Perioada cuprinsă între sec. 17-18 a fost marcată de prefaceri importante în planul gîndirii economice. Astfel, la mijlocul sec. al 18- lea, fiziocraţii iniţiază teoria unui "capitalism agrar", inspirat din experienţa engleză şicare nu exista la acea dată în Franţa decît în mod excepţional. Cu două secole în urmă, mercantiliştii elaboraseră, la rîndul lor, teoria unui "capitalism esenţialmente comercial", a unei economii care este în serviciul puterii, servindu-se în acelaşi timp de putere pentru propriile scopuri. Revoluţia industrială din Anglia secolului al 18-lea va reprezenta însă ocazia şi suportul unor reflexii fundamentale pentru constituirea ştiinţei economice ca disciplină autonomă. Încă înaintea acestei perioade se înfiinţaseră o serie de manufacturi care acum prosperă, dezvoltînd la rîndul lor, economia de piaţă. Maşinismul ia amploare şi se substituie muncii manuale. Descoperirile de ordin tehnic - suveica zburătoare, maşina cu aburi etc. - vor dota industria engleză cu un potential uriaş de producţie fată de cel existent pînă atunci.

 

Ştiinţele exacte, ştiinţele naturii cunosc o mare dezvoltare: mecanica, fizica, matematica şi filozofia progresează. În domeniul ştiinţei economice se fac paşi importanţi în vederea surprinderii şi analizei fenomenelor şi proceselor din realitatea de zi cu zi. Se încearcă găsirea a o serie de metode care să poată oferi posibilitatea construirii unei teorii economice coerente şi pertinente. În acest sens, Francisc Bacon (1561-1626), filozof şi om de stat englez, se relevă drept creatorul metodelor experimentale. În lucrarea sa "Instauraţio magna", el demonstrează necesitatea independenţei cercetării ştiinţifice de "principiul autorităţii" şi al "metodelor deductive", el fiind considerat "părintele teoriei inducţiei".

"Pentru a cunoaşte natura, spune Francisc Bacon, trebuie să pornim de la legile ei şi nu să-i impunem legile noastre, trebuie să sesizăm şi să examinăm interdependenţele dintre diferite fenomene şi procese, fapte ce trebuie observate, sesizate legăturile lor interne, realizate generalizări".

Dacă Francisc Bacon este considerat "părintele teoriei inducţiei", William Petty (1623-1687), prin lucrările sale, îndeosebi "Aritmetica politică", "anunţă" economia politică clasică, fiind considerat ulterior de Karl Marx - şi nu fără argumente valabile - "părintele economiei politice".

Folosind metoda abstractizării, William Petty, a formulat idei importante despre valoarea mărfii. Potrivit lui, valoarea este produsul muncii, dar aceasta din urmă apare limitată la extragerea şi prelucrarea metalelor preţioase. Avuţia apare ca rezultat al conlucrării omului cu natura, căci potrivit celebrei sale formule, "munca este tatăl şi principiul activ al avuţiei, în timp ce pămîntul este mama". Prin urmare, William Petty este şi tributar concepţiilor mercantiliste. Trebuie menţionat că, deşi liberalismul economic s-a născut ca o reacţie critică faţă de teoriile şi politicile mercantiliste, istoria înregistrează cazuri cînd, o serie de gînditori mercantilişti au evoluat spre liberalism.

Teoria rentei şi a dobînzii se află, de asemenea, între preocupările lui Petty. El consideră renta, surplusul ce rămîne după scăderea cheltuielilor de producţie, cheltuieli alcătuite cu precădere din costul seminţelor şi al salariilor. În ceea ce priveşte dobînda, William Petty o denumeşte "rentă bănească" şi o consideră un preţ al împrumutului, o "remunerare" a lui. "Cînd cineva dă banii săi cu împrumut pe o anumită perioadă, el nu se poate folosi de ei în acest timp, de aceea are dreptul să ceară o remunerare pentru această situaţie incomodă cu care a căzut de acord. Această remunerare e numită de obicei, procent". Dobînda (procentul) continuă Petty, nu trebuie reglementată legal, ci în funcţie de raportul cerere-ofertă. Tocmai dintr-o asemenea perspectivă Petty încearcă să stabilească "preţul natural al pămîntului". Pămîntul, deoarece asigură renta funciară, înseamnă că la vînzarea lui are loc vînzarea unui venit anume, deci el trebuie asigurat pe altă cale, prin dobînda la un capital pus. În acest context, Petty are în vedere ca renta anuală a pămîntului să fie înmulţită cu 21 de ani, interval calculat pe baza unor date statistice referitoare la traiul concomitent a trei generaţii - "bunicul, tatăl, nepotul".

Analiza efectuată asupra preţurilor, îi relevă lui Petty două categorii: "preţul natural" şi "preţul politic". "Preţul natural" al mărfii este determinat de cantitatea de muncă cheltuită pentru producerea mărfii respective, idee ce corespunde în fapt, definirii valorii mărfii în accepţia "teoriei obiective a valorii", elaborată ulterior de Adam Smith. Tributar ideilor mercantiliste Petty consideră însă că "preţul natural" este
influenţat direct de productivitatea muncii cheltuită pentru producerea argintului. În consecinţă,
Petty determină nu valoarea mărfii, ci "valoarea relativă" a ei. "Preţul politic" este practic, preţul ca atare al mărfii.

În ceea ce priveşte impozitele, William Petty consideră necesară perceperea lor, ele fiind un instrument necesar creşterii avuţiei. Petty intuieşte şi necesitatea repartizării "proporţionale" a impozitelor asupra populaţiei. De aceea el scrie: "oricît de mari ar fi impozitele, dacă ele sunt însă proporţional repartizate asupra tuturor, de pierdut nu va pierde nimeni".

Concepţia lui Petty privind rolul statului în economie ca sprijinitor al acesteia, cunoaşte în mod evident şi nuanţe mercantiliste. El este adeptul, în plan politic, a puterii absolute a statului, chiar dacă va încerca ulterior o corelare a acesteia cu concepţia ordinii naturale în economie.

Un veritabil teoretician al statului se vădeşte a fi John Locke (1632-1704). Avînd la bază concepţia ordinii naturale, Locke elaborează o serie de norme fundamentale care să stea la baza unei noi ordini economico-sociale. Statul ordinii naturale este acela care precede în mod logic şi istoric societatea civilă. Societatea civilă este chemată să asigure libertatea, egalitatea şi independenţa cetăţenilor ei şi să statueze dreptul la proprietate al acestora.

Funcţionarea legilor şi categoriilor economice era concepută de Locke în cadrul ordinii naturale. Contribuţiile sale la teoria economică sunt legate de reducerea ratei dobînzii pe calea autorităţii de drept şi remonetizarea argintului. Ele i-au dat prilejul să-şi expună ideile despre valoare, monedă, credit şi comerţ exterior. Potrivit lui, valoarea apare ca un dat obiectiv dependent de o serie de factori, legaţi de activitatea oamenilor şi a naturii. Valoarea de schimb nu depinde numai de valoarea intrinsecă a mărfii, ce este o relaţie marfa - nevoi de satisfăcut, ci şi de proporţia dintre debit (vînzare) şi cantitatea mărfurilor schimbate sau, altfel spus, dintre fluxuri şi cantitatea disponibilă. Prin urmare, spune John Locke, la o cantitate cunoscută dintr-un bun, preţul creşte direct proporţional cu fluxurile bunului respectiv.

Locke consideră că banii de aur şi de argint îşi au originea în nevoia păstrării avuţiei deoarece, ei au o valoare relativ constantă, nu se deteriorează şi, sub un volum mic, reprezintă o avuţie mare. Ei nu au valoare intrinsecă, valoarea lor ar fi dată numai de cantitatea de masă monetară aflată la un moment dat în circulaţie. Prin aceste consideraţii asupra domeniului monetar, putem considera că John Locke a făcut paşi importanţi în teoria cantitativă a banilor, dezvoltată mai tîrziu de David Ricardo şi de alţi economişti. Nu putem omite nici teoria sa cu privire la comerţul internaţional. Sunt de reţinut consideraţiile potrivit cărora: "trebuie să existe o anumită proporţie între monedă şi comerţ. Argumentul pentru aceasta este că pentru a menţine comeţul fără pierdere (pagubă), preţul mărfurilor trebuie să se menţină la un nivel egal sau aproape egal de cel care precumpăneşte în ţările vecine".

Liberalismul economic nu a avut ecou doar în Anglia, cu toate că aici, el îşi va găsi expresia maturităţii. Încă din 1789 Revoluţia franceză crease cadrul propice afirmării concepţiilor liberale, la care aderă şi Pierre de Boisguillebert, Richard Cantillon, Etienne Bonnot de Condillac, etc.

Spre exemplu, Pierre de Boisguillebert (1646-1714) a condamnat mercantilismul şi etatismul specific acestuia, fiind susţinător al dezvoltării agriculturii, dar nu în forma exacerbată de fiziocraţi, ci în strînsă interdependenţă cu dezvoltarea manufacturilor şi a comerţului.

El a înţeles că economia unei ţări nu este o sumă de ramuri dezvoltate întîmplător şi independent. Trebuie să existe interdependenţe la diverse niveluri, între ramuri şi profesii, între interesele individuale şi cele generale. Meritul lui Boisguillebert constă şi în a demonstra, încă din perioada mercantilistă, că avuţia unei ţări nu poate fi apreciată numai după stocul monetar, ci ea apare formată din totalitatea bunurilor de care dispune la un moment.

Richard Cantillon (1697-1734), irlandez de origine, bancher în Franţa, a enunţat principii economice dintre cele mai sistematice. Contribuţiile lui Cantillon vizează concepţia despre avuţie şi factorii ei; banii şi rolul lor în economie; comerţul exterior şi efectele sale asupra creşterii avuţiei.

Asemenea lui William Petty, Cantillon determină valoarea intrinsecă prin doi factori: munca şi natura. Munca, factor de producere a avuţiei, nu este egală, ci diferă în funcţie de cantitatea, priceperea lucrătorului, fiind influenţată de condiţiile de lucru şi risc. Prin urmare şi veniturile obţinute din muncă sunt diferenţiate, iar această deosebire s-ar întemeia pe argumente naturale, deoarece, lucrătorii din diferite domenii trebuie să se afle în raport bine determinat cu propriile produse şi servicii realizate.

Deşi Cantillon a fost printre primii gînditori ce a măsurat valoarea prin muncă totuşi, Adam Smith este cel care va marca ruptura cu tradiţia fiziocrată, dînd muncii un statut şi un rol nou în analiză căci, pentru Smith, munca este ireductibilă şi, înainte de toate, are calitatea de măsurătoare a valorii. În teoria banilor, contribuţiile lui Cantillon vizează analiza valorii lor, a cererii şi ofertei de monedă. Pentru el, valoarea intrinsecă a monedei din metal preţios, considerată ea însîşi ca fiind marfa, este determinată ca valoarea oricărei alte mărfi. Cantitatea de masă monetară aflată în circulaţie este determinată de volumul schimburilor şi de viteza de circulaţie a banilor.

Faţă de comerţul exterior, Cantillon s-a arătat preocupat de efectele asupra creşterii avuţiei, a situaţiei populaţiei şi a ocupării mîinii de lucru. În acest context, Cantillon acordă un rol important proporţiei în care se află pămîntul faţă de munca înglobată în mărfurile exportate şi cele importate. Cantillon promovează ideea exportului de mărfuri ce înglobează mai multă muncă naţională deoarece acesta ar duce la protejarea pămîntului, ar da de lucru populaţiei şi ar valorifica în mod superior resursele naturale ale ţării. Pentru el, importul trebuie să cuprindă îndeosebi acele mărfuri care încorporează multe elemente naturale, respectiv materii prime.

Prin urmare, "Cantillon a reuşit o primă sinteză a funcţionării economiei globale. Perspectiva macroeconomică este aşezată în acest caz pe fundamente microeconomice, adică pe analiza comportamentului agenţilor economici luaţi în interdependenţa lor. Analiza schimburilor locale, interregionale şi internaţionale integrează pe producători, consumatori, monedă, pe împrumutători şi împrumutaţi, clasele sociale ale epocii".

Spre deosebire de Richard Cantillon, Condillac (1714-1780) respinge teoria valorii create de muncă şi pune bazele teoriei valorii întemeiate pe cantitate şi raritate. La el, munca nu este o cauză a valorii, ci o dovadă a ei. Valoarea ar ţine de domeniul schimbului şi nu al producţiei, deoarece fiecare individ schimbă nu ceea ce îi este necesar, ci bunul care-i prisoseşte, dar care este util altui individ. După Condillac, utilitatea respectiv valoarea sunt rezultatul aprecierii umane, ele ţin de domeniul psihologic şi nu de cel material. Prin aceste idei, Condillac face primii paşi spre ceea ce a fost numită ulterior "teoria subiectivă a valorii". El este adeptul teoriei cantitative a banilor unde masa monetară aflată în circulaţie reglează nivelul preţurilor. Statul se cere a fi creat ca un protector pentru cultivatori, meseriaşi şi negustori, ce trebuie să se abţină de la ingerinţe în treburile economice al societăţii. Ele trebuie să rămînă apanajul liberei iniţiative, deoarece, scrie el, " concurenţa este cea care repartizează ocupaţiile, aşează pe fiecare pe locul său. Toţi subzistă, şi statul este bogat în lucrări pentru toţi".

Prin excelenţă, liberalismul economic, libertatea economică, vor constitui deopotrivă impulsuri, argumente şi stimulente vitale pentru dezvoltarea producţiei şi a comerţului. Sub aspect doctrinar, liberalismul economic se ghidează după o serie de percepte: omul este o fiinţă eminamente socială care trăieşte, munceşte şi crează în societate; la rîndul ei, aceasta are la bază un ansamblu de reguli şi norme ce decurg din dreptul natural, acesta din urmă derivînd din ordinea naturală a societăţii ce se realizează în condiţii de libertate şi de factori endogeni. Statul se cere a fi creat după regulile dreptului natural şi cerinţele societăţii naturale. Ordinea naturală se reflectă în plan economic prin libertatea de acţinue a agenţilor economici, în conformitate cu principiul armonizării spontane a intereselor particulare cu interesul general al societăţii, sub deviza: "laissez-faire".

Liberalismul clasic, prin modificările esenţiale pe care le aduce atît în teoria, cît şi în practica economică, este considerat pe bună dreptate, "prima mare paradigmă a istoriei gîndirii economice". El reprezintă un salt, un alt mod de înţelegere a economiei şi a societăţii.

Prin urmare, obiectul ştiinţei economice vizează cauzele înavuţirii naţiunilor. Metoda de cercetare folosită are la bază tehnica abstractizării, menită să înlăture elementele de importanţă minoră spre a se ajunge la ceea ce este esenţial, fundamental în analiza economiei şi a mecanismului de funcţionare.

Concepţia clasicilor asupra economiei şi a societăţii este aceea a ordinii naturale, adică a acelei ordini considerată a răspunde în mod corespunzător cerinţelor şi aspiraţiilor fireşti ale oamenilor.

Sfera de investigaţii vizează producţia şi nu circulaţia mărfurilor, ceea ce conduce la o problematică diferită de cea a gîndirii economice premoderne şi îndeosebi, de cea mercantilistă. Prin urmare este cercetat rolul economic al muncii, importanţa diviziunii muncii şi a celorlate mijloace de sporire a productivităţii ei. Se încearcă explicarea bazelor formării preţurilor, legea valorii şi a surplusului de valoare, precum şi: salariul, profitul, renta - ca venituri ale claselor sociale.

Din toate cele prezentate mai sus se întrevăd cîteva elemente raţionale şi riguroase ale gîndirii economice aparţinînd perioadei de început şi de afirmării a liberalismului clasic. Ele nu se integrează însă unei concepţii complexe, susţinută cu argumente multiple, abordate relativ unitar şi vizînd atît prezentul, cît şi viitorul. O concepţie închegată va fi elaborată în perioada de maturitate a doctrinei liberaliste prin concepţiile celor mai străluciţi gînditori ai vremii: Adam Smith, David Ricardo, Robert Thomas Malthus, John Stuart Mill şi economistul francez Jean Baptiste Say

Back to Top