Modalităţi de utilizare a analizei cererii şi a ofertei

Aşa cum a reieşit din subcapitolele anterioare, in cadrul pieţelor concurenţiale, preţurile sunt determinate de forţele care acţionează asupra cererii şi ofertei. Relaţiile economice sunt determinate de reacţia cumpărătorilor şi a ofertanţilor la modificarea posibilităţilor de caştig pe piaţă precum şi de influenţa preţului asupra egalării cantităţii cerute cu cantitatea oferită pe piaţă.

Analiza cererii şi ofertei se poate aplica la toate resursele care intră pe piaţă in procesul de schimb. Prin inţelegerea mecanismelor de modificare a cererii şi ofertei, vă veţi putea forma o imagine clară asupra factorilor care contribuie la evoluţia salariilor, dobanzilor, chiriilor etc. In acest subcapitol vom explica in ce mod poate fi utilizată analiza cererii şi ofertei, şi care este importanţa ei in domeniul economic, politic şi social.

Resursele reprezintă totalitatea mijloacelor disponibile şi posibil de a fi valorificate in producerea de bunuri materiale şi servicii. Acele resurse productive atrase şi utilizate in activitatea economică se numesc factori de producţie. In cadrul activităţilor productive, sunt folosiţi simultan mai mulţi factori de producţie. Aceştia pot fi clasificaţi după mai multe criterii.

Conform celei mai cunoscute clasificări, factorii de producţie sunt:

• pămantul
• munca
• capitalul

Pămantul sau factorul natural al producţiei reprezintă totalitatea resurselor naturale, care pot fi folosite la producerea bunurilor şi serviciilor.

Pămantul este punctul de plecare al intregii activităţi economice. El constituie atat substanţa şi condiţiile materiale primare ale producţiei (minerale, petrol, apă), cat şi forţa motrice necesară pentru dezvoltarea producţiei de bunuri materiale şi servicii (resurse primare de energie). Pămantul este arareori utilizat in starea lui naturală. Pentru a putea fi utilizat, pămantul trebuie de cele mai multe ori curăţat, nivelat, drenat. Investiţiile făcute in scopul amenajării solului duc la creşterea valorii economice a acestuia, transformandu-l in pămantul capital.

Munca – factorul primar de producţie – reprezintă activitatea intelectuală şi/sau fizică desfăşurată in scopul realizării bunurilor necesare satisfacerii unor trebuinţe imediate şi de perspectivă.

Munca este factorul de producţie activ şi determinant, prin intermediul căruia sunt antrenaţi ceilalţi factori de producţie, realizandu-se combinarea şi utilizarea lor eficientă. Factorul muncă este supus in prezent unor modificări importante, cum ar fi reducerea relativă a timpului de muncă, substituirea accelerată a muncii cu capital, accentuarea efortului intelectual şi fructificarea acestuia prin inlocuirea activităţilor manuale cu procesele automatizate şi robotizate. Factorul muncă poate fi analizat din punct de vedere cantitativ, calitativ şi structural.

Din punct de vedere cantitativ, factorul muncă trebuie analizat in legătură cu dimensiunile populaţiei. Populaţia aptă de muncă a unei ţări reprezintă potenţialul de muncă. Totalitatea membrilor apţi de muncă ai societăţii, avand varsta cuprinsă in limitele legale de muncă, reprezintă populaţia activă.

In Romania, limitele de varstă ale populaţiei active sunt incă 16 – 60 ani pentru femei şi 16 – 65 ani pentru bărbaţi. Totalitatea persoanelor care au un loc de muncă formează populaţia ocupată.

Şomajul reprezintă diferenţa dintre populaţia activă şi populaţia ocupată. Din punct de vedere calitativ, factorul muncă depinde atat de nivelul de cultură generală şi instruire profesională, cat şi de nivelul de dezvoltare economică a ţării.

Creşterea ponderii muncii complexe, superior calificate, care inlocuieşte treptat şi continuu munca simplă, necalificată, au transformat educaţia şi formarea profesională intr-o problemă esenţială a dezvoltării oricărei economii. Perfecţionarea permanentă a pregătirii populaţiei ocupate este impusă şi de accelerarea procesului de depreciere a stocului de cunoştinţe acumulate.

Capitalul poate fi definit ca totalitatea bunurilor a căror utilizare face posibilă desfăşurarea producţiei şi utilizarea factorilor primari – munca şi pămantul.

După modul in care se consumă şi se inlocuieşte, capitalul se clasifică in: capital fix şi capital circulant.

Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului format din bunuri folosite in mai multe cicluri de producţie, care se consumă treptat şi se inlocuiesc după mai mulţi ani de utilizare. Capitalul fix este format din construcţii – clădiri, hale şi alte instalaţii industriale, magazine, infrastructura materială din agricultură, echipamente de producţie – utilaje şi maşini, unelte, agregate şi instalaţii de lucru, mecanisme şi dispozitive de reglare, mijloace de transport etc. Capitalul fix se construieşte prin intermediul investiţiilor.

Investiţiile reprezintă totalitatea cheltuielilor făcute de intreprinderi pentru refacerea, ameliorarea şi dezvoltarea capacităţilor de producţie.

Scoaterea din funcţiune a capitalului fix este rezultatul deprecierii lui cauzată atat de uzura fizică, cat şi de cea morală.

Uzura fizică a capitalului fix reprezintă pierderea treptată a proprietăţilor lui tehnice de exploatare, ca urmare a folosirii productive şi a acţiunii agenţilor naturali.

Uzura morală a capitalului fix reprezintă pierderile de capital fix, ca urmare a schimbării preţului acestor bunuri pe piaţă, a uzurii prin invechire sau prin simpla trecere a timpului.

Nu trebuie să uitaţi faptul că factorii care influenţează oferta şi cererea sunt in continuă transformare. Analiza pieţei se bazează de obicei pe situaţia acesteia la un anumit moment. De asemenea, atunci cand analizăm modificarea echilibrului pieţei, pornim in general de la ipoteza că se modifică numai un anumit determinant al cererii sau ofertei.

In realitate, pe piaţă se produc simultan o mulţime de schimbări. Curbele cererii şi ofertei sunt intr-o continuă deplasare. Poate cel mai bun exemplu il reprezintă bursa de valori unde condiţiile se modifică rapid, determinand o schimbare continuă şi anarhică a preţului acţiunilor. (Preţul acţiunilor este determinat de o serie de factori specifici. Cel mai important este potenţialul acestora de a contribui la creşterea veniturilor deţinătorilor, in comparaţie cu alte valori pe care aceştia şi le-ar putea cumpăra cu aceeaşi sumă de bani: obligaţiuni, bunuri imobile etc.).

Pentru a inţelege mai bine relaţiile dintre preţ şi determinanţi, este indicat să studiaţi diferitele influenţe pe rand, pentru a inţelege importanţa relativă a fiecăreia in comparaţie cu celelalte şi a putea face o estimare corectă a evoluţiei viitoare a echilibrului pieţei, ca rezultat al influenţelor agregate.

Utilizarea analizei cererii şi a ofertei in activitatea de marketing

Preţul este un element foarte important al mixului de marketing. De el depinde in mare măsură succesul in afaceri. Să ne imaginăm că am putea să ne procurăm tot ce ne dorim, din orice domeniu şi din orice loc, fără să plătim nimic in schimb. Să ne mai imaginăm că de acest privilegiu s-ar bucura intreaga populaţie a globului. Ce s-ar intampla?

Produsele şi serviciile dorite nu ar mai fi disponibile şi ar apărea deficitele, din două motive:

• pentru că ar creşte extrem de mult cererea,
• pentru că producătorii nu ar fi dispuşi să lucreze pe gratis.

Singurele bunuri care pot fi obţinute gratuit fără să apară deficite sunt acelea pentru care cantitatea cerută nu depăşeşte cantitatea oferită, chiar dacă preţul este egal cu zero. Bineinţeles că această categorie de bunuri este extrem de limitată. Aerul, de exemplu, poate fi respirat fără a plăti in acest scop.

Analiza cererii şi ofertei poate fi utilizată pentru a estima preţul unui produs, astfel incat acesta să fie satisfăcător pentru ofertanţi, şi, in acelaşi timp, să stimuleze cumpărarea.

Preţul este satisfăcător pentru ofertanţi, atunci cand asigură acoperirea costurilor de producţie şi obţinerea unui profit. Dar vor fi dispuşi consumatorii să cumpere la acest preţ? Pentru a afla acest lucru, trebuie estimate alura curbelor cererii şi ofertei.

Pentru a ilustra acest lucru, prezentăm istoria aparatelor CD player. In figura 2.10 sunt reprezentate curba cererii şi mai multe curbe ale ofertei la aceste aparate in diferiţi ani: 1980, 1982 şi 1986. In 1980, tehnologia nu era complet pusă la punct. Se elaborase prototipul şi apăruseră primele produse. Curba ofertei anului 1980 atingea ordonata la preţul de 2.000$, in timp ce curba cererii, la aproximativ 1.100$.

Aceasta inseamnă că preţul minim la care ofertanţii erau dispuşi să producă era mai mare decat preţul maxim pe care ar fi fost dispuşi să-l plătească cumpărătorii. Deci curba cererii şi a ofertei nu se intersectau la o valoare pozitivă. In limbaj de afaceri, putem spune că in 1980 nu exista piaţă pentru produs. In 1982, Sony a pus in vanzare aparatele compact disc in Japonia, la preţul de 1.000 $, preţ la care s-au vandut intr-o lună 100.000 bucăţi.

In acest an, curbele cererii şi ofertei se intersectau la valori pozitive. După cum este de presupus, in 1982 tehnologia de producere a aparatelor se perfecţionase intr-o oarecare măsură şi, ca urmare a reducerii costurilor, curba ofertei s-a deplasat spre dreapta.

Deşi cererea a rămas aceeaşi, reducerea preţului, ca urmare a creşterii ofertei, a contribuit la creşterea cantităţii cerute. La mijlocul deceniului nouă, ca urmare a perfecţionării tehnologiei şi a creşterii numărului de intreprinderi care produceau aparate compact disc, oferta a crescut şi mai mult şi piaţa s-a globalizat o dată cu reducerea preţului la aproximativ 400 $.

La acel preţ, cantitatea cerută a crescut, vanzandu-se intr-o lună aproximativ 1.000.000 unităţi. In grafic nu se iau in consideraţie creşteri ale cererii (deplasări ale curbei spre dreapta), urmare a existenţei unei varietăţi din ce in ce mai mari de compact discuri şi a reclamei agresive făcute de companiile producătoare. In această situaţie, reducerile preţului de echilibru ar fi fost mai mici.

Figura 2.10 Piaţa unui nou produs

Această analiză ilustrează faptul că preţul unui produs este determinant pentru succesul pe piaţă. Indiferent cat de perfecţionat din punct de vedere tehnic este un produs, dacă nu i se poate aplica un preţ care să permită vanzarea unei cantităţi suficiente, in condiţiile in care costurile de oportunitate sunt acoperite, inseamnă că el nu va avea piaţă, adică nu se va vinde.

Extinderea pieţei, ca urmare a perfecţionării tehnologiei şi a altor factori, care au contribuit la reducerea costurilor de producţie, este o tendinţă comună in ultimii ani pentru produsele electronice, care devin accesibile unui număr din ce in ce mai mare de consumatori.

Utilizarea analizei cererii şi a ofertei pe piaţa bancară

Analiza cererii şi ofertei poate fi utilizată şi pe piaţa bancară, pentru a inţelege evoluţia dobanzii.

Creditul reprezintă un transfer temporar de fonduri intre o persoană sau o organizaţie care le deţine şi o altă persoană sau organizaţie care le utilizează şi care se obligă să le ramburseze, conform unui anumit program, şi să plătească o anumită dobandă.

Dobanda este preţul plătit pentru utilizarea fondurilor, iar rata dobanzii se exprimă ca procent din valoarea imprumutată.

Deoarece dobanda este un preţ, nivelul ei este determinat de intersecţia dintre cererea de fonduri imprumutate şi de oferta de credite pe piaţa financiară. Cererea de fonduri imprumutate depinde de posibilitatea şi disponibilitatea persoanelor fizice şi juridice de a imprumuta, fiind cu atat mai mare cu cat dobanda este mai mică.

Oferta este influenţată de configuraţia climatului economic, de profitabilitatea scontată a investiţiilor care se vor face cu fondurile imprumutate, de sumele tranzacţionate prin bănci etc., fiind cu atat mai mare cu cat dobanda pieţei este mai ridicată.

Nivelul ratei dobanzii mai depinde şi de politicile adoptate de guvern, băncile centrale şi alte instituţii financiare. Rata dobanzii indeplineşte, după cum s-a arătat mai sus, rolul de preţ al imprumutului. In această calitate, ea contribuie la folosirea fondurilor limitate pentru investiţiile cele mai profitabile.

Astfel, in sectorul privat, investiţiile nu vor fi iniţiate dacă rata de recuperare a acestora nu este mai mare decat rata dobanzii. In felul acesta, rata dobanzii contribuie la repartizarea fondurilor, canalizandu-se spre sectoarele unde investiţiile sunt foarte profitabile.

In ceea ce priveşte sectorul public, deşi profitul nu reprezintă intotdeauna considerentul principal in iniţierea unei investiţii, rata dobanzii trebuie totuşi luată in calcul. Pentru ca o investiţie publică să fie profitabilă din punct de vedere social, contribuţia sa la produsul naţional trebuie să fie suficient de mare incat rata de recuperare a investiţiei să fie cel puţin egală cu rata de recuperare brută marginală a unei alternative de investiţie privată.