Jean Baptiste Say (1767-1832), economist de origine franceză, este adept şi promotor al ideilor liberalismului clasic. Admiraţia sa pentru ideile cuprinse în lucrarea "Avuţia naţiunilor" a lui Smith şi influenţele exercitate de acesta asupra oamenilor de ştiinţă l-au determinat pe Say să încerce sistematizarea ideilor smithiene în lucrările: "Tratat de economie politică"(1803) şi "Curs complet de economie politică practică" (1828-1829).

În lucrările sale, Jean Baptiste Say reia concepţia economică a lui Adam Smith, o sistematizează şi o ordonează logic, îi relevă principiile generale ale căror consecinţe "aproape că se deduc singure".

Say, cum remarcau Gide şi Rist, "cerne întrucâtva ideile lui Smith (...) le colorează cu un colorit propriu care va da, multă vreme, economiei politice franceze ( a lui Say, n.n.) caracterul ei original faţă de economia politica engleză, căreia, în acelaşi moment, Malthus şi Ricardo, "pesimiştii" în raport cu optimismul lui Adam Smith, aveau să-i dea o direcţie nouă".

Potrivit concepţiei lui Say, economia politică este ştiinţa care studiază producţia, repartiţia, circulaţia şi consumul avuţiei, în contextul utilizării corespunzătoare a celor trei factori de producţie - munca, natura şi capitalul - precum şi pe baza raporturilor cerere-ofertă stabilite pe piaţă. Ea este o ştiinţă cu un pronunţat caracter normativ ce stă la baza constituirii în mod spontan a ordinii vieţii economice.

Este criticată lipsa de consistenţă a unor idei fiziocrate care se bucurau de recunoaştere în epocă. Astfel, Say arată că, nu numai în agricultură ci pretutindeni "natura este forţată să lucreze împreună cu omul", prin "fonds de terre" Say înţelegând tot ajutorul pe care "o naţie îl are direct de la puterile naturale, respectiv din forţa vântului, din curenţii de apă etc".

Ideea este corectă deşi, Say face abstracţie de ceea ce fiziocraţii au intuit în mod primar şi care mai târziu s-a numit "monopolul asupra pământului ca obiect al economiei" şi "monopolul asupra pământului ca obiect al proprietăţii private".

Putem să reţinem drept justă această idee a lui Say, mai ales că ea poate fi coroborată cu o alta, la fel de valoroasă: "Sunt productive, scrie Say, nu numai muncile din agricultură ci toate muncile care crează utilităţi şi sunt productive nu numai muncile care crează, direct bunuri materiale, ci toate muncile care amplifică capacitatea lucrurilor de a răspunde nevoilor noastre şi de a satisface dorinţele noastre".

Prin urmare, explicaţiile lui Say depăşesc cadrul trasat de Adam Smith. El consideră productive toate muncile care concură la obţinerea unui rezultat util societăţii şi membrilor săi.

Sistematizarea teoriei smithiene despre valoare, îl face pe Say să renunţe la ideea potrivit căreia aceasta ar fi rodul muncii şi ea ar presupune raporturi sociale bine determinate. El nu realizează o distincţie clară între valoare şi avuţie. Aflat sub influenţa teoriei utilităţii a lui Condillac, Say consideră valoarea ca sumă a utilităţilor imprimate bunurilor de cei trei factori de producţie şi prin aceasta s-ar justifica şi modul de repartiţie a veniturilor celor trei factori de producţie, respectiv prin aportul pe care aceştia şi-l aduc la crearea valorii - utilitate.

Dezvoltarea rapidă a Franţei după 1789, sub imperiul revoluţiei industriale, îl va determina pe Say să întreprindă o analiză atentă a vieţii economice şi îndeosebi a industriei.

Un merit important în această direcţie constă în surprinderea "întreprinzătorului" ca personaj central al vieţii economice. Pentru Say, "agentul principal al progresului economic este omul industrial, activ, instruit, inventator ingenios, agricultor inventiv, omul de afaceri îndrăzneţ, acel om care se implică în toate în măsura în care se fac descoperirile ştiinţifice şi se extind debuşeele. El este acela care, mai mult decât capitalistul propriu-zis, care dă banii şi încasează redevenţele, mai mult decât proprietarul funciar relativ pasiv, mai mult decât lucrătorul care primeşte ordinele asupra a ceea ce are de făcut, conduce producţia şi domină distribuirea bogăţiilor".

Omul, capitalurile şi pământul sunt cele care aduc servicii productive. Serviciile aduse pe piaţă se schimbă contra unui salariu, profit sau contra unei dobânzi sau rente. Ele sunt cerute de întreprinzătorii industriali - inclusiv de negustori, agricultori, manufacturieri - şi combinate în aşa fel încât să satisfacă cât mai deplin cererea de produse exprimată de consumatori.

Prin urmare, legea cererii şi a ofertei reglează atât preţul serviciilor (procentul amenzilor, dobânzilor, salariilor) cât şi preţul produselor. "Mulţumită întreprinzătorului, arăta Say, valoarea produselor se repartizează între diferite servicii productive şi diferitele servicii se repartizează între industrii. Teoria distribuţiei se coordonează astfel cu teoria schimbului şi a producţiei".

Era un punct de vedere înaintat comparativ cu concepţia fiziocrată, unde produsele se schimbau de la o clasă socială la alta şi nu de la individ la individ. Totodată, Say are meritul de a fi făcut distincţie între remunerarea capitalului de cea a întreprinzătorului, idee relativ confuză la Adam Smith.

Ideea unei ordini fireşti în cadrul economiei de piaţă a fost prezentă în gândirea tuturor economiştilor liberali, încă de la începuturile ştiinţei economice. Acestei idei îi vor da consistenţă fiziocraţii, Quesnay şi Turgot, prin folosirea noţiunilor de "ordine naturală" şi "legi naturale", preluate ulterior de Adam Smith. La baza acestei concepţii s-a situat convingerea economiştilor liberali în autoreglarea spontană a economiei de piaţă prin mecanismul preţurilor. Ei recunoşteau că, în mod accidental, pot apărea neconcordanţe între cererea şi oferta totală de mărfuri, dar erau convinşi, că prin manifestarea libertăţii de acţiune a agenţilor economici şi funcţionarea nestingherită a concurenţei, piaţa emite semnale adecvate, iar agenţii economici, stimulaţi de aceste semnale vor lua măsurile necesare restabilirii echilibrului (sporirea sau scăderea ofertei din bunul respectiv).

La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, această concepţie a cunoscut două forme concrete de răspândire şi anume: "teoria mâinii invizibile" enunţată de Adam Smith, la care se adaugă ulterior şi David Ricardo şi "teoria pieţelor sau a debuşeelor", formulată de Jean Baptiste Say.

Teoria debuşeelor porneşte de la ideea că "produsele se schimbă pe produse" dacă se face abstracţie de rolul banilor ca mijlocitor al schimbului de mărfuri. Aceasta are drept consecinţă faptul că, orice ofertă de mărfuri îşi crează în mod automat cererea corespunzătoare, întrucât pentru producerea mărfurilor oferite au fost cerute pe piaţă factorii de producţie corespunzători.

Mărfurile, conchide Say, îşi servesc reciproc ca debuşee şi deci, "interesul unei ţări care produce mult este ca şi celelalte ţări să producă tot atât". În planul abstract al ideilor sale, totul părea absolut verosimil, autorul însuşi apreciind că "teoria debuşeelor va schimba politica lumii".

Economistul francez aplică "teoria debuşeelor" la analiza crizelor de supraproducţie.

Forţând în mod evident raţionamentul, Say pretinde că, dacă la un moment dat se constată greutăţi în vânzarea mărfurilor pe piaţă, ca urmare a unei cereri insuficiente, faptul se explică prin aceea că se produce prea puţin. În consecinţă, Say trage concluzia că, nu ar exista pericolul unor dereglări de durată sau al unor dezechilibre mai ample şi contestă posibilitatea apariţiei şi manifestării crizelor economice specifice economiei de piaţă.

Cu toate că se semnalează o posibilă supraîncărcare a pieţelor cu mărfuri, fenomen considerat îngrijorător pentru mulţi economişti ai vremii, Say declară optimist că aceste păreri sunt eronate. În aprijinul afirmaţiilor sale, el pretinde că "oferta totală a produselor şi cererea totală sunt, în mod necesar, egale deoarece cererea totală nu este altceva decât masa totală a produselor create. Ideea "supraîncărcării" este deci o absurditate.(...) Această "supraîncărcare" echivalează numai cu o abundenţă mai generală a bogăţiilor, bogăţii de care naţiile sunt tot atât de puţin stânjenite ca şi particularii".

Say considera că nu poate fi vorba decât de "o supraîncărcare parţială" a pieţelor, fenomen rezultat dintr-o posibilă conducere eronată a procesului de producţie şi, prin urmare, o creştere nepermisă a cantităţii dintr-un produs sau altul.

Dintr-o asemenea perspectivă, Say a fost acuzat că a negat existenţa crizelor. Totuşi, trebuie remarcat că, economistul francez le-a privit doar ca pe un fenomen trecător, care dacă ar fi reprimat "libertatea industrială ar suferi". Se referea, în acest sens, printre altele, atât la părerea lui Malthus, adept al ideii "menţinerii bogaţilor trândavi ca supapă pentru supraproducţie", cât şi la ideile lui Sismonde de Sismondi care considera drept remediu al crizelor, încetinirea procesului industrial şi oprirea invenţiilor.

Departe de a minimaliza contribuţiile lui Say la dezvoltarea ştiinţelor economice, ne alăturăm opiniei formulate de Gide şi Rist că în acest cadru "trebuie căutate nu lămuriri asupra fenomenului crizelor, căci nu se vor găsi, ci expresia unui sentiment just în fond, căruia Say a vut neajunsul să-i dea o formulă ştiinţifică nepotrivită".

Corolarul practic al autoreglării economiei de piaţă îl va constitui promovarea politicii liber- schimbiste sau a liberei concurenţe, respectiv respingerea categorică a intervenţiei statului în economie şi critica vehementă a protecţionismului şi dirijismului, care vor fi reluate într-o perspectivă modernă, în a doua jumătate a secolului XX.

Back to Top