate, din punct de vedere al raportului venitul celei mai sărace cincimi a populaţiei/venitul celei mai bogate cincimi a populaţiei:

Raportul dintre venitul celei mai sărace cincimi a populaţie şi venitul celei mai bogate cincimi a populaţiei (1998) Tabelul 9.7

Ţara

Ponderea (%) celei mai sărace cincimi in venitul total

(A)

Ponderea (%) celei mai bogate cincimi in venitul total

(B)

Raport

B/A

Ţări dezvoltate

Noua Zeelandă

2,7

46,9

17,4

S.U.A.

5,2

46,4

8,9

Australia

5,9

41,3

7,0

Marea Britanie

6,6

43,0

6,5

Irlanda

6,7

42,9

6,4

Israel

6,9

42,5

6,2

Portugalia

7,3

43,4

5,9

Ţări in tranziţie

Federaţia Rusă

4,4

53,7

12,2

Turkmenistan

6,1

47,5

7,8

Kyrgyzstan

6,3

47,4

7,5

Estonia

6,2

41,8

6,7

Kazakstan

6,7

42,3

6,3

Republica Moldova

6,9

41,5

6,0

Romania

7,6

40,3

5,3

Ţări in dezvoltare

Siera Leone

1,1

63,4

57,6

Republia Centrafricană

2,0

65,0

32,5

Guatemala

2,1

63

30,0

Guineea Bissau

2,1

58,9

28,0

Paraguay

2,3

62,4

27,1

Brazilia

3,0

63,8

25,5

Lesotho

2,8

60,1

21,5

Niger

2,6

53,3

20,5

Honduras

3,4

58,0

17,1

Pentru multe din ţările slab dezvoltate, inegalitatea distribuirii veniturilor işi are sursa in decalajul intre mediul urban şi rural. Zonele rurale sunt, pe langă extrem de sărace, şi puternic concentrate in mana unor latifundiari (cum este cazul celor mai multe din ţările latino-americane) ceea ce face ca venitul obţinut in agricultură să fie, practic, insuşit in cea mai mare parte de marii proprietari.

O altă cauză a acestei inegalităţi derivă şi din accesul redus la educaţie pentru cea mai mare parte a populaţiei acestor ţări, ceea ce face ca majoritatea forţei de muncă să fie slab calificată, cu salarii extrem de reduse. Se apreciază că reducerea analfabetismului are efecte pozitive asupra veniturilor ce revin celor 40% din populaţie, cea mai săracă7.

Şi politicile promovate de către statele in dezvoltare au contribuit la creşterea sau menţinerea ridicată a inegalităţii veniturilor: supraevaluarea cursului de schimb, politica de preţ, care dezavantajează net produsele agricole, in condiţiile in care agricultura este principala ocupaţie in multe din aceste ţări, etc.

Dependenţa faţă de exterior

Aşa cum arăta şi Jan Tinbergen in cel de-al III-a Raport către Clubul de la Roma, naţiunile in curs de dezvoltare sunt, in continuare, in stare de derivă din faptul că dispun de mai puţine cunoştinţe, de posibilităţi limitate de a utiliza ceea ce au.

Structurile impuse de către fostele metropole coloniilor lor au avut drept consecinţă fundamentală stagnarea şi incetinirea considerabilă a ritmului creşterii economice pe termen lung. In cadrul acestor structuri, economia naturală, de subzistenţă, rămăşiţele unor relaţii de producţie precapitaliste total inadecvate progresului tehnic deţineau o pondere ridicată. Chiar dacă, in paralel, s-a dezvoltat un sector capitalist, el era orientat către exterior. S-a conturat astfel o “economie dualistă”, de tip colonial, dezarticulată, incapabilă să realizeze o dezvoltare autentică, autointreţinută9.

O trăsătură a economiei mondiale contemporane continuă să fie starea de dependenţă a Sudului subdezvoltat faţă de Nordul dezvoltat. Această dependenţă se manifestă indeosebi pe plan financiar, alimentar şi tehnologic. Dar şi Nordul este dependent de Sud. Sudul reprezintă o bogată şi, mai ales, ieftină sursă de aprovizionare pentru Nord, in special cu materii prime sau produse puţin prelucrate.

Lichidarea rămanerii in urmă, dezvoltarea economico-socială independentă vor fi, in primul rand, rezultatul efortului propriu, maximizării mijloacelor materiale, financiare şi umane proprii.

In lipsa unui capital privat autohton important, tendinţa de a fonda strategia economică pe activitatea crescandă a statului este o caracteristică cvasi-generală a ţărilor in dezvoltare. Caracterul sectorului de stat in aceste ţări este determinat de natura forţelor sociale, care deţin puterea politică, de obiectivele urmărite de acestea, de căile adoptate pentru implinirea lor.

O strategie de dezvoltare trebuie să se bazeze pe propria experienţă, pe adaptarea experienţei generale la condiţiile concrete, particulare, ale fiecărei ţări. Aceste modele proprii permit infăptuirea unor obiective prioritare, cum ar fi:

  • formarea cadrelor naţionale şi folosirea judicioasă a forţei de muncă;

  • crearea unui nucleu industrial propriu, suficient de diversificat, capabil să satisfacă nevoia crescandă de bunuri de echipament;

  • promovarea exporturilor de produse prelucrate.

In contextul interdependenţelor mondo-economice, subdezvoltarea afectează, sub o formă sau alta, toate statele lumii. Ea este, in consecinţă, o problemă de interes general. Ori, la probleme globale se cer soluţii globale, ceea ce inseamnă, inainte de toate, participarea activă a intregii comunităţi internaţionale, inclusiv a ţărilor dezvoltate la rezolvarea acestei probleme.

Tinerele state nu reuşesc să-şi valorifice pe deplin pe piaţa mondială rezultatele muncii productive naţionale. In ceea ce priveşte produsele primare, două sunt obstacolele care influenţează negativ: pe de o parte obstacolele tarifare şi netarifare ridicate de ţările dezvoltate, iar, pe de altă parte, instabilitatea preţurilor internaţionale.

Astfel, apar restricţii cantitative, (de exemplu, in S.U.A., la importul de bumbac brut; in Europa Occidentală, la importul de produse alimentare), susţinerea preţurilor de producţie (pentru producătorii autohtoni), subvenţionarea factorilor de producţie, fiscalitatea (taxe mari).

Asigurarea hranei

O problemă majoră a ţărilor subdezvoltate este foametea şi malnutriţia, sau, mai bine zis, problema alimentară.

Potrivit celor mai recente estimări, peste 550 de milioane de oameni (375 de milioane in Asia, mai mult de 80 de milioane in Africa, 45 de milioane in America Latină) suferă efectiv de foame.

Pentru a putea fi considerat hrănit normal, un om trebuie să consume zilnic, in medie, 2200 - 2400 de calorii şi circa 80 - 90 grame de proteine. Ori, 28% din populaţie in Asia, 25% in Africa, 13% in America Latină consumă sub acest barem. Această situaţie contrastează puternic cu consumul din ţările dezvoltate. Problema alimentară are atat implicaţii de ordin social, cat şi implicaţii de ordin politic (accentuare migraţiei, convulsii sociale).

Interdependenţa cu alte probleme economice globale joacă un rol important in determinarea dimensiunilor problemei alimentare.

Pentru rezolvarea acestor probleme este nevoie atat de efortul propriu, cat şi de asistenţa celorlalte state prin intermediul diverselor organizaţii intenaţionale (FAO şi FIDA, precum şi PAM, au iniţiat numeroase programe de ajutorare a ţărilor subdezvoltate). Este necesară punerea in practică a unor programe de cooperare tehnică, de eliminare a pierderilor alimentare, de eliminare a pierderilor de teren arabil, pentru dezvoltarea pescuitului. Toate acestea pot fi puse in practică. Ţinand seama de cauzele care au generat situaţia alimentară precară de pe glob, devine foarte clar că soluţionarea viabilă, de durată, nu poate fi asigurată decat prin creşterea substanţială şi diversificarea producţiei agroalimentare.

Ţările subdezvoltate nu se pot baza pe "transferul de hrană", ci, in primul rand, pe efortul propriu. Printre căile posibile de sporire a producţiei alimentare in ţările in dezvoltare, cele care reţin atenţia experţilor sunt următoarele:

  • extinderea suprafeţelor cultivate,

  • sporirea randamentului la hectar şi pe animal productiv,

  • exploatarea unor noi resurse naturale şi producerea de alimente pe cale sintetică.

Cele mai mari rezerve de terenuri cultivabile se află in America Latină, Africa Tropicală şi America de Nord (in Asia de Sud, ce se confruntă cu grave probleme, această soluţie nu există).

Dar, deşi şi-ar putea spori producţia, problemele răman pentru majoritatea ţărilor, pentru că acestea ar trebui să aloce mai multe resurse financiare decat au pentru a putea spori randamentele agricole. De exemplu, o creştere de 4% a producţiei agricole necesită resurse financiare de 15 - 16 miliarde dolari anual, sumă greu de realizat in condiţiile datoriei externe actuale. Pentru a avea o imagine comparativă a diferenţelor uriaşe care există intre ţările dezvoltate şi cele slab dezvoltate in planul producţivităţii agricole, este suficient să precizăm faptul că Eriteea, una dintre cele mai sărace ţări ale lumii, inregistrează o valoare adăugată in agricultură de aproape 1000 de ori mai mică decat a Belgiei.

Productivitatea in agricultură (Valoarea adăugată pe un muncitor agricol USD 1995), 2000-2002 Tabelul 9.8

Total mondial

1 051

Ţări cu venituri scăzute

383

Ţări cu venituri medii

818

Angola

137

Eritreea

68

Kenya

213

Madagascar

155

Malawi

124

Mozambic

136

Polonia

1 879

Romania

3 588

Australia

36 327

Belgia

57 462

SUA

53 907

Degradarea mediului inconjurător

O altă problemă care ingrijorează comunitatea internaţională este degradarea mediului inconjurător, in condiţiile unor nevoi crescande de hrană şi de dezvoltare industrială - căi menite a scoate aceste ţări din starea de subdezvoltare. Degradarea potenţialului natural-forestier, arabil, piscicol, izvoarelor subterane precum şi poluarea aerului şi a apei au atins, in multe ţări, cote ingrijorătoare. Conform unui studiu publicat de Banca Mondială in 199310, intre multiplele aspecte ale degradării mediului se numără deprecierea solului, degradarea datorită poluării, alterarea diversităţii biologice, despăduririle şi eroziunea terenurilor. Bazandu-se pe multiple exemple, autorii studiului, ambii economişti, relevă că degradarea mediului poate costa intre 1 şi 15% din P.I.B. al unei ţări.

Problema subdezvoltării este o problemă extrem de complexă, ce se manifestă in toate domeniile economico-sociale şi in intreaga economie mondială.

Mondializarea acestui flagel necesită măsuri ample şi urgente din partea comunităţii internaţionale, o cooperare stransă in care rolul organismelor internaţionale este extrem de important. In acest context, al eforturilor pentru eliminarea sărăciei şi susţinerea dezvoltării, asistenţa financiară este una din componentele de bază. Fără corelarea tuturor factorilor - externi şi interni - acest proces va continua să afecteze lumea intreagă precum o maladie ucigătoare.

Factori critici ai dezvoltării

In concepţia unor specialişti11, factorii critici ai dezvoltării sunt consideraţi a fi in număr de 6.

Primul factor considerat sunt economiile, investiţiile şi decalajul tehnologic. Capitalul este insuficient in ţările in dezvoltare. El se traduce intr-o inzestrare precară a aparatului productiv, o inzestrare slabă cu tehnologie şi un scăzut grad de performanţă. Lipsa capitalului este determinată de rata scăzută a investiţiilor interne şi de un aport extrem de limitat al investiţiilor străine. Economiile sunt puţine, cand veniturile sunt scăzute, imprumuturile externe sunt scumpe, iar asistenţa străină este pe cat de greu de obţinut, pe atat de insuficientă. In ceea ce priveşte inovarea şi nivelul tehnologic, se ştie că pe termen lung, acestea contribuie la eficientizarea investiţiilor. Schimbările tehnologice au in vedere atat o tehnică mai performantă (maşini, calculatoare, etc.), cat şi intărirea producţiei, eliminarea risipei, sporirea eficienţei.

Un al doilea factor identificat este transformarea structurală. Aceasta implică, deopotrivă, industrializarea, urbanizarea, schimbarea modului de producţie, de la cel tradiţional, la cel modern. In ceea ce priveşte ţările in dezvoltare, in special cele mai sărace, agricultura contribuie cu cea mai mare pondere la crearea P.N.B.-ului, intre 40% şi 60%. Al doilea sector ca importanţă este cel terţiar, intre 20 şi 40%. Creşterea nivelului de dezvoltare implică şi modificarea ponderii acestor sectoare, cu atat mai mult cu cat ele se caracterizează şi printr-o mare ineficienţă (agricultura, de exemplu, deşi deţine o pondere foarte mare in crearea P.N.B., nu poate asigura hrana populaţiei ţărilor respective).

Structura comerţului exterior reprezintă al treilea factor critic al dezvoltării. Exporturile acestor ţări, pe langă faptul că trebuie să sporească, necesită o diversificare şi o creştere a ponderii produselor manufacturate, singurele in măsură să contribuie la atenuarea inrăutăţirii termenilor schimbului ai acestor ţări. Importanţa comerţului exterior este subliniată şi de faptul că studiile econometrice au arătat că o creştere a exporturilor in produsul total cu 10% determină o creştere economică a ţării cu 0,6%.

Al patrulea factor critic al dezvoltării il constituie ineficienta alocare a resurselor. Utilizarea de preţuri administrate de către stat contribuie cel mai adesea la o ineficientă alocare a resurselor. De cealaltă parte, un mecanism de formare al preţurilor bazat pe o piaţă liberă implică o mai mare iniţiativă, o reducere a pierderilor, o limitare a corupţiei şi, in final, o mai mare eficienţă in alocarea resurselor. Alocarea eficientă a resurselor presupune atat politici la nivel microeconomic, cat şi politici macroeconomice. Emisiunea de monedă fără acoperire in bunuri şi servicii, pentru compensarea deficitelor bugetare, contribuie la creşterea inflaţiei şi la migrarea capitalurilor către ţări cu o stabilitate a preţurilor mai mare.

Formarea capitalului uman şi resursele pentru dezvoltare este cel de-al cincilea domeniu critic al dezvoltării. Creşterea economică depinde in mod esenţial, in special pe termen lung, de capacitatea acestor ţări de a forma capitalul uman. Dificultatea realizării acestui deziderat rezultă din faptul că are efecte pe termen lung, la fel cum această nerealizare se răsfrange tot după un interval indelungat in timp. Aspectele primare ale acestui domeniu critic al dezvoltării sunt educaţia, accesul la ea şi calitatea acesteia. Se ştie că aceste ţări au cele mai ridicate rate ale analfabetismului, că accesul la educaţie este ingrădit, in special populaţiei de sex feminin, iar studiile arată că o creştere cu doar 10% a celor inscrişi la invaţămantul secundar contribuie cu 0,3% la creşterea economică. De asemenea, in stransă legătură cu acest aspect, pentru ţările in dezvoltare, mai ales pentru cele mai sărace, o problemă deosebit de importantă o constituie creşterea populaţiei, organismele internaţionale de profil recomandand insistent adoptarea unor politici la nivel guvernamental de planificare familială.

In sfarşit, ultimul factor critic al dezvoltării identificat de specialişti, este asigurarea unor politici durabile de dezvoltare. Aceasta inseamnă, spre exemplu, asigurarea unei creşteri economice posibil de atins, luarea in considerare a elementelor legate de mediu, păstrarea sub control a ratei de creştere a populaţiei, păstrarea in limite normale şi stimulative a diferenţelor sociale şi economice etc. Un alt element important il reprezintă şi pacea socială din aceste ţări, stabilitatea politică şi socială, determinante pentru stabilitatea economică. După instabilitate, este necesară o perioadă foarte lungă de timp pentru relansarea investiţiilor, pentru aplicarea şi vegherea la respectarea legilor etc. şi un şi mai indelungat timp pentru culegerea roadelor acestor investiţii.

Back to Top