In economia contemporană, mondializarea a devenit un fenomen evident. Faptul că un produs purtand aceeaşi marcă este fabricat in mai multe ţări sau că in consiliile de administraţie ale multora dintre cele mai mari firme pot fi găsiţi membri de naţionalităţi diferite nu mai constituie o excepţie. Nu mai este o excepţie nici faptul că o grevă la o intreprindere a lui General Motors din Brazilia declanşează o mişcare de solidarizare in uzinele aceleiaşi firme situate in puncte cardinale opuse, in Australia sau in Anglia.

Acest univers multidimensional, această lume cosmopolită sunt, in mare parte, produsul activităţilor tot mai ample ale societăţilor transnaţionale. Aceşti agenţi economici ocupă, astăzi, o poziţie de prim ordin in economia mondială, avand o forţă economică mai mare chiar şi decat a unor ţări dezvoltate.

In capitalismul liberei concurenţe, comerţul exterior reprezenta principala cale de desfăşurare a relaţiilor economice internaţionale.

In economia mondială contemporană, valoarea bunurilor şi serviciilor care rezultă din investiţiile externe depăşesc considerabil valoarea exporturilor propriu-zise de mărfuri pe plan mondial. Aceasta inseamnă că investiţiile externe sunt principalul instrument de dezvoltare a relaţiilor economice internaţionale. Ele se află la baza apariţiei societăţilor transnaţionale (STN).

Investiţiile externe de capital

Fluxurile internaţionale de capital imbracă două forme principale: investiţiile de portofoliu şi investiţiile directe.Investiţiile internaţionale de portofoliu inseamnă achiziţionarea de pe o piaţă financiară a unor valori mobiliare străine (acţiuni, obligaţiuni). Ele permit participarea la luarea deciziilor, dar nu şi dreptul de control.

Investiţiile directe (IDE) constau in achiziţionarea pachetului de acţiuni de control, in cumpărarea unor intreprinderi sau in construirea lor pe loc gol, in străinătate. Majorarea capitalului unei filiale externe sau un imprumut acordat acesteia de către firma-mamă reprezintă, de asemenea, forme de investiţii directe externe.

In ultimă instanţă, exercitarea controlului este aceea care deosebeşte cele două categorii de investiţii externe. O investiţie de portofoliu se poate transforma intr-o investiţie directă, in condiţiile in care o participare minoritară se transformă intr-una majoritară.

Istoria fluxurilor externe de capital incepe in secolul al XIX-lea cand predominante erau imprumuturile şi investiţiile de portofoliu. Anglia (in special) şi Franţa deţineau cea mai mare parte a plasamentelor de acest gen. Alături de firmele private, statul juca un rol important. Extracţia de minereu, plantaţiile, căile ferate, lucrările de infrastructură, in general, erau domeniile către care se indreptau aceste fluxuri. In fine, ţările coloniale reprezentau o piaţă mai atractivă decat marile metropole capitaliste.

Caracteristic pentru aceste fluxuri internaţionale de capital era faptul că ele nu erau stimulate in primul rand de diferenţele dintre ratele dobanzii din diferite ţări, ci, mai ales, de nevoile de finanţare a activităţii economice externe, in condiţiile expansiunii coloniale.

Avantajul comparativ dat era de partea ţărilor coloniale. In plus, in fazele de recesiune sau de criză economică, capitalurile din metropolă găseau refugiu in colonii. Exista o desincronizare a ciclurilor. Această dinamică a permis, indeosebi Marii Britanii, o creştere axată pe exporturi şi pe reciclarea excedentelor. Investiţiile directe externe jucau un rol secundar.

Hobson, in 1914, şi Lenin, in 1916, analizează inceputurile raporturilor dintre cele două mari categorii de investiţii externe: cele de portofoliu şi cele directe. Incă de pe atunci, firme precum Siemens, General Electric, Standard Oil deveniseră cunoscute in lume. In spatele Angliei şi Franţei işi fac apariţia Germania şi Statele Unite, in calitate de investitori de capital peste graniţe.

Primul război mondial şi criza economică mondială din 1929-1933 răstoarnă ierarhia ţărilor exportatoare de capital. Statele Unite devin primul exportator, iar Germania primul importator de capital. Treptat, apare tot mai evidentă creşterea importanţei investiţiilor directe externe, in comparaţie cu cele de portofoliu. Perioada de după cel de-al doilea război mondial marchează trecerea la o nouă etapă a economiei mondiale: cea a dominaţiei IDE.

Sistemul de la Bretton-Woods induce, pe termen lung, aşa-numitul paradox al lui Triffin, conform căruia lichidităţile internaţionale nu pot să crească decat in funcţie de deficitul balanţei de plăţi externe americane şi de slăbirea dolarului. Pe termen scurt insă, exporturile de capital americane au evoluat in sens invers faţă de evoluţia ciclului intern caracteristic SUA, ceea ce a atenuat repercursiunile negative pe plan internaţional. După trecerea la sistemelor ratelor de schimb flexibile, acest mecanism regulator este tot mai mult slăbit, datorită „umflării” mişcărilor de capital pe termen scurt, dezvoltării spectaculoase a operaţiunilor speculative asupra cursurilor de schimb.

Ce permite unui agent economic să facă o investiţie directă intr-o ţară străină?

In principiu, o firmă locală, dintr-o ţară dezvoltată, este avantajată in lupta de concurenţă cu o firmă străină. Ea primeşte lupta ”pe teren propriu”. Firma locală poate beneficia de sprijinul propriului guvern, de relaţiile tradiţionale cu furnizorii autohtoni sau cu investitorii instituţionali din propria ţară. Aşa stand lucrurile, o firmă străină pentru a se putea menţine intr-un mediu economic nou trebuie să posede alte avantaje, care să se dovedească valabile. Numai aşa ea va avea şansa să obţină un profit mai mare, nu numai faţă de cel din ţara de origine, ci şi in comparaţie cu concurenţii din ţara gazdă; in acest mod, investiţia sa externă se va justifica. Pentru a ajunge intr-o astfel de ipostază, firma străină va trebui să acumuleze, in prealabil, calităţi specifice in propria ţară, pe planuldimensiunii capitalului, al tehnologiei, al componentelor de gestiune, al obţinerii economiilor de scară, care, toate la loc, vor crea un avantaj competitiv. Aşa apar posibilitatea şi necesitatea investiţiilor directe externe.

Dar valorificarea avantajului competitiv nu va fi posibilă fără exercitarea deplină a controlului. Un control partajat impiedică investitorul străin să-şi pună in valoare calităţile specifice, de exemplu, cele legate de capacitatea managerială. Totodată, controlul asigură păstrarea avansului tehnologic, impiedicand difuzarea know-how-ului. Drepturile de proprietate intelectuale sunt ocrotite.

Trăsături ale IDE

In prezent, investiţiile directe externe se caracterizează prin următoarele trăsături:

  • Ele depăşesc net ca importanţă investiţiile externe de portofoliu;

  • Statele Unite joacă un rol preponderent, atat ca „ţară de origine”, cat şi ca „ţară gazdă”, a investiţiilor directe externe, in comparaţie cu celelalte ţări dezvoltate cu economie de piaţă;

  • După cel de-al doilea război mondial, IDE se orientează cu preponderenţă către ţările dezvoltate. Axa Nord-Nord a devenit mult mai atractivă decat cea Nord-Sud.

  • S-a modificat structura pe ramuri a IDE. Sectorul manufacturier a depăşit ca importanţă pe cel primar (cu excepţia petrolului). Producţia de inaltă tehnologie şi serviciile atrag cea mai mare parte a IDE.

  • Ale loc o distribuţie pe zone de influenţă a IDE din ţările dezvoltate către ţările in dezvoltare. Cele mai importante fluxuri sunt: SUA – America latină, UE – Africa, Japonia – Asia.

Distribuirea regională a IDE (% din total)

Intrări

Ieşiri


1995

1998

1999

2000

1995

1998

1999

2000

Ţări dezvoltate

63,4

71,5

77,1

78,1

85,3

91,6

94,0

91,0

Ţări in dezvoltare

32,3

25,8

20,6

18,9

14,5

8,1

5,8

8,7

O evaluare exactă a dimensiunilor IDE nu reprezintă o intreprindere facilă. In general, reinvestiţiile din profitul filialelor externe, ca şi fondurile de investiţii formate prin imprumuturi de la băncile din ţara gazdă, adică elemente care contribuie la creşterea IDE, nu sunt reflectate corespunzător din punct de vedere statistic.

Modalităţi de implantare

Modalităţile concrete de implantare a investiţiilor externe cuprind un evantai extrem de larg, de la o participaţie minoritară, pană la deţinerea integrală a capitalului unei filiale.

Cazul cel mai puţin frecvent este acela in care societatea-mamă creează o filială pe loc gol. De cele mai multe ori, ea preferă la inceput o participaţie la o intreprindere străină deja existentă.

In ceea ce priveşte societăţile americane, ele inclină, in mod evident, spre acele forme de investiţie care le asigură proprietatea integrală. Dorinţa de a deţine integral o filială exprimă o atitudine de neincredere faţă de eventualii asociaţi locali. Controlul total al filialelor externe este o garanţie pentru societatea-mamă; ea este asigurată că politica sa va fi respectată. In plus, rezistenţa faţă de o participaţie chiar şi majoritară se explică printr-un factor care reflectă decalajul tehnologic dintre SUA şi celelalte ţări. Difuziunea capitalului social este acompaniată, in mod normal, de o difuziune a cunoştinţelor tehnice. Deţinand doar o parte din activele unei intreprinderi, societatea-mamă se teme că va fi silită să divulge procedeele sale de fabricaţie şi, in consecinţă, să piardă avansul său tehnologic. Această teamă impinge societăţile americane să transforme o participaţie iniţial minoritară intr-o participaţie majoritară şi, mai ales, integrală. Refuzul unei participaţii minoritare este motivat şi prin consideraţii de ordin fiscal. Administraţia americană reduce impozitul pe cifra de afaceri a unei societăţi-mamă cu suma taxelor plătite in străinătate de către propriile filiale, cu condiţia ca ea să posede cel puţin cu 10% din capitalul acestora.

O tactică folosită in mod curent constă in penetrarea iniţială intr-o anumită societate străină cu singurul scop de a studia şi cunoaşte piaţa locală, de a innoda relaţiile de afaceri, de a evalua posibilităţile de extindere a cererii pentru anumite produse etc. Această fază de informare, odată depăşită, in situaţia in care perspectivele se anunţă atrăgătoare, se solicită o majorare a capitalului. Capitalurile locale fiind, de obicei, insuficiente, STN preia controlul asupra intreprinderii. Intr-un interval mai mult sau mai puţin lung, prin cumpărarea de titluri de valoare, partea intereselor autohtone este redusă la o mărime neinsemnată.

Sunt insă şi cazuri in care preferinţele converg către o strictă politică de participaţii minoritare. Unul dintre motivele avansate este acela al reducerii riscului naţionalizării. Acest tip de asociere permite societăţii-mamă să pătrundă pe numeroase pieţe cu un capital iniţial mai mic. In cazul acestei modalităţi de implementare, riscul pierderii exclusivităţii unui procedeu tehnic, a unui brevet, poate fi evitat printr-o alegere atentă a partenerilor. In plus, stipulaţiile contractului de asociere pot include un anumit număr de prevederi prohibite.

Strategia cea mai convenabilă de implantare externă pare a fi cumpărarea unor societăţi deja in funcţiune. Această cale permite economisirea de timp şi bani, angajarea de salariaţi care cunosc bine munca lor, beneficiul unei conduceri care cunoaşte caracteristicile pieţei locale etc. Cumpărarea unei intreprinderi este decisă, in ultimă instanţă, de raportul dintre preţul plătit şi beneficiul previzibil.

O formă specială de investiţie externă o constituie crearea intreprinderilor comune cu reprezentanţii statului (Mixed joint ventures) sau a intreprinderilor conjugate (Joint international business ventures). Primele constau intr-o asociere intre una sau mai multe intreprinderi străine, cu o firmă de stat autohtonă in condiţii aproximativ legale. Această formă de societate este intalnită, de pildă, in Japonia. Legislaţia niponă impune o participare a capitalurilor autohtone in proporţii cel puţin egale cu cele ale capitalului străin. In cazul altor ţări, indeosebi slab dezvoltate, intreprinderea „conjugată” apare ca un rezultat al unui contract in care ţara gazdă obţine recunoaşterea aportului său propriu (resurse naturale, mană de lucru, capital) de către firma străină, care aparţine, in general, unei ţări dezvoltate.

Avantaje

Trecand in revistă avantajele investiţiilor directe externe, ale implantării de filiale peste graniţă, trebuie amintită posibilitatea ocolirii barierelor vamale, acolo unde ele există. In condiţiile unor politici comerciale protecţioniste este tot mai dificil să se păstreze o piaţă numai pe calea exporturilor. Devine, de aceea, din ce in ce mai necesar să se producă direct in străinătate.

Societăţile transnaţionale impulsionează comerţul internaţional al societăţii-mamă. Filialele implantate in exterior au nevoie de maşini şi utilaje, de cunoştinţe tehnice, pe care le procură, in mare parte, din ţara de origine.

O societate transnaţională poate profita cel mai bine de pe urma diferenţelor dintre ratele naţionale ale dobanzii. Utilizand reţeaua de comunicaţii dintre filialele externe, firma transnaţională va imprumuta acolo unde condiţiile sunt cel mai favorabile şi va acorda fondurile obţinute unei filiale care altfel ar fi fost supusă – ca şi intreprinderile concurente – efectelor politicii „banilor scumpi”.

Acţionand concomitent in mai multe ţări, societatea transnaţională profită din plin de pe urma fluctuaţiilor monetare. De obicei, se cumpără masiv moneda ţării unde se aşteaptă o revalorizare, pentru ca, după aceea, să fie schimbată pe monedele ale căror cursuri au rămas constante. Rezultă astfel caştiguri apreciabile.

Piaţa societăţii transnaţionale

Societatea transnaţională tinde să-şi lărgească continuu sfera de dominaţie atat in interiorul ţării de origine, cat şi pe pieţe situate in diferite alte ţări.

Orice firmă transnaţională se manifestă concomitent in trei spaţii economice: cel naţional, autohton, in cazul societăţii-mamă, cel străin – in cazul filialelor, cel internaţional – ori de cate ori este vorba despre schimburile dintre unităţile care o compun sau dintre acestea şi restul lumii. Prin apariţia şi dezvoltarea acestor societăţi, sfera spaţială de activitate a intreprinderii se extinde considerabil. Ea nu mai este, ca odinioară, o entitate izolată. Are loc o interacţiune, o interpenetraţie intre domeniile micro, macro şi mondoeconomic.

In virtutea relaţiilor dintre societatea-mamă şi filialele din străinătate, precum şi dintre filialele inseşi, societatea transnaţională işi desfăşară activitatea in cadrul unei pieţe proprii, care este o piaţă internaţională.

Specific acestui tip de piaţă este că obiectul schimbului il constituie produsele intermediare, componente ale unor produse finale, in virtutea specializării impuse de societatea-mamă filialelor sale.

Piaţa internă a STN este şi o piaţă de capital, de tehnologie sau de forţă de muncă.

Centrul coordonator impune, de regulă, unităţilor componente relaţii de schimb pe care trebuie să le intreţină intre ele, precum şi preţurile practicabile. De obicei, preţurile la care bunurile se schimbă sunt fixate pe baza costului. Există insă şi cazuri cand societatea-mamă impune unei filiale să cumpere producţia alteia la un preţ diferit de cel practicat pe piaţa mondială. Asemenea situaţii apar atunci cand se urmăreşte cucerirea sau menţionarea unei poziţii dominante, reducerea cuantumului impozitelor pe venit datorat statului gazdă, eludarea controlului schimbului valutar şi protejarea faţă de fluctuaţiile monetare. Astfel, sub-facturarea materiilor prime, a produselor intermediare, permite filialei care le primeşte să vandă la preţuri mai mici. Urmărind maximizarea profitului global, STN manipulează preţurile pentru a mări beneficiul filialei din ţara unde rata impozitului este scăzută şi invers. In fine, cand o devalorizare este iminentă, STN va căuta să scoată din ţara respectivă cea mai mare parte a profitului şi să o indrepte spre ţările cu monedă forte. Profitul este, astfel, transferat de la o filială la alta sau adus in ţara de origine, prin mecanismul „preţului de transfer”, preţ care se abate considerabil de la valoarea internaţională.

După unele aprecieri, ponderea comerţului intern al societăţilor transnaţionale in comerţul mondial a ajuns destul de mare, la circa 30%. In ceea ce priveşte greutatea specifică a „pieţei interne” a STN in exporturile ei totale, ea diferă in raport cu ţara de origine.

Ţinand cont de trăsăturile caracteristice ale pieţei societăţilor transnaţionale, se poate afirma că, in cadrul ei, se diminuează incertitudinile legate de fluctuaţiile preţurilor de aprovizionare şi comercializare. La graniţa pieţei interne a unei astfel de firme incepe concurenţa cu celelalte STN.

Structuri transnaţionale

Dacă se ia in considerare criteriul orientării investiţiilor de capital, se disting două tipuri de structuri transnaţionale.

Structura introvertită, care presupune o activitate orientată prioritar spre interior. Pe termen lung, investiţiile efectuate in ţara de origine le depăşesc ca volum pe cele externe. Este cazul STN cu sediul in ţări dezvoltate mari. In 1996, General Electric poseda active interne de circa 190 miliarde de dolari şi active externe de „numai” 79 miliarde de dolari2. o asemenea structură caracterizează şi alte STN din ţări dezvoltate mari: Toyota, Hitachi, Fujitsu (Japonia), Renault (Franţa), Fiat (Italia). Conform calculelor UNCTAD, aceste companii au cel mai scăzut indice de transnaţionalitate: de la 30,7% (General Electric), la 20% (Hitachi).

Structura extravertită se formează in condiţiile unui accent pus pe activitatea externă. Această structură este caracteristică, indeosebi, STN cu sediul in ţări dezvoltate mici. Nestle (Elveţia) avea, in 1996, active externe de aproape 31 miliarde de dolari, faţă de numai 3,1 miliarde de dolari in ţara de origine. Indicele de transnaţionalitate UNCTAD al acestor STN este cel mai ridicat: Nestle 95,3%, Electrolux (Suedia) 88,7%, Philips (Olanda) 84,9% etc3.

Ambele structuri transnaţionale presupun o diviziune a muncii intrafirmă, intre unităţile componente ale STN. Această diviziune se produce fie pe orizontală (ca in cazul industriei de automobile), fie pe verticală (cum se intamplă, de pildă, cu industria petrolului). Rezultatul este dezvoltarea unor reţele de tip matriceal, care implică nu numai componentele STN (firmă-mamă, filiale), ci şi firme exterioare, independente, nelegate prin raportul de proprietate. Este vorba de aşa-numitele alianţe strategice interfirme, tot mai numeroase in ultimii ani (Renault-Volvo, Apple-Sony etc.).

In raport cu valoarea de piaţă a STN respective, structurile industriale pot fi clasificate in ordinea următoare (anul 2000, in miliarde de dolari)4:

1. Componente electronice şi instrumente 224,4

2. Telecomunicaţii 210,1

3. Electronică industrială şi echipamente electrice 164,5

4. Industria petrolieră 160,6

5. Conglomerate multiindustriale 140,4

6. Industria farmaceutică 136,8

7. Industria de „software” 123,4

8. Industria de „hardware” 120,0

9. Industria de automobile 69,5

10. Industria chimică 29,8

General Electric

General Electric nu este un nou venit in lumea marilor firme. Compania se menţine in top incă din perioada primului război mondial. Longevitatea sa vorbeşte de la sine despre calităţile sale specifice.

Gigantul american işi desfăşoară activitatea in industria de echipament electric şi in servicii: reactoare de avioane, echipament electric feroviar, turbine pentru centrale electrice, aparate medicale de diagnostic, aparate electromenajere. Mai recent, General Electric a achiziţionat societatea de televiziune NBC, banca Kidder Peabody şi intreprinderea maghiară Tungsram. Principiul după care se ghidează este că numai activităţile care asigură primele două locuri pe plan mondial sunt menţinute şi dezvoltate.

La inceputul anilor '90, cifra de afaceri şi profitul erau determinate, in special, de activităţile productive. In continuare insă, se adoptăo nouă strategie, care pune accentul pe diversificare, in deosebi pe servicii organizate in jurul produselor vandute, servicii capabile să furnizeze, ele insele, valoare adăugată. In anul 2000, serviciile industriale sofisticate (reglarea de la distanţă prin satelit a reactoarelor de avion in timpul zborului, optimizarea traficului tot prin satelit etc.), dar şi serviciile financiare (credite, cărţi de credit, leasing) ajunseseră la o pondere in cifra de afaceri totală de, respectiv, 23% şi 45%. Serviciile vor cunoaşte o creştere de 3 ori mai mare ca valoare decat a echipamentelor produse. Specialiştii consideră că accentul pe servicii industriale va menţine pe General Electric in topul celor mai puternice firme din lume. Cat de mare este forţa economico-financiară a lui General Electric se poate vedea şi din faptul că valoarea sa de piaţă o intrece cu mult pe cea a firmelor aflate pe primul loc in principalele ţări dezvoltate: in 1998, ea reprezenta dublul faţă de NTT, o depăşea de 2,8 ori pe cea a lui Glaxo Wellcome (Marea Britanie), de 3,5 ori pe cea a grupului german Allianz şi de aproape 5 ori pe cea a lui France Telecom.

Strategii de creştere

„A creşte pentru a cuceri piaţa!”. Acest slogan exprimă logica măririi taliei, a concentrării capitalului şi a producţiei unei societăţi transnaţionale. O firmă poate atinge o clasă mondială nu datorită vreunei „rente de poziţie” sau „gestiuni intuitive”, ci, in principal, prin „spiritul de intreprindere”, adică prin urmărirea tenace a unei strategii dinamice de creştere. Există o creştere internă sau organică şi o creştere externă.

Creşterea internă (organică) inseamnă sporirea capacităţilor unei firme „prin ea insăşi”, adică prin autofinanţare (cash-flow), pe baza profitului propriu nedistribuit şi reinvestit. Creşterea internă devine posibilă şi prin recurs la surse externe de finanţare, cum sunt imprumuturile bancare sau emisiunea de titluri de valoare in scopul majorării capitalului.

Alegerea surselor de finanţare este influenţată de politica financiară oficială: de mărimea impozitului pe profitul corporaţiilor, de nivelul taxei scontului etc. In ultimă instanţă, hotăratoare este evoluţia ciclului economic. In perioadele de „boom”, cand masa profiturilor creşte, autofinanţarea se află pe prim plan.

In timpul ultimului război mondial şi in anii care au urmat, intreprinderile americane au obţinut profituri fabuloase, care, in numeroase cazuri, intreceau chiar necesităţile interne de acumulare. Aceasta a făcut ca, pană spre sfarşitul anilor '60, autofinanţarea să acopere cea mai mare parte a nevoilor de lichidităţi ale firmelor din SUA. In tot acest timp, finanţarea externă a jucat un rol secundar. Dintre sursele externe de finanţare, emisiunile de acţiuni au avut importanţa cea mai mică; in schimb, emisiunile de obligaţiuni au reprezentat cea mai importantă sursă externă de finanţare pe termen lung. In ultimii doi ani, rolul autofinanţării a inceput să scadă, crescand corespunzător cel al finanţării externe.

Piaţa financiară americană, mult mai bine organizată decat cele vest-europene, permite intreprinderilor să procure relativ uşor fondurile pe termen lung, care le sunt necesare.

In celelalte ţări dezvoltate, autofinanţarea intreprinderilor joacă un rol mai puţin important decat in SUA. In Germania, după anul 1960, se remarcă o creştere a ponderii acestei căi de finanţare, destinată să acopere cea mai mare parte a investiţiilor de capital fix. Dintre sursele externe de finanţare, imprumuturile bancare pe termen mediu sau lung deţin ponderea cea mai ridicată. Băncile comerciale, cele ipotecare, precum şi puternica organizaţie a caselor de economii alimentează intreprinderile germane cu credit pe diverse termene.

In Franţa, unde insemnătatea autofinanţării este in declin, emisiunile de acţiuni şi mai ales imprumuturile la termen joacă un rol deosebit in finanţarea intreprinderilor. Creditul pe termen lung este furnizat de organisme specializate şi de către stat. Acesta din urmă foloseşte creditul ca o parghie de influenţă a politicii de investiţii a firmelor private.

Printre intreprinderile din ţările dezvoltate, cele din Italia au situaţia financiară cea mai fragilă. Autofinanţarea, comparativ cu celelalte ţări, se situează la un nivel mai scăzut. In schimb, emisiunile de acţiuni sunt folosite intr-o măsură sporită. Autorităţile au incurajat această politică prin structuri temporare de taxe ale dividendelor. In Japonia, intreprinderile apelează foarte mult la imprumuturi bancare, care, in totalul surselor externe de finanţare, au ponderea cea mai ridicată. Aceasta a fi determinat excesiva lor dependenţă faţă de sistemul bancar; din cele arătate rezultă că autofinanţarea este pe plan secundar.

Finanţarea prin majorarea capitalului

In activităţile unei STN survin situaţii care necesită o majorare a capitalului.

Cotarea la bursă oferă una dintre cele mai convenabile oportunităţi.

Băncile sunt acelea care realizează operaţiunea.

Adunarea generală extraordinară a acţionarilor este convocată pentru a-şi da aprobarea. Principalii acţionari vor fi de acord, in mod normal, numai dacă operaţiunea nu le afectează patrimoniul deţinut in momentul respectiv.

Fie următoarea situaţie (după repartiţia beneficiului):

Momentul A

Capitalul propriu al firmei ............................100.000.000 $

din care:

Capital social ................................................50.000.000 $

Rezerve legale .............................................10.000.000 $

Rezerve facultative .......................................40.000.000 $

Număr total de acţiuni ................................1.000.000 titluri

Valoarea nominală acţiune

(Vn1) = capital social / număr acţiuni =50 $

Valoarea reală acţiune

(Vr1) = capital propriu / număr acţiuni =100$

Momentul B

Se emit 100.000 acţiuni noi, a cate 50 $. Valoarea lor nominală totală va fi de 5.000.000 $. Ce rezultă?

Capitalul propriu va creşte la 105.000.000 $

Capitalul social se va mări la 55.000.000 $

Rezervele răman neschimbate

Valoarea nominală acţiune nouă (Vn2)

(Vn2)= 50$

Valoarea reală acţiune nouă (Vr2)

(Vr2)= 95,45 $

Aşadar, in timp ce valoarea nominală a unei acţiuni se menţine egală cu cea a unei acţiuni vechi, valoarea sa reală se reduce, de la 100 $ la 95,45 $. Are loc o diluare a capitalului. Acest efect se cuvine compensat. Altfel, vechii acţionari n-ar aproba majorarea capitalului.

Dreptul de subscriere

Fiecare veche acţiune conferă proprietarului un drept de subscriere la o nouă emisiune de acţiuni. Acest lucru este firesc in condiţiile in care, de-a lungul anilor, aportul vechilor acţionari la constituirea capitalului social şi a rezervelor a fost constant.

Să presupunem că portofoliul unui vechi acţionar era de 1000 de acţiuni. Valoarea reală a unei acţiuni vechi fiind de 100 $, el poseda, in total, un patrimoniu in valoare de 100.000 V.

După majorarea capitalului fiecare acţiune veche ii conferă gratuit un drept de subscriere la noua emisiune; in total va beneficia de 1000 de drepturi. Care este valoarea unui drept de subscriere? Ea va fi de 4,55 $, adică diferenţa dintre Vr1 şi Vr2 (100$ - 95,45$).

Iniţial existau 1.000.000 de acţiuni vechi şi deci 1.000.000 de drepturi de subscriere. Ele vor servi la cumpărarea celor 100.000 de acţiuni noi. Prin urmare, vor trebui prezentate 10 drepturi pentru a subscrie la o acţiune nouă.

Fie un vechi acţionar care deţine 1000 de acţiuni.

Patrimoniul său, inaintea majorării capitalului, era de 1000 acţiuni x 100 $ = 100.000 $.

Avand la dispoziţie 1000 de drepturi de subscriere (1 acţiune veche = 1 drept), el are următoarea alternativă: a) să subscrie la noua emisiune; b) să vandă drepturile de care dispune.

In primul caz, schimband 10 drepturi contra 1 acţiune nouă, el va putea subscrie la 100 de acţiuni noi. Patrimoniul său va deveni: 1100 de acţiuni x x 95,45 $ = 104.995 $, deci se va mări cu 4995 $ (104.995 $ - 100.000$), ca urmare a investiţiei făcute.

In al doilea caz, vechiul acţionar işi va menţine patrimoniul iniţial (100.000$): o parte in acţiuni (1000 x 95,45$ = 95.450 $), plus lichidităţile provenite din vanzarea drepturilor de subscriere (1000 de drepturi x 4,55 $ = = 4550 $). In aceste condiţii, el nu va pierde nimic.

Noii acţionari

In situaţia in care o firmă transnaţională işi majorează capitalul prin emisiune de acţiuni, noii investitori nu vor avea acces la noile acţiuni, plătind un titlu la valoarea sa „diluată” de 95,45$. Dacă acest lucru ar fi posibil, ei ar beneficia gratuit de rezervele la care nu au contribuit cu nimic. Vechii acţionari ar fi nedreptăţiţi. De aceea, un nou investitor va trebui ca, mai intai, să cumpere dreptul de acces la rezervele existente. El poate să achiziţioneze, de pildă, 1000 de drepturi de subscriere, plătind 4,55$ pentru fiecare. Apoi, cu aceste drepturi vor avea posibilitatea să cumpere 100 de acţiuni noi (10 drepturi pentru 1 acţiune nouă).

In concluzie, dreptul de subscriere face ca, pe de o parte, să nu fie lezate interesele nimănui, iar, pe de altă parte, ca nimeni să nu fie avantajat.

O firmă care reuşeşte o importantă concentrare de capital şi a producţiei, deci o talie mare, se poate gandi şi la o creştere externă. Creşterea internă este o condiţie pentru creşterea externă.

Creşterea externă

Această formă de creştere, de concentrare a capitalului, se poate infăptui pe mai multe căi:

Fuziunea (merger) este o tehnică de concentrare conform căreia două sau mai multe firme, indiferent de ţara de origine, se regrupează intr-una singură (A+B=AB). Din punct de vedere juridic, vechile firme dispar, fiind inlocuite de alta nouă.

Fuziunea dintre Daimler-Benz (Germania) şi Chrysler (SUA), din anul 1998, considerată „fuziune istorică”, a dat naştere unei societăţi transnaţionale – „Daimler Chrysler A.G.”, cu sediul la Stuttgart. Ea are doi copreşedinţi (german şi american). Noile acţiuni (CDX), lansate la NYSE, pe 17 noiembrie 1998, au fost bine primite de piaţă. Noua STN va avea nevoie, conform estimărilor, de o perioadă de 3-5 ani pentru armonizare, pentru atingerea parametrilor maximi. Avantajul de bază al unei fuziuni este efectul de sinergie (1+1>2), caştigul de gestiune fiind superior simplei puneri in comun a resurselor.

Absorbţia reprezintă o tehnică de achiziţie prin care o firmă cumpără integral altă firmă. Societatea absorbită dispare ca firmă independentă (A+B=A). Firmele ţintă sunt alese dintre cele care au un raport dividend/valoare bursieră inferior celui realizat de firma raider. Operaţiunea de absorbţie, in afara reperării şi evaluării firmei ţintă, mai ridică şi problema alegerii intre cumpărarea acţiunilor sau numai a activelor. In cazul cumpărării acţiunilor, se cumpără totul: atat activele, cat şi pasivele. Achiziţionarea activelor este avantajoasă pentru cumpărător, pentru că lasă in sarcina vanzătorului pasivele potenţiale.

Fuziunea şi absorbţia au drept scop raţionalizarea structurilor, a schemei locurilor de muncă, intr-un timp cat mai scurt, in vederea micşorării costurilor. Dar astfel de operaţiuni, pentru a fi reuşite, trebuie să insemne nu numai reducerea costurilor, ci şi degajarea unor mijloace pentru o dezvoltare superioară, pentru obţinerea intr-o mai mare măsură a economiilor de scară.

Participaţia constă in achiziţionarea unei părţi a capitalului altei firme din aceeaşi ţară sau din străinătate.

Participaţia este minoritară atunci cand procentajul deţinut din totalul acţiunilor nu permite controlul. Ea poate deveni majoritară dacă se ajunge la deţinerea pachetului de acţiuni de control al firmei ţintă. Dimensiunea acestui pachet este mai mică sau mai mare in funcţie de gradul de difuziune a acţiunilor. In fine, se mai poate vorbi despre o participaţie in cascadă, in situaţia in care o societate A cumpără o firmă B care deţine, la randul ei, participanţii la firma C.

Procedura cea mai rapidă şi cea mai frecvent utilizată pentru a reuşi o creştere externă este oferta publică de cumpărare (take-over bid sau offre publique d'achat). Prin intermediul ei, o societate işi anunţă intenţia de a achiziţiona o parte din acţiunile altei firme. Acest gen de ofertă este strict reglementat. Transparenţa operaţiunii trebuie să fie totală. Se anunţă dinainte numărul titlurilor dorite, preţul de cumpărare etc. Publicitatea trebuie să fie conformă normelor Comisiei operaţiunilor la Bursă.

Sunt cazuri in care aceste norme nu sunt respectate. Consiliul de administraţie al firmei ţintă este ocolit. Se incearcă tratative directe cu o parte a acţionarilor in scopul obţinerii pachetului de control. Este vorba despre o tentativă de „preluare ostilă” de către firma „raider” care insă implică investiţii enorme pentru atacarea adversarului.

Oferta publică de schimb este o operaţiune in care firma „raider” doreşte să cumpere firma ţintă, propunand acţionarilor acesteia nu o plată in bani (cash), ci una pe bază de acţiuni proprii (un troc de acţiuni). Acţiunile firmei ţintă sunt retrase şi inlocuite cu acţiunile firmei „raider”, intr-un anumit raport.

Să presupunem că A posedă un capital de un milion de acţiuni, care aduc un dividend de 1 dolar pe acţiune; cursul unei acţiuni se situează la 30 $.

A doreşte să absoarbă firma B al cărei capital se ridică la un milion de acţiuni, dividendul fiind tot de un dolar. Cursul acţiunii B este insă mai mic (10 dolari).

Se oferă plata titlurilor B cu 15 dolari bucata, dar nu in bani, ci in acţiuni A. In acest scop, A emite 500.000 de acţiuni noi de cate 30 de dolari (15.000.000 de dolari).

Cand operaţiunea va fi incheiată, A va capitaliza 1,5 milioane de acţiuni, care vor aduce un beneficiu total (dividende) de două milioane dolari (2x1 milion din vechile titluri, dividendul fiind de un dolar). Beneficiul pe acţiune va creşte, astfel, de la 1 la 1,33 dolari.

In final, acţionarii B sunt mulţumiţi pentru că au obţinut un nou titlu, in valoare de 15 dolari, pentru cel vechi care nu valora decat 10 dolari. Ei realizează un caştig in capital (5 milioane dolari). La randul lor, acţionarii A vor beneficia de un randament sporit al acţiunilor (de la 1 la 1,33 dolari).

Dacă piaţa continuă să acorde incredere firmei A, atunci cursul acţiunilor sale va creşte de la 30 la 40 de dolari (30x1,33). Absorbţia prin OPS nu este impozabilă.

Toate aceste operaţiuni de fuziuni sunt intermediate de bănci. Fuziunea dintre Daimler-Benz şi Chrysler a fost asistată de Deutsche Bank şi Goldman Sachs: un rol important pe acelaşi plan joacă şi Merril Lynch, Lehman Brother, Morgan Stanley, Salomon, toate bănci americane de investiţii.

Fenomenul fuziunilor cunoaşte o adevărată explozie. In 1998, valoarea fuziunilor mondiale ajunsese la 2879 miliarde de dolari, faţă de „numai” 539 miliarde de dolari, cu doar caţiva ani in urmă (1994)5. Globalizarea aplifică tendinţa.

Direcţii de concentrare

Creşterea taliei unei STN, concentrarea sa, nu se fac la voia intamplării, ci in direcţii determinate de specificul procesului de fabricaţie sau de motivaţii strict financiare.

Concentrarea internaţională pe orizontală se realizează prin creşterea numărului de filiale peste graniţă in aceeaşi ramură ca şi societatea-mamă. Ea este caracteristică unor STN din industria de automobile, precum General Motors, Ford, Toyota, Volkswagen etc.

Concentrarea internaţională pe orizontală a STN generează aşa-numitele „filiale-releu”. Fiecare este, in felul ei, o replică la scară redusă a firmei-mamă, reprezentand o prelungire a activităţii acesteia intr-o anumită zonă geografică.

Concentrarea internaţională pe verticală inseamnă creşterea taliei firmei prin achiziţionarea sau construirea de intreprinderi in alte ţări, intreprinderi situate in „amonte” sau in „aval” in raport cu specificul activităţii societăţii-mamă. Firma Exxon, de exemplu, axată iniţial pe activitatea de rafinare a petrolului şi-a indreptat atenţia spre cumpărarea de surse de aprovizionare cu petrol brut şi, totodată, spre dezvoltarea reţelei de distribuţie pe intreg globul.

Societăţilor transnaţionale care se dezvoltă prin concentrarea pe verticală le corespund „filialele atelier”, specializate pe un anumit segment al procesului de producţie, in scopul reducerii costurilor. Acest tip de filiale, datorită specializării, generează schimburi reciproce, aflandu-se la baza formării „pieţei interne” a STN, a fenomenului „internalizării”. Trebuie reţinut că „filialele atelier” există şi in cazul concentrării pe orizontală, atunci cand se introduce o diviziune a muncii la scara STN. Efectul de internalizare se va resimţi, de asemenea.

Diversificarea activităţii caracterizează ambele forme de concentrare. Ea determină, la randul ei, o creştere prin ingeniozitate proprie. Continuand să funcţioneze in industria alimentară, transnaţionala Nestle (de origine elveţiană) şi-a diversificat puternic producţia: de la concentrate (lapte, ciocolată, cafea solubilă etc.) pană la produse alimentare congelate. Se spune că enumerarea produselor sale ar umple circa 35 de pagini duble. Un model recent de creştere prin inovaţie este Microsoft.

Creşterea prin conglomerare internaţională reprezintă „uniunea” unor firme din diferite ţări care nu sunt legate intre ele pe linie tehnologică. Motivaţia este strict financiară. Nu se urmăreşte sporirea capacităţii de producţie, ci a forţei financiare, de regulă, prin speculaţii. In căutarea continuă de condiţii pentru o inaltă rentabilitate, anumite firme se lansează in sectoare cu totul străine de vocaţia lor originară. Conglomeratul reprezintă o societate holding care deţine capitalul filialelor şi işi asumă responsabilitatea gestiunii lui. Prin politica de conglomerare pot fi absorbite şi intreprinderi in plină expansiune, de talie chiar mai mare decat a firmei-mamă.

Prin structura lor, conglomeratele asigură o mai mare stabilitate a ratei profitului pe ansamblul firmei. Dacă intr-un anumit sector se inregistrează pierderi, ele pot fi compensate de rezultatele firmelor din alte sectoare. Conglomeratul permite şi o evitare a efectelor legislaţiei antitrust concepută pentru a limita monopolizarea producţiei in cazul concentrării pe orizontală sau pe verticală. Conglomeratul nu se incadrează in nici unul din aceste cazuri.

Creşterea taliei prin conglomerare este caracteristică indeosebi in SUA, unde piaţa financiară este mai dezvoltată. In Europa, cel mai cunoscut conglomerat este IRI (Instituto per la Reconstruzione Industriale) care controlează firme ca Finsider (metalurgie), Finmecanica, Alitalia, Banca din Roma, precum şi autostrăzile italiene. IRI este insă o firmă cu o puternică participare a statului italian.

Desigur, concentrarea pe diverse căi a capitalului, creşterea taliei firmelor creează posibilitatea monopolizării unor pieţe. In legătură cu acest aspect se ridică intrebarea: devin, oare, automat societăţile transnaţionale monopoluri, se poate pune semn de egalitate intre cele două noţiuni?

Cu toate că societăţile transnaţionale sunt intreprinderi caracterizate printr-un inalt grad de concentrare a producţiei şi a capitalului, odată constituite, ele nu se transformă automat in monopoluri. Alternativa in care societatea principală deţine o poziţie de monopol intr-un sector anume din ţara sa de origine nu asigură prin ea insăşi o poziţie similară şi filialei acesteia din altă ţară. Dacă General Motors, de exemplu, prin producţia sa domină de departe piaţa americană a automobilelor, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre filialele sale Opel-Germania şi Vauxhall-Anglia, care, in lupta cu puternicele firme rivale autohtone, ocupă, pe pieţele respective, o poziţie intermediară.

Pentru ca o firmă să devină un „monopol transnaţional” in adevăratul sens al cuvantului, este necesar ca din ansamblul societate-mamă-filiale externe, cel puţin două unităţi situate in ţări diferite să deţină poziţia „cheie” intr-un anumit domeniu. La un rezultat analog se ajunge şi atunci cand două sau mai multe societăţi diferite incheie o anumită inţelegere cu privire la impărţirea pieţei externe, la politica internaţională a preţurilor etc. In fine, in condiţiile accentuării diversificării producţiei, o societate transnaţională poate deţine o poziţie monopolistă doar intr-un singur domeniu de activitate, deşi ea activează concomitent in mai multe sectoare.

Binecunoscuta societate International Business Machines este un monopol transnaţional pentru că domină nu numai piaţa americamă, dar şi intreaga piaţă mondială a ordinatoarelor. Un monopol este şi societatea anglo-olandeză Unilever, dar numai in industria margarinei, unde deţine ponderea cea mai mare in producţia mondială. Tot aşa stau lucrurile şi cu societatea Nestle in producţia de concentrate solubile de cafea.

La randul lor, Royal Dutch-Shell şi British Petroleum au constituit un monopol atunci cand au decis impărţirea pieţei europene şi fixarea preţurilor.

Nu se poate spune că activitatea societăţilor transnaţionale se desfăşoară după bunul lor plac. Statele Unite, ţara de origine a celor mai puternice STN, posedă o legislaţie antitrust cu vechi tradiţii, menită să apere regulile concurenţei. O preocupare in aceeaşi direcţie se manifestă şi la nivelul Uniunii Europene.

Legislaţia americană antitrust

Prima lege in acest domeniu a fost Sherman Act (1890)

In secţiunea I se menţionează: „Orice contract, combinaţie sau conspiraţie, in direcţia restrangerii concurenţei in mai multe State (americane – n.n.) sau in State străine, este declarată ilegală prin prezentul document”.

In secţiunea a II-a se prevede: „Orice persoană care monopolizează sau care incearcă să monopolizeze sau care conspiră cu o altă persoană in vederea monopolizării unei părţi din piaţă in Statele Unite sau alte State este considerată vinovată de crimă (s.n.)”.

Pe parcurs, această lege a fost amendată de mai multe ori: Clayton Act – 1914, Robinson – Patman Act – 1936, Celler – Kefauver Antimerger Act – 1950, Hart – Scott – Rodino Antritrust Improvement Act – 1976.

Un exemplu recent de recurs la această legislaţie este procesul intentat companiei lui Bill Gates (Microsoft), in 1998, acuzată de o firmă mai mică (Netscape) că ar incerca să monopolizeze piaţa Internet, abuzand de poziţia sa dominantă.

Departamentul Justiţiei al SUA se pronunţă şi asupra unor fuziuni, inainte sau după efectuarea lor. Specialişti autorizaţi apreciază, prin metode ştiinţifice (indicele Herfindahl-Hirschman-HHI), dacă o concentrare intr-un anumit domeniu este o ameninţare pentru concurenţă.

HHI =ΣS 2 , in care Si este partea de piaţă a firmei i. HHI reprezintă suma părţilor de piaţă (ridicată la pătrat) deţinute de firme. Dacă cineva posedă o piaţă in proporţie de 100%, atunci HHI va fi de 1002, adică 10.000.

Back to Top