Economia mondială actuală este dominată de ceea ce mulţi autori denumesc fenomenul corporatist. Baza dezvoltării şi expansiunii societăţilor transnaţionale o constituie investiţiile externe de capital. Investiţia reprezintă folosirea unui bun in scop de capital. Investiţiile externe implică: timpul (o investiţie se derulează şi devine profitabilă după un anumit interval de timp), riscul (orice investiţie implică un risc, legat de profitabilitatea acesteia şi de alte elemente ce derivă din faptul că investiţia externă se realizează in afara ţării de origine), profitul,care reprezintă scopul final al oricărei investiţii şi extraneitatea, destinaţia investiţiei fiind alta decat ţara de origine.

Investiţiile pot fi directe sau de portofoliu (cele directe presupun controlul investiţiei, iar cele de portofoliu permit participarea la procesul de luare a deciziilor, dar nu permit exercitarea controlului). Investiţiile de portofoliu sunt considerate, in general, plasamente pur financiare, iar limita de demarcaţie intre investiţiile străine directe şi cele de portofoliu este apreciată in jur de 10% aport de capital, diferind, insă, de la o ţară la alta, in funcţie de reglementările in vigoare.

Investiţiile pot imbrăca diverse forme: de la achiziţionarea de acţiuni şi obligaţiuni de pe pieţele de capital, la aranjamente de tip franchising, licenţiere, know-how, contracte de management, fuziuni şi achiziţii de firme, societăţi mixte sau construirea de filiale, aşa numitele construcţii pe loc gol sau green field investments, acesta din urmă fiind considerat, de altfel, cel mai inalt grad de maturitate al uni investiţii.

De asemenea, investiţiile străine directe, ca flux, pot fi analizate pe direcţia intrărilor de investiţii (inflows) şi ieşirilor de investiţii directe (outflows).

Investiţiile străine se orientează mai ales către ţările dezvoltate, unde eficienţa in luarea deciziilor, mediul economic stabil şi performant, apropierea de pieţele de capital şi financiare, infrastructura performantă, forţa de muncă de toate categoriile, piaţa de desfacere cu putere de cumpărare ridicată, stabilitatea şi claritatea mediului legislativ contribuie la asigurarea succesului investiţiilor.

Către ţările in dezvoltare investiţiile străine directe se orientează mai ales in funcţie de sfera de influenţă (SUA către Asia şi America Latină, Europa către Africa etc.). Ca forme de manifestare a investiţiilor străine directe se pot aminti achiziţii de valori mobiliare străine, construirea pe loc gol a unei firme, societăţi mixte etc. In aprecierea specialiştilor, investiţiile străine directe in ţările in dezvoltare au trecut de la căutarea de pieţe şi căutarea de resurse, la căutarea de eficienţă. Cu toate acestea, pentru multe ţări in dezvoltare, costurile reduse, accesul la resurse naturale şi accesul la pieţe regionale răman elemente de atractivitate sporită pentru marile corporaţii. Investiţiile străine directe sunt, de asemenea, şi expresia unui anumit nivel de dezvoltare atins atat de ţările sursă, cat şi de ţările receptoare de investiţii. Stagnarea sau declinul fluxurilor de investiţii urmează indeaproape evoluţia economiei mondiale. Recesiunea inregistrată in ultimii trei ani la nivel mondial se reflectă şi in scăderea fluxului de Investiţii străine directe.

Caracteristici ale fluxurilor de investiţii străine directe

Evoluţia volumului de investiţii a urmat indeaproape ciclul economic mondial. După o perioadă de creştere, intervalul 2001- 2003 a marcat scăderi importante, cu un ritm anual negativ de - 41,1% in 2001, 17,6% in 2002, pentru ca anul 2003 să constituie al treilea an de scădere in ceea ce priveşte intrările de investiţii, ca urmare a scăderii fluxurilor in special către ţările dezvoltate. Şi ţările Europei Centrale şi de Est au inregistrat un declin in ceea ce priveşte fluxul de investiţii străine directe atras, ca şi ţările din America Latină şi Caraibe. Creşteri se regăsesc in cazul ţărilor africane (la un nivel foarte scăzut, insă) şi al Asiei de Sud Est şi Pacific, care continuă să rămană cea mai dinamică zonă economică a lumii.

Ca volum, intrările de investiţii directe s-au situat la un nivel de 560 mld. dolari in 2003, faţă de 209 mld. dolari in 1990 şi 59 mld. dolari in 1982. Ieşirile de investiţii străine directe au cunoscut aceeaşi creştere ca şi intrările, plecand de la 28 mld. dolari in 1982, pentru ca in mai puţin de 10 ani nivelul să crească de aproape 10 ori, iar in 2003 să atingă cifra de 612 mld. dolari.

In ceea ce priveşte repartiţia geografică a fluxurilor de investiţii străine directe, cea mai mare parte a acestora se orientează către ţările dezvoltate (366,6 mld. dolari, dintr-un total de 559,6 mld.

dolari), urmate de ţările in dezvoltare, cu un volum atras de 172,0 mld. dolari şi ţările din centru şi estul Europei, cu un volum atras de 21 mld. dolari.

Africa este continentul care atrage cel mai mic volum de investiţii străine. Creşterea inregistrată faţă de anul trecut se datorează in special investiţiilor in domenii ca resursele naturale (ţările bogate in resurse fiind printre cele mai importante receptoare de investiţii), telecomunicaţii, electricitate sau comerţ cu amănuntul, dar şi programelor de privatizare, care au determinat creşterea achiziţiilor şi fuziunilor cu firme autohtone. Cel mai mare receptor de investiţii străine din Africa este Marocul, iar perspectivele in ceea ce priveşte continentul african sunt de stagnare a fluxurilor de investiţii, confirmand incă o dată faptul că Africa nu se inscrie incă in orientările strategice ale firmelor. Cauzele sunt determinate in primul rand de sărăcia din această regiune a globului, de instabilitatea politică din zonă, de lipsa unui cadru legal permisiv privind investiţiile străine, de creşterea riscurilor economice şi lipsa infrastructurii, care are drept consecinţă costuri foarte ridicate. Din aceste motive, forma de investiţii preferată este cea a achiziţiilor sau fuziunilor, considerate mai puţin riscante decat investiţiile pe loc gol.

In ceea ce priveşte ţările africane, ca şi sursă de investiţii străine, cea mai importantă este Africa de Sud (singura ţară cu 4 corporaţii in top 25 din ţările in dezvoltare). De altfel, ieşirile de investiţii străine avand ca sursă Africa deţin doar 1 mld. Dolari dintr-un total de 612 mld. dolari!

Regiunea Asia Pacific este cea mai dinamică zonă a globului. Cu un volum atras de 107 mld. dolari, Asia Pacific captează peste jumătate din fluxul investiţional. Motivele care au determinat o astfel de evoluţie ţin de economiile interne puternice, de imbunătăţirea mediului investiţional, progresele din domeniul integrării, care facilitează expansiunea intraregională a firmelor. Asia de sud este, de fapt, subregiunea care determină o astfel de evoluţie. China este cel mai mare receptor mondial de investiţii străine directe (cu excepţia Luxemburgului, care are, insă, un statut special) iar ca domeniu, serviciile devin din ce in ce mai atractive pentru investitori. Industria prelucrătoare continuă să atragă investitorii in China, dar pentru celelalte economii in plin avant din Asia de sud est, serviciile sunt domeniul de viitor, la acest fapt contribuind şi semnarea acordurilor regionale in cadrul ASEAN, de liberalizare a politicilor privind investiţiile străine directe şi in domeniul serviciilor.

In ceea ce priveşte proiecţiile in Asia Pacific pentru următorii ani, se menţin aceleaşi tendinţe: China, urmată de India şi Thailanda vor continua să fie „varful de lance” al regiunii, pe cand Asia de Vest va continua să fie in afara interesului marilor investitori. Pentru al patrulea an consecutiv, regiunea Americii Latine şi a Caraibelor inregistrează o scădere a volumului investiţiilor directe atrase, atingand cel mai scăzut nivel din 1995. Scăderea s-a datorat in cea mai mare măsură slabelor performanţe inregistrate de cei mari receptori din regiune, Brazilia şi Mexic, dar şi mediului economic slăbit de criza argentiniană, a influxului scăzut de investiţii din Uniunea Europeană, ea insăşi avand probleme, şi a recesiunii din celelalte state ale Americii Latine. Previziunile investitorilor arată că situaţia nu va diferi mult in anii ce vor urma. Regiunea va continua fie o combinaţie intre ţări cu un climat investiţional atractiv şi ţări ce vor rămane in afara sferei de interes, ca in cazul ţărilor sărace din regiune.

Zona cu cea mai neaşteptată scădere a volumului investiţiilor străine directe atrase a fost, la nivelul anului 2003, Europa Centrală şi de Est. Volumul a inregistrat o scădere de la 31 mld. dolari in 2002, la 21 mld. dolari, respectiv cu o treime. Performanţele negative s-au datorat in special Cehiei şi Slovaciei, cei mai mari beneficiari din regiune. Pe ansamblu, 10 ţări au inregistrat creşteri şi 9 scăderi. Şi in Rusia investiţiile străine au scăzut de trei ori, de la 3,5 mld. dolari in anul 2002, la 1 mld. dolari. In schimb, ieşirile de investiţii directe din această regiune au crescut de la 5 mld. dolari la 7 mld. Dolari. Schimbarea majoră intervenită in această regiune şi care determină intr-o foarte mare măsură proiecţiile extrem de favorabile pentru ţările foste comuniste este determinată de intrarea a 8 ţări din Europa Centrală şi de Est in Uniunea Europeană. Accesul la o piaţă uriaşă, cum este cea a UE, niveluri incă reduse ale costului forţei de muncă, coroborate cu o calificare superioară a acesteia, un climat favorabil investiţiilor fac din ţările recent admise in UE un spaţiu atractiv pentru investitori. In ceea ce priveşte ţările rămase incă in afara UE (Romania şi Bulgaria şi, bineinţeles, spaţiul ex - sovietic, in frunte cu Federaţia Rusă), nici acestea nu vor rămane in afara destinaţiilor căutate de societăţile transnaţionale. Romania şi Bulgaria fac eforturi deosebite pentru a creşte competitivitatea economiei lor in perspectiva aderării in 2007, iar imbunătăţirea performanţelor economice vor determina investitorii să se orienteze către aceste ţări, ele constituind un „cap de pod” spre UE. Spaţiul exsovietic rămane in sfera de influenţă a Rusiei, iar instabilitatea economică din zonă ţine incă departe investitorii occidentali.

Federaţia Rusă va rămane in topul atractivităţii (vezi şi anexa nr.1), ca urmare a potenţialului natural uriaş, dar şi al pieţei de desfacere importante şi al intereselor politice deloc de neglijat, iar investiţiile ruse in străinătate se vor concentra către zona europeană. Ţările dezvoltate oferă un tablou mixt, cu creşteri in cazul unora (Belgia, Elveţia sau Irlanda) şi cu scăderi in cazul altora (Franţa, Germania sau SUA). Pe ansamblul ţărilor dezvoltate, intrările de investiţii au scăzut cu o pătrime, iar in cazul SUA cu jumătate (de la 63 mld. dolari in 2002, la 30 mld. dolari in 2003). Motivul principal rezidă in slaba refacere după recesiunea mondială, iar in cazul UE, in costurile ridicate pe care le implică construcţia europeană. In ceea ce priveşte ieşirile de investiţii din aceste ţări, SUA a redevenit cel mai mare investitor al lumii, ceea ce combinat cu intrări reduse de investiţii, determină un deficit de 122 mld. dolari. Perspectivele sunt, insă, optimiste. Marile firme privesc cu incredere climatul investiţional din ţările dezvoltate, iar prognozele situează, in continuare, aceste ţări printre locaţiile cele mai atractive. SUA se prefigurează a fi cea mai tentantă destinaţie pentru următorii ani, urmată de Marea Britanie şi Canada. Din spaţiul euro, Germania se situează pe primul loc, iar poziţia Japoniei pe locul 5 al celor mai atractive destinaţii pentru investiţiile directe , arată o revenire a acestei ţări după un deceniu de stagnare economică.

Ce este o corporaţie transnaţională? Delimitări conceptuale

Cei mai puternici şi mai dinamici agenţi economici de pe glob sunt societăţile transnaţionale, forţa acestora fiind determinată de volumul uriaş de bunuri şi servicii derulat de companiile grupate sub această denumire generică. Fie că sunt denumite corporaţii transnaţionale, companii multinaţionale sau firme internaţionale, in sensul cel mai larg, ele definesc acele firme ce işi desfăşoară activitatea dincolo de graniţele unei ţări, considerată ţară de origine, prin unităţi „de producţie”, controlate intr-o măsură mai mare sau mai mică de „compania mamă”. In literatura de specialitate au existat şi există preocupări de diferenţiere a acestor termeni utilizaţi cel mai adesea ca sinonime. Astfel, companiile multinaţionale sunt considerate a fi acele firme de tip holding, cu o anumită pondere a activităţii derulată dincolo de graniţele ţării de origine prin unităţi operative, fiecare dintre acestea avand responsabilităţi in ceea ce priveşte adaptarea produsului şi a strategiei la caracteristicile pieţei pe care acţionează. Diferenţa dintre companiile multinaţionale şi cele globale este dată de faptul că, in timp ce o firmă multinaţională işi formulează strategia bazandu-se pe diferenţele dintre pieţele pe care acţionează, cele globale merg pe standardizarea produselor şi a operaţiunilor, ca in cazul McDonalds.

Unii dintre autori3 utilizează noţiuni ca societăţi multidomestice sau multilocale pentru a defini o corporaţie multinaţională, subliniindu-se astfel acţiunea unei intreprinderi pe mai multe pieţe (multidomestic), prin intermediul filialelor, fiecare dintre acestea funcţionand conform specificului local (multilocal). O companie multinaţională sau transnaţională mai poate fi definită şi ca acea companie care combină obţinerea de economii de scară (ca urmare a integrării in piaţa globală şi acţiunea simultană pe mai multe pieţe) cu o reacţie promptă la elementele mediului in care filialele işi desfăşoară activitatea. Din perspectiva oamenilor de afaceri, o companie transnaţională este rezultatul fuziunii dintre două sau mai multe firme, de dimensiuni comparabile, cu sediul in ţări diferite. Japonezii definesc o companie transnaţională printr-un termen imprumutat din agricultură, dochakuka1, care inseamnă localizare globală şi care semnifică adaptarea metodelor şi tehnicilor de operare la condiţiile locale. Richard Robinson consideră că există distincţii importante intre diverse niveluri atinse de o companie in evoluţia sa. El identifica patru tipuri de firme care operează pe piaţa mondială, şi anume:

  • companii internaţionale;

  • companii multinaţionale;

  • companii transnaţionale;

  • companii supranaţionale;

Intreprinderea internaţională este o societate ale cărei operaţiuni internaţionale sunt conduse de un grup “leader”, care ia in considerare toate strategiile posibile pentru a intra pe noi pieţe, inclusiv calea investiţiilor directe. Acesta este stadiul primar al transformării unei firme intr-o societate transnaţională.

Intreprinderea multinaţională este o firmă in cadrul căreia fie datorită structurii organizatorice, fie politicilor adoptate, operaţiunile cu exteriorul sunt considerate a avea aceeaşi importanţă ca cele naţionale. In consecinţă, pentru atingerea obiectivelor stabilite, resursele sunt distribuite fără a ţine cont de graniţe. Deciziile strategice sunt influenţate de naţionalitatea proprietarilor capitalurilor, iar centrul de decizie aparţine unei singure naţionalităţi. Este situaţia in care piaţa externă ocupă un rol important in activitatea firmei, cifra de afaceri realizată peste graniţă deţine o pondere la fel de importantă ca cea realizată in interiorul graniţelor.

Intreprinderea transnaţională este o intreprindere multinaţională, condusă şi controlată de către persoane sau de către alte intreprinderi, de o altă naţionalitate. In acest caz, deciziile sunt libere de influenţele naţionale.

Intreprinderea supranaţională este o intreprindere transnaţională, legal denaţionalizată, cu scopul de a se sustrage cadrului juridic şi al sistemului fiscal dintr-o ţară. Noţiunea de societate supranaţională mai este asimilată şi organizaţiilor internaţionale, ca Fondul Monetar Internaţional sau Banca

Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. Ca o continuitate a acestei opinii, Keegan1 aprecia că intre o companie internaţională, una multinaţională şi una globală există diferenţe semnificative din punct de vedere al modului de orientare către piaţa externă, al managementului, al opticii de marketing, al strategiei de utilizare a resurselor financiare şi umane.

O companie multinaţională reprezintă, in viziunea lui Keegan, un stadiu din evoluţia unei firme de la nivelul de companie domestică către cel de companie globală. Pană la stadiul de companie globală, o firmă este mai intai de toate o firmă domestică, ale cărei acţiuni se concentrează in exclusivitate pe piaţa internă. Cel de-al doilea stadiu este al firmei internaţionale. O companie internaţională are caracteristici distincte. Deşi ea se apropie foarte mult de firma domestică, cel mai adesea o firmă internaţională işi crează un compartiment care se ocupă de afacerile pe care le derulează cu străinătatea. O firmă internaţională nu are filiale in afara ţării de origine, iar afacerile internaţionale pe care le derulează sunt fie un răspuns la un semnal al pieţei externe (de exemplu, un răspuns la o cerere de ofertă), fie o urmare a unei situaţii conjuncturale de pe piaţa internă (nevoia de a plasa un surplus conjunctural de producţie). Dezvoltarea producţiei are in vedere exigenţele şi tendinţele pieţei interne şi nu ale pieţei internaţionale, iar produsele ce urmează a fi valorificate in străinătate sunt similare celor destinate pieţei domestice. Cel de-al treilea stadiu in evoluţia unei corporaţii este cel al companiei multinaţionale. O firmă multinaţională se concentrează pe valorificarea diferenţelor dintre pieţele internaţionale. Dezvoltarea producţiei are in vedere satisfacerea exigenţelor pieţelor pe care activează, adaptand produsele specificului fiecăreia dintre ele. Filialele, cel mai adesea sub forma societăţilor mixte, sunt responsabile pentru crearea necesităţilor de finanţare in vederea dezvoltării activităţii pe piaţa respectivă. Tipul specific de management al companiilor multinaţionale este managementul descentralizat, acordandu-se o largă autonomie filialelor.

Cel mai inalt grad de dezvoltare al unei companii este cel al companiilor globale. Acestea au ca obiectiv descoperirea similarităţilor existente pe piaţa mondială şi atenuarea diferenţelor existente pe aceasta. Firmele globale folosesc ca strategie de marketing atat extinderea, cat şi adaptarea, crearea sau standardizarea gamei de produse. Managementul caracteristic este cel integrat şi interactiv, corespunzător orientării geocentrice a acestor firme, bazat pe transmiterea deciziilor de jos in sus sau de sus in jos şi schimbul lateral de informaţii, rapoarte şi experienţă intre diferite filiale. Intre companiile globale se practică alianţele strategice, respectiv inţelegeri pe termen lung ce vizează anumite aspecte, cum ar fi cercetarea comună sau dezvoltarea de parteneriate in ceea ce priveşte comercializarea produselor. Resursele financiare ale unei companii globale sunt orientate acolo unde este nevoie, fără a mai ţine cont de provenienţa lor, ca in cazul unei firme multinaţionale.

Cea mai cunoscută definiţie dată societăţii transnaţionale este cea dată de John Dunning, considerat de către mulţi specialişti drept „părintele transnaţionalelor” şi care considera transnaţionala „o firmă care se angajează in investiţii străine directe şi care deţine şi controlează activităţi creatoare de valoare in mai mult de o ţară”.

Această definiţie este preluată, de altfel, şi de organisme ca OCDE sau UNCTAD. Naţiunile Unite consideră societatea transnaţională drept acea intreprindere ce deţine şi controlează producţia in afara ţării in care operează, intr-o manieră care ii permite să valorifice oportunităţile globale pe care le oferă piaţa mondială. Din punct de vedere tehnic, o companie transnaţională este o intreprindere ce are ca obiect fundamental obţinerea de profit şi care acţionează pornind de la două caracteristici fundamentale, şi anume: este implicată in suficient de multe activităţi in afara ţării de origine, astfel incat să depindă din punct de vedere financiar de activitatea din străinătate, iar deciziile manageriale se bazează pe elemente ce ţin de contextul global sau regional in care acţionează.

In literatura anglo – saxonă2 sunt intalniţi foarte adesea o serie de termeni specifici universului corporatist. Astfel:

  • O corporaţie transnaţională este o corporaţie publică (public company) atunci cand acţiunile sale sunt tranzacţionate bucată cu bucată la bursă sau prin intermediul caselor de brokeraj, cumpărătorii devin acţionari şi aceştia pot fi atat persoane particulare, cat şi alte firme sau instituţii, ca bănci, companii de asigurări, sau fonduri de pensii. O corporaţie transnaţională este privată (privat company) atunci cand acţiunile acesteia nu sunt tranzacţionate public (firme ce aparţin unor familii sau grupuri de persoane).

  • Compania mamă (parent company) este compania care controlează, deţine autoritatea asupra filialelor(afilliates), care pot avea personalitate juridică sau nu (subsidiaries or branches) şi care sunt reunite sub acelaşi „acoperiş”, fie că aceasta (compania mamă) deţine toate sau doar o parte din acţiunile filialelor.

  • O companie multinaţională are acţionari (shareholders sau stockholders) precum şi parteneri (stakeholders). Aceştia din urmă sunt clienţi, angajaţi, furnizori, distribuitori, agenţii guvernamentale etc., practic toate categoriile de persoane cu care firma vine in contact in derularea afacerilor sale.

Indiferent de denumire, termenul generic pe care il vom folosi in continuare va fi cel de corporaţii sau societăţi transnaţionale.

Atunci cand ne referim la fenomenul corporatist, avem in vedere nu doar cele mai mari companii din lume, care, intr-adevăr, deţin o forţă uriaşă in economia mondială, ci şi la aşa numitele corporaţii de mărime mică şi medie. Se apreciază că astăzi sunt in jur de 64 000 de corporaţii transnaţionale, care acţionează prin intermediul a 870000 de filiale, răspandite pe tot cuprinsul globului. Acestea realizează o treime din exporturile mondiale, o zecime din PIB-ul mondial şi asigură peste 50 de milioane de locuri de muncă

Istoricul societăţilor transnaţionale

Inceputul afacerilor internaţionale se pierde in negura timpului. Mărturii evidente ale unui comerţ internaţional intense există incă de acum 5 000 de ani. Vechii egipteni, grecii, fenicienii făceau afaceri cu străinii. Ei intalneau multe obstacole, pe care le mai intalnim şi astăzi (diferenţe de limbă, cultură, obiceiuri, dificultăţi de transport, diverse reglementări), dar, cu toate acestea, dorinţa de a prospera şi de a se dezvolta a surmontat toate dificultăţile.

Originile corporaţiilor transnaţionale sunt strans legate de marile descoperiri geografice şi de colonizarea lumii de către Anglia şi Olanda, urmate mai apoi de Spania, Franţa sau Portugalia.

Incepand cu secolul XVI şi continuand pană in secolul XIX, firme cum ar fi Compania Indiilor de Est au desfăşurat activităţi comerciale in Africa, America sau Asia.

Adevărata scanteie care a dat aripi fenomenului corporatist, aşa cum il cunoaştem noi astăzi, a reprezentat-o dezvoltarea capitalismului şi revoluţia industrială, care au permis creşterea fără precedent pană atunci a productivităţii muncii şi, implicit, a producţiei. Tehnologia performantă a permis dezvoltarea tehnicilor de stocare a mărfurilor şi reducerea duratei transporturilor, ceea ce a dus la reducerea costurilor şi impulsionarea activităţilor cu străinătatea.

La mijlocul secolului XIX, "Singer" construia o fabrică de maşini de cusut in Scoţia. De-a lungul secolului XIX şi inceputul secolului XX, căutarea asiduă de resurse minerale, petrol, precum şi presiunea pentru protejarea sau dezvoltarea pieţei au făcut ca multe companii din Statele Unite şi Europa Occidentală să inceapă să desfăşoare activităţi peste graniţă. Două treimi din investiţiile acestor companii au fost făcute in Asia, America Latină, Africa şi Orientul Mijlociu. In această perioadă se formează corporaţiile transnaţionale din domeniul petrochimic şi alimentar. Fuziunile şi achiziţiile repetate au determinat apariţia monopolurilor şi oligopolurilor in industrii ca cea petrochimică sau alimentară. Compania americană United Fruit Company controla 90% din importul de banane in SUA in 1899, iar Royal Dutch Shell deţinea 20% din producţia rusească de petrol, la inceputul primului război mondial.

In perioada interbelică cererea de resurse naturale a stimulat fuziunile dintre marile firme, activitatea transnaţionalelor americane inflorind, in vreme ce investiţiile europene au cunoscut declinul. In aceeaşi perioadă, in Japonia se formează aşa numitele « zaibatsu » (Mitsui şi Mitsubishi), ele fiind, in fapt, corporaţii gigant ce lucrau in colaborare cu guvernul japonez, avand poziţie de oligopol in sectoarele cheie ale economiei japoneze: industrie, finanţe şi comerţ. Firmele transnaţionale vestice au continuat extinderea, ţările gazdă făcand de multe ori concesii importante acestora. Marile companii ofereau toate serviciile pe care guvernele nu le puteau asigura, cum ar fi serviciile de educaţie, sănătate etc. Această dependenţă de capitalul străin părea că este acceptată de gazde, dar naţionalismul şi dezvoltarea economică au inceput să ia amploare.

Investiţiile in străinătate au fost dominate in primele două decenii postbelice de corporaţiile americane, simţindu-se insă şi prezenţa celor europene şi japoneze. După cel de-al doilea război mondial s-a inregistrat o mare cerere de bunuri şi servicii, fapt care a alimentat dezvoltarea afacerilor internaţionale. Acţiunile de amploare iniţiate de guvernul american, ca planul Marshall, menit să ajute la reconstrucţia economiilor europene şi japoneze, au incurajat S.U.A. să privească spre exterior, iar firmele din această ţară să aibă o perspectivă globală. In plus, firmele americane aveau capital pentru a investi. Corporaţiile multinaţionale au devenit un fenomen american. Investiţiile străine americane au crescut de la 12 mld. USD in 1950, la aproape 80 mld. USD in 1970. In anii "50, băncile din Statele Unite, Europa şi Japonia au inceput să investească sume enorme in acţiuni, incurajand fuziunile şi concentrările de capital. Remarcabilele progrese realizate in domeniul transporturilor, tehnicii de calcul şi comunicaţiilor au accelerat internaţionalizarea investiţiilor şi comerţului, noile metode de publicitate ajutand societăţile transnaţionale să dobandească noi segmente de piaţă. Toate aceste influenţe combinate au condus la consolidarea oligopolistică a poziţiei societăţilor transnaţionale in comerţul mondial. Dacă in 1906 erau două sau trei companii cu active de peste 500 milioane dolari SUA, in 1971 erau 333 de astfel de corporaţii, din care o treime aveau active ce depăşeau un miliard de dolari, iar 70% din comerţul mondial din afara lagărului comunist era controlat de firmele transnaţionale1. De altfel, proliferarea corporaţiilor transnaţionale a fost evidentă in ultimul sfert de veac: de la 7 000 de companii in 1970, la peste 60 000 astăzi.

Incepand cu 1970, pentru societăţile transnaţionale se prefigurează o perioadă cand o parte din vraja internaţionalizării se epuizează. Aceasta a fost combinată cu creşterea ostilităţii guvernelor gazdă faţă de investiţiile străine, ceea ce a dus la o perioadă de dezinvestire. Ostilitatea era indreptată mai ales asupra companiilor americane, poate datorită succesului repurtat de către acestea, dar şi datorită neluării in calcul de către firmele americane a specificului mediului cultural al ţărilor gazdă. Intre 1970-1975 companiile americane şi-au vandut aproape 10% din filiale, iar numărul de noi filiale create au fost in scădere.

In contrast cu evoluţia firmelor americane, firmele japoneze au inregistrat succese substanţiale in procesul de internaţionalizare şi de comercializare a produselor lor pe piaţa internaţională. De la mijlocul anilor ‘70 pană la mijlocul anilor ‘80, s-a inregistrat un reviriment al investiţiilor străine in America. Din 1975 pană in 1983 investiţiile americane in afara graniţelor au crescut cu 83%, in timp ce investiţiile străine in America au crescut cu 280%.

Potrivit acestei evoluţii, se pot identifica mai mulţi participanţi in definirea universului societăţilor transnaţionale.

Astfel, pană in 1955 se poate vorbi de doi participanţii, şi anume: de firmă şi universul său imediat : clienţi, furnizori, proprietari. Acest stadiu este caracterizat de o anumită simplitate, ca urmare a consensului existent intre aceşti doi parteneri. Este perioada de dominare absolută a americanilor in domeniul tehnologiei, maşinilor, produselor de larg consum şi managementului, cu exporturi americane in creştere continuă şi apoi, ca urmare a inăspririi barierelor vamale, cu investiţii directe.

Japonezii, ca şi europenii, se aflau in plină reconstrucţie şi nu puteau reprezenta concurenţi de temut. In acelaşi timp, companiile americane aveau un foarte bun management, constituind avangarda dezvoltării tehnologice şi manageriale. Celelalte companii au copiat firmele americane; de altfel, multe din metodele moderne de management japonez de astăzi sunt, de fapt, adaptări ale celor americane din anii ‘50.

Multe din actualele ţări in dezvoltare nu-şi cuceriseră incă independenţa, iar legislaţia privind investiţiile străine era in faza de formare. Acest lucru s-a tradus intr-o libertate de mişcare foarte mare din partea marilor firme, care acţionau intr-un spaţiu puţin ingrădit. Din punct de vedere al personalului, firmele multinaţionale preferau personal specializat (mai ales pentru funcţiile importante) din ţara de origine. In perioada 1955-1970 apare un al treilea participant important, şi anume guvernul ţării gazdă. Ţările in dezvoltare işi cuceresc rand pe rand independenţa politică şi devin din ce in ce mai preocupate de suveranitatea lor, sensibil ameninţată de corporaţiile gigant. In acest scop sunt elaborate politici referitoare la investiţiile străine directe care să apere interesele statului naţional. Firmele nu mai pot ţine cont doar de obiectivele lor sau al constituenţilor lor comerciali, trebuie să ţină cont acum şi de obiectivele de dezvoltare ale guvernelor ţărilor gazdă. Relaţiile dintre firme şi statele naţionale devin tot mai complexe şi tot mai importante in deciziile firmelor.

Pe de altă parte, ţările europene şi Japonia s-au refăcut din punct de vedere economic, iar companiile din aceste ţări devin tot mai puternice. Pentru companiile americane această prezenţă in spaţiul economic internaţional inseamnă o concurenţă din ce in ce mai puternică, mai ales pentru faptul că aduc noi viziuni atat in ceea ce priveşte managementul, dar şi in cea ce priveşte formarea personalului, tehnologii etc.

In anii ‘70, şi pe fondul puternicei crize petroliere, creşte importanţa guvernelor de origine, al patrulea participant la universul societăţilor transnaţionale. Dacă in celelalte faze relaţiile dintre marile firme devenite transnaţionale şi guvernele ţărilor de origine erau cat se poate de convergente, in acest stadiu incep să apară contradicţiile, ca urmare a recunoaşterii faptului că internaţionalizarea firmelor are efecte negative in ţara de origine asupra şomajului, comerţului etc. Mediul economic internaţional devine tot mai complex, iar companiile transnaţionale incep să evalueze implicaţiile activităţii lor asupra diferitelor componente ale acestuia, precum şi implicaţiile asupra propriilor afaceri. Ca o consecinţă a complexităţii relaţiilor ce s-au născut intre companiile transnaţionale, ţările de origine şi ţările gazdă, la nivelul comunităţii internaţionale au fost iniţiate demersuri menite să formeze un cod de conduită unanim acceptat de către părţile implicate, cu scopul de a reglementa divergenţele tot mai accentuate dintre cei implicaţi. Guvernele de origine se implică acum in politica de investiţii internaţionale, impulsionand sau restrangand aceste investiţii, in conformitate cu interesele sale naţionale. De exemplu, o firmă americană (participantul 1) poate găsi un partener străin (participantul 2) şi poate ajunge la o inţelegere avantajoasă cu el, pe care guvernul gazdă (participantul 3) o găseşte acceptabilă şi la care guvernul american (participantul 4) poate avea obiecţii. Urmează un nou stadiu, şi anume acela al participanţilor multipli. Acest stadiu este considerat un stadiu multifactor. Aceasta şi datorită faptului că alături de companiile transnaţionale, constituenţii săi, guvernele ţărilor gazdă şi al ţărilor de origine au apărut o serie de alţi participanţi, cum ar fi grupurile religioase, etnice, agenţii internaţionale şi altele care reclamă atenţie din partea marilor firme.

Fiecare participant in acest stadiu a caştigat in experienţă şi şi-a imbunătăţit tehnicile de abordare a mediului internaţional. Companiile transnaţionale provin astăzi nu doar din ţările dezvoltate, ci şi din ţări in dezvoltare, ceea ce demonstrează o dată in plus atat perspectivele pe care le oferă piaţa internaţională, dar şi ameninţările pe care le ascunde. Acest stadiu incorporează diferite grupuri de interese, care au putere politică, iar firmele pot fi afectate in activitatea lor, dacă nu ţin cont de ele. Poate cel mai recent exemplu in acest sens il constituie grupurile ecologiste, ale căror interese şi forţă politică au obligat firmele să incorporeze in strategiile lor problemele legate de protecţia mediului ambiant. Caracteristica acestui stadiu este complexitatea deosebită, ca şi fragilul echilibru, balanţa putand fi adesea schimbată in funcţie de evenimentele ce au loc in lume.

Back to Top