Esenţa şi componentele sistemului economic Abordarea sistemică a activităţii sociale

Sistemul economic reprezintă o totalitate de elemente care se află în interacţiune şi formează o unitate distinctă. Imaginea sistemului este pe larg utilizată în diferite domenii: în fizică şi mecanică (sistemul de transport, sistemul de ore), biologie (toate fiinţele vii sunt sisteme specifice "fine"). De asemenea, poate fi utilizată şi în cazul mediului ambiant (sistemul ecologic). Abordarea sistemică este valabilă şi pentru caracterizarea vieţii sociale. Activitatea socială reală nu se reproduce "pe părţi", ci ca un tot întreg, ce constă din diferite procese contradictorii, legături şi elemente.

În economie, principiile analizei sistemice se utilizează din jumătatea a doua a sec. XX, odată cu apariţia ciberneticii economice. Abordarea economiei ca formaţiune sistemică integră permite efectuarea modelării şi gestiunii proceselor social-economice.

Sistemele social-economice sunt destul de complicate şi dificil de administrat din considerentele că, în calitate de subiect şi obiect, apare omul cu multitudinea schimbătoare de nevoi, interese, motivaţii ale comportamentului. Dat fiind faptul că viaţa socială este multilaterală, ea se divizează în subsisteme: economice, politice, sociale (în sensul îngust al cuvântului), juridice, ideologice, social-familiale. Ordinea concretă istorică în societate este determinată de sistemul instituţional.

Structura sistemului social

Figura 5.1. Structura sistemului social

Fiecare din sferele de activitate indicate mai sus se deosebeşte prin obiective şi funcţii specifice, printr-o autonomie relativă şi legităţi particulare de dezvoltare. În acelaşi timp, toate subsistemele sunt părţi componente ale unui tot „întreg" – sistem social unic. Delimitarea sferelor respective este convenţională, deoarece există o corelare integră între procesele sociale, economice şi politice.

Procesele sociale din fiecare ţară îşi au specificul lor aparte. Anume tipul de subordonare şi caracterul interacţiunii subsistemelor funcţionale, ca elemente ale unui tot întreg (a unei entităţi), condiţionează particularităţile naţionale ale sistemului social-economic şi dinamica lui istorică.

Subsistemul economic , asigurând fundamentele materiale ale activităţii umane, are prioritate în ierarhia subsistemelor funcţionale. Starea economiei, în mare măsură, determină "calitatea" sistemului social în întregime. Totodată, asupra economiei influenţează procesele ce au loc în diferite domenii (legislaţie, politică, ideologie). Reieşind din cele expuse, în ştiinţă şi în practică este actuală cercetarea interacţiunii organice a economiei cu alte sfere ale activităţii sociale. În caz contrar, reprimând unele subsisteme funcţionale, putem observa dezintegrarea formaţiunii sociale în întregime.

Remarcă istorică

În viziunea noastră, procese analogice au determinat eşecul socialismului real. Subsistemul politic, dominant în societate, statul (instituţional reprezentat de partid) a subordonat intereselor şi obiectivelor sale toate sferele activităţii umane (inclusiv economia), lezând funcţiile ei proprii. Sub presiunea multiplelor probleme, şi subsistemul politic şi-a pierdut viabilitatea. Alături de deformările de ordin intern ale socialismului real se aprofunda dezechilibrul în corelaţia cu mediul ambiant (sub formă de agravare a problemelor ecologice, de epuizare a resurselor naturale, a deficitului produselor alimentare). Poziţiile lagărului socialist pe arena mondială cedau din an în an: atât în competiţia economică şi în relaţiile financiare, cât şi în plan militar. În consecinţă, sistemul socialismului real, afectat de criza adâncă (internă şi externă), şi-a pierdut capacităţile de autoorganizare şi reproducere, distrugându-se.

Caracteristica generală a sistemului economic

Sistemul economic e definit ca un ansamblu de relaţii între oameni ce vor determina modul de organizare şi funcţionare a activităţii economice şi sociale a unei ţări. Sistemul economic vizează felul de utilizare a resurselor economice; relaţiile instituţiilor, organismelor şi altor elemente ale suprastructuri politice, juridice şi ideologice, prin intermediul cărora se desfăşoară activitatea economică.

După modul de organizare şi constituire la nivelul statului, economia se manifestă ca un sistem concret-istoric de asigurare materială a activităţii umane şi constă din elemente expuse într-un ansamblu, corespunzător unei ordini ierarhice, şi care funcţionează pe baza interacţiunii elementelor.

Ceea ce înseamnă că nu există economie "la general": ea întotdeauna a fost "legată" de timp şi spaţiu (de exemplu, economia SUA în anii 30 ai sec. XX; economia postsocialistă a Republicii Moldova).

Elementele fundamentale ale sistemului economic sunt:

  • forţele de producţie;

  • relaţiile social-economice, bazate pe anumite forme de proprietate asupra resurselor şi rezultatelor activităţii economice;

  • formele de organizare a activităţii economice;

  • modurile de coordonare a proceselor social-economice.

"Economia fiecărei ţări este un sistem mare, în care se înscriu multe tipuri de activităţi, şi fiecare verigă, componentă a sistemului poate exista doar din considerentele că primeşte ceva de la alţii, adică se găsesc în legătură şi interdependenţă de alte verigi".

(Laureatul Premiului Nobel, V. Leontiev)

Este important că toate elementele sistemului sunt relativ autonome şi îndeplinesc funcţiile "sale" specifice. Interacţiunea lor se deosebeşte prin discordanţă înaltă, care apare ca sursă internă de dezvoltare a sistemului. Economistul şi sociologul Werner Sombart a caracterizatsistemul economic prin trei elemente: sensul lui, adică obiectivele şi mobilurile predominate ale activităţii economice; forma sa de existenţă, adică instituţiile care definesc relaţiile dintre subiecţii lui; substanţa acestuia, adică tehnica şi tehnologiile existente care determină modul de combinare a factorilor de producţie şi modul de coordonare a activităţii economice. Asupra stării concret-istorice a sistemului economic influenţează un număr enorm de factori atât interni, cât şi externi. Această dependenţă funcţională poate fi exprimată matematic:

SE = f (A, B, C, D ...),

unde:

SE – sistemul economic;

A,B,C,D – determinantele lui (resurse naturale, cantitatea şi calitatea resurselor de muncă, nivelul tehnic şi tehnologic, mediul instituţional etc.).

Varietatea factorilor dezvoltării economice şi a variantelor de combinare inevitabil duce la pluralismul sistemelor economice naţionale .

Circuitul economic

În calitate de personaje ale sistemului economic se prezintă agenţii economici – subiecţii care exercită funcţii specifice, au scopuri şi motive determinate în activitatea economică. Agenţii economici se deosebesc prin funcţiile îndeplinite, modul de folosire a factorilor de producţie, comportamentul lor în economia de piaţă, formele de organizare a activităţii. Noţiunea de agent economic nu se identifică cu cea de subiect de proprietate. Ultimii au existat întotdeauna, în timp ce agenţii economici agregaţi se manifestă numai în economia de piaţă modernă. Din această categorie fac parte:

  • "microsubiecţii" – unităţile economice simple: indivizii, familiile, firmele;

  • "macrosubiecţii" – unităţile economice complexe: sindicatele (asociaţia lucrătorilor unei profesii), ramurile (grupe de firme de acelaşi profil), patronatul (uniunea patronilor), statul (totalitatea structurilor şi organizaţiilor centralizate).

Agenţii economici se află în relaţii multiple, contacte permanente şi interdependenţe riguroase. Ei sunt organic legaţi de sistemul distribuirii sociale a muncii, "deservesc" diferite fluxuri reale (materiale) şi monetare. Totalitatea fluxurilor reale (materiale) şi monetare între agenţii economici (reluarea activităţii economice comune) formează circuitul economic.

Circuitul economic general

Figura 5.2. Circuitul economic general (de bază)

În figura 5.2. este conceput modelul celor mai importante relaţii de schimb dintr-o economie. În figură, fluxurile reale sunt surprinse cu liniile exterioare îngroşate, după cum urmează:

  • FR1= oferta de factori, de resurse făcută de familii;

  • FR2 = achiziţiile de resurse efectuate de societăţile producătoare de bunuri marfare nonfinanciare;

  • FR3 = oferta de bunuri de consum realizată de producătorii de marfă;

  • FR4 = cumpărările de bunuri de consum de către familii;

În ceea ce priveşte fluxurile monetare, acestea sunt sugerate prin liniile interioare întrerupte, astfel:

  • FM1 = plăţile efectuate de societăţile comerciale în contul factorilor de producţie achiziţionaţi;

  • FM2 = încasările, veniturile obţinute de familii în schimbul serviciilor factorilor implicaţi;

  • FM3 = cheltuielile de consum realizate de familii în contul cumpărărilor de bunuri pe piaţa satisfactorilor;

  • FM4 = încasările societăţilor comerciale din vânzarea bunurilor de consum (N.Dobrotă, Economie politică, Bucureşti,1997, p.69).

Evoluţia sistemelor economice: tendinţe, dezvoltarea „neliniară” Discordanţa din dezvoltarea sistemului

Pentru interpretarea naturii evoluţiei economice, vom examina logica internă a evoluţiei sistemului. Conform teoriei generale a sistemului, el este determinat obiectiv prin esenţa şi funcţiile lui. Premisele determinante ale formării sistemului sunt:

  • scopul determinat al funcţionării ; scopul comun integrează, uneşte toate elementele sistemului;

  • structurarea , prezenţa structurilor organizatorice ce reglementează interdependenţele elementelor sistemului;

  • auto-reglementarea – reglementarea internă este îndreptată spre stabilitatea sistemului;

  • dinamismul şi instabilitatea – capacitatea de adaptare (la noile condiţii) şi dezvoltare continuă;

  • complexitatea – prezenţa legăturilor inverse (pozitive şi negative) şi a elementelor duble;

  • schimbul informaţional – existenţa reţelei de comunicare şi transmitere a semnalelor elementelor sistemului;

  • raportul sistemului cu mediul extern.

Reproducerea echilibrată a premiselor determinate şi, respectiv, a sistemului reprezintă un proces complex şi contradictoriu. Fiecare sistem se deosebeşte prin natura şi tendinţele contradictorii de dezvoltare: spre unire şi separare; spre centralizare şi descentralizare, spre stabilitate şi instabilitate, spre inerţie şi dinamism.

Excurs "în ştiinţă" ***

Dinamica dezvoltării sociale este reflectată în ştiinţă destul de contradictoriu. Printre concepţiile evoluţiei umanităţii se evidenţiază:

  • teoriile dezvoltării , în două varietăţi: dezvoltarea determinantă "uniliniară" a lui K. Marx, I. Schumpeter) şi dezvoltarea "multiliniară" (adepţii lui K. Marx);

  • teoriile geneticii , conform cărora societatea se deplasează de la o treaptă la alta prin intermediul transmiterii "codului genetic" neschimbat (A. Smith, K. Menger) sau transformat (T. Malthus, T. Veblen).

Actualmente, în scopul reflectării adecvate a legităţilor dezvoltării sociale, se „împrumută” principiile teoretice, elaborate în funcţie de mişcarea sistemelor naturale. Utilizarea principiilor metodologice interdisciplinare este legitimă, deoarece în comportamentul formaţiunilor complexe naturale şi sociale există analogii profunde. Astfel, oricărui tip de sisteme complexe îi sunt caracteristice unele trăsături şi procese universale, ca: evoluţia, stări de tranziţie, principii de ordonare ierarhice, prezenţa legăturilor inverse, dezvoltarea neliniară.

În studiul dinamicii sociale este bine venită utilizarea "arsenalului" ştiinţific al teoriei dezvoltării neliniare, inclusiv a teoriei catastrofelor, care studiază mecanismul de mişcare a sistemului "prin salturi" şi condiţiile de păstrare a integrităţii sistemului.

Este de perspectivă şi utilizarea principiilor sinergeticii, care studiază procesele autoorganizării – ordonării interne a sistemelor complexe. În ştiinţa contemporană, autoorganizarea este concepută ca organizarea spontană de autoconstituire, adică formarea structurilor spaţiale, de timp, sau funcţionale din contul interacţiunii colective a elementelor interne, fără o acţiune externă specifică.

Caracterul neliniar al dezvoltării economice

Sistemul economic , ca şi orice alt sistem, în mişcarea sa este supus tendinţelor contradictorii. Pe de o parte, lui îi este caracteristică tendinţa de "autopăstrare", stabilitate şi echilibru: coordonarea şi echilibrul costurilor şi rezultatelor producţiei, coraportul cererii şi ofertei, stabilitatea financiară şi a ritmului producţiei. Pe de altă parte, odată cu schimbarea condiţiilor interne de funcţionare a sistemului economic şi a cerinţelor mediului extern, sunt inevitabile modificările lui (de la "cosmetice" până la radicale).

În esenţă, evoluţia sistemului economic reprezintă soluţionarea istorică a stărilor de dezechilibru în sfera asigurării sociale şi apare ca o reflectare a interacţiunii dialectice a procesului de producţie şi consum. Apariţia şi sporirea necesităţilor noi, în cazul incapacităţii satisfacerii lor de către sistemul economic, va provoca neapărat apariţia noilor tehnologii, relaţii şi forme economice.

Izvoarele evoluţiei economice

Figura 5.3. Izvoarele evoluţiei economice

În evoluţia sistemului social-economic pot fi evidenţiate două tendinţe: formarea ordinii social-economice noi şi păstrarea ordinii "vechi". Alternarea periodică a acestor tendinţe este în conexiune cu diferite stări ale sistemului (foarte instabilă şi aproape de echilibru) şi se manifestă printr-un caracter neliniar, ciclic al dinamicii social-economice.

Excurs "în ştiinţă" ***

Funcţionarea relativ constantă a formaţiunii social-economice caracterizează starea "staţionară" a sistemului, când se menţin neschimbate echilibrul şi reproducerea. Sub influenţa schimbărilor interne şi externe, apare starea de dezechilibru al sistemului, care, până la un timp oarecare, se poate autoreproduce (de exemplu, economia sovietică cronic deficitară).

Calităţile de adaptare ale sistemului social-economic la noile condiţii de funcţionare formează un "cadru" convenţional. Cu alte cuvinte, posibilităţile de reproducere ale sistemului existent sunt limitate de potenţialul lui de auto-organizare. Odată cu atingerea nivelului său critic (de pe poziţiile gestiunii interne), sistemul devine "sensibil" la orice influenţă. Depăşirea acestei limite înseamnă distrugerea ordinii sociale stabilite, are loc dezintegrarea sistemului social-economic şi se întrerupe mişcarea liniară.

Dezvoltarea neliniară a sistemelor complexe semnifică alternativitatea, diversitatea viitoarelor traiectorii. Dar "tranziţia prin salturi" a societăţii la un alt tip de formaţiune şi la o cale nouă de dezvoltare social-economică se efectuează în cadrul "câmpului de posibilităţi" al sistemului. Procesul depinde de structurile lui şi de mecanismul de autoorganizare.

Odată cu distrugerea potenţialului de autoorganizare în cadrul ordinii social-economice formate, precum şi odată cu epuizarea posibilităţilor de adaptare a sistemului "vechi", are loc mişcarea obiectivă spre forme "noi" de activitate comună, adecvată condiţiilor (interioare şi exterioare) noi.

Economia de tranziţie şi indicii ei

O etapă firească în istoria evoluţiei omenirii o reprezintă economia de tranziţie. Ea caracterizează starea intermediară, "inter-sistemică", căreia îi sunt specifice instabilitatea şi dualitatea proceselor: pe de o parte, distrugerea "vechiului", pe de altă parte – construirea "noului". Esenţa economiei de tranziţie, "inter-sistemice" o constituie transformările calitative ale forţelor şi relaţiilor de producţie.

Pentru economia de tranziţie este caracteristic mediul multiformaţional contradictoriu, în care coexistă forme de activitate economică din sistemul trecut şi cel viitor. De asemenea, se întâlnesc şi forme "intermediare". Între formele noi, ce se dezvoltă, şi cele "vechi", reproduse din inerţie, se desfăşoară "lupta contradicţiilor".

Pentru notiţe

În economia de tranziţie, în comparaţie cu sistemul economic format, lipseşte mecanismul ce asigură reproducerea pe fundamente proprii, nu se atinge dezvoltarea progresivă a capacităţilor de producţie. Bifurcarea (ramificarea) sistemului se manifestă în dezvoltarea conflictuală şi imprevizibilă. Soluţionarea contradicţiei fundamentale este însoţită de dezvoltarea preferenţială anume a formulelor noi. În caz contrar, predominarea reproducerii formelor "vechi" blochează dezvoltarea progresivă a societăţii.

La concret, procedeele istorice de transformare a sistemelor sociale sunt foarte variate: de la evoluţie până la revoluţie. Formele revoluţionare expresive pot fi întâlnite pe larg răspândite în cadrul schimbării sistemului politic. De exemplu, stabilirea socialismului în unele ţări, conform teoriei marxiste a "capitalismului muribund", era însoţită de acapararea puterii prin revoluţii politice. Dar majoritatea reformărilor radicale, inclusiv în sfera economică, din cauza conservatismului şi inerţiei comportamentului uman, se efectuează pe cale evoluţionistă, prin acumularea treptată a elementelor noului sistem.

Transformările postsocialiste, după importanţa lor istorică, scară la care au avut loc şi după conţinut, sunt atribuite celor revoluţionare, indiferent de faptul că ele s-au format în "adâncurile socialismului" şi au avut loc, de regulă, pe cale paşnică. Caracterul "revoluţionar" al tranziţiei contemporane se manifestă prin schimbul orânduirii politice, diminuarea (în multe ţări) a puterii de stat; dinamica instabilă a proceselor social-economice; transformări radicale ale institutului proprietăţii, confruntări sociale şi înstrăinare.

Economia de tranziţie, ca etapă în care societatea se află între "vechiul – trecut" şi "noul – viitor", reprezintă un fenomen universal în istoria mondială. Dar, la fiecare etapă a civilizaţiei, "tranziţia" socială capătă conţinut specific. Astfel, nu pot fi comparate, după esenţa lor, sistemele sociale ce se află "în tranziţie": de la orânduirea feudală la capitalism, de la stadiul industrial de dezvoltare la cel informaţional, de la economia administrativă de comandă la economia de piaţă.

În secolul XXI, pe fundalul provocărilor istorice ce pun în pericol viitorul umanităţii, o necesitate vitală reprezintă tranziţia globală (la scară mondială) spre o calitate nouă a activităţii umane sociale, spre dezvoltare şi securitate. Ea este însoţită de mişcarea spre societatea postindustrială şi informaţională.

Ţările ex-socialiste, începând cu anii ‘90 efectuează o tranziţie deosebită, care nu are analogie istorică: ele se "mişcă" (cu diferite viteze şi rezultate) de la economia planificată, administrativă de comandă la economia mixtă, social orientată, de la autoritarismul de partid la democraţia reală.

Costurile de tranzacţie – costuri de exploatare a sistemului

Activitatea economică implică totalitatea costurilor. Unele apar în procesul de producţie şi sunt legate de restructurarea, transformarea resurselor economice în bunuri necesare societăţii. Din aceste considerente, ele sunt numite costuri de producţie sau costuri de transformare. Costurile respective constau din totalitatea cheltuielilor efectuate de către o întreprindere pentru a produce bunuri în expresie bănească (cheltuielile pentru achiziţionarea materiei prime, pentru procurarea şi exploatarea tehnicii, pentru achitarea salariilor etc.).

Alte cheltuieli se referă la menţinerea "ordinii" în sistemul economic şi asigurarea legăturilor de coordonare între agenţii economici. Acestea sunt costurile de tranzacţie, care reprezintă cheltuieli de interacţiune ale agenţilor economici şi sunt legate de încheierea acordurilor sau transmiterea drepturilor de proprietate de la un agent economic la altul . R. Matthews susţine că: "costurile de tranzacţie constituie acele cheltuieli necesare pentru reglementările unui contract ex ante şi monitorizarea sau punerea lui în practică ex post, ele fiind astfel opuse costurilor de producţie, care sunt cheltuieli necesare pentru executarea unui contract" (Matthews R. "The Economics of Institutions and the Sources of Growth", Economic Journal, 1996, p.906.).

Categoria "tranzacţie" caracterizează diferite aspecte ale afacerii: schimbul de mărfuri, schimbul cu diferite varietăţi de activitate sau cu obligaţiuni juridice. Costurile date sunt legate de interacţiunea subiecţilor economici şi necesitatea respectării regulilor de comportament acceptate în societate.

Pentru prima dată termenul "costuri de tranzacţie" a fost propus în anul 1937 de savantul american R. Coase în lucrarea Natura firmei. Cercetări mai ample au fost efectuate în anii ‘60 ai sec. XX.

Costurile de tranzacţie cuprind următoarele elemente de bază:

  • cheltuieli de informare (despre partenerii de afaceri, variante eficiente de încheiere a contractelor, cheltuieli de timp şi resurse pentru selectarea informaţiei despre preţuri, calitate etc.);

  • cheltuieli de negociere şi semnare a contractelor (cheltuieli în vederea înţelegerilor, serviciilor intermediarilor şi legalizării contractelor);

  • cheltuieli de evaluare (a proprietăţilor utile şi calităţii, a pierderilor provocate de greşeli etc.);

  • cheltuieli de definire şi apărare a dreptului de proprietate (cheltuielile legate de determinarea subiectului şi obiectului proprietăţii, apărarea proprietăţii private, ordinii de drept, adică de utilizarea serviciilor organelor de justiţie);

  • cheltuieli legate de comportamentul oportunist al agentului (cheltuieli legate de încălcarea şi nerespectarea condiţiilor contractului; înşelăciune, furt, escrocherii etc.).

Costurile de tranzacţie sunt inevitabile în funcţionarea sistemului economic. Acestea reprezintă cheltuieli de "exploatare", care sunt la fel de fireşti ca şi fenomenul "fricţiunii" în fizică.

Potrivit lui George Stigler, „lumea cu costuri de tranzacţie nule este la fel de ciudată ca şi lumea fizicii fără forţele de fricţiune”. Orice societate este interesată în diminuarea tuturor tipurilor de costuri: atât transformaţionale, cât şi tranzacţionale. Aceasta explică cercetările permanente şi evoluţia istorică a formelor şi normelor de organizare a activităţii economice.

Instituţiile şi rolul lor în formarea şi dezvoltarea economiei Instituţiile ca fenomen social

În activitatea umană a oricărei societăţi o importanţă primordială are "instituţionalizarea", datorită căreia se menţine ordinea stabilită.

Termenul "instituţie" are un conţinut multilateral. În lucrarea de faţă, această noţiune este reflectată în sens larg "cumulativ" ca: totalitatea normelor, regulilor, procedurilor şi mecanismelor de realizare, care structurează (ordonează) relaţiile dintre oameni.

După esenţa lor, instituţiile reprezintă "regulile jocului" în societate. Ele reglementează normele şi structurile relaţiilor sociale, funcţiile şi prerogativele structurilor de stat, diapazonul drepturilor şi obligaţiunilor individului, mecanismul interacţiunii producţiei şi consumului, direcţiile de dezvoltare şi tipul de coordonare a proceselor sociale.

Excurs "în ştiinţă"

"Regulile de joc" acceptate formează modul de gândire şi standardele comportamentului în societate. Subiecţii sociali, îndeplinind unele "roluri", real respectă funcţiile instituţionale prescrise şi motivele comportamentului. Respectarea normelor externe face acţiunile agenţilor economici mai hotărâte şi mai determinate, contribuie la realizarea concordanţei în activităţile comune.

Instituţiile, aidoma, „codului genetic” în biologie, îndeplinesc un rol analogic în evoluţia social-economică. Posedând "continuitate" (stabilitate în timp), ele îndeplinesc în societate rolul unui mecanism specific de transmitere a informaţiei şi asigură succesiunea istorică de dezvoltare.

Instituţiile reglementează şi "orientează" activitatea umană a societăţii. Instituţii formale şi informale

Sub influenţa factorilor "cu caracter natural" (condiţii climaterice, aşezare geografică, particularităţi regionale de organizare în vederea asigurării necesităţilor umane), au apărut şi s-au afirmat instituţiile informale: tradiţii şi stereotipuri de gospodărire, obiceiuri şi norme religioase, etica şi principiile morale ale popoarelor. Pe parcursul istoriei, s-au produs acumularea empirică şi selectarea naturală a instituţiilor informale: "legi nescrise, respectate de oameni fără a fi puse la îndoială, deseori, chiar şi fără a fi înţelese, care s-au transmis din generaţie în generaţie ca ceva firesc şi obligatoriu pentru membrii comunităţii" (E. Feuraş. Mediul instituţional: formare, funcţionare, reformare. Chişinău, 2001, p.91). Aceste norme se păstrează şi se transmit, asigurând succesiunea istorică în dezvoltarea social-economică şi specificul naţional.

În procesul evoluţiei sociale, instituţiile informale se completează cu instituţii formale – reguli "scrise", care prevăd drepturile şi obligaţiile ce reglementează activitatea economică. Din acestea fac parte: normele legislative (regulile dreptului de proprietate, reglementări privind susţinerea concurenţei etc.) şi, de asemenea, mecanisme, organizaţii formate pentru asigurarea controlului respectării regulilor "scrise". Instituţiile şi institutele formale se prezintă ca un rezultat al activităţii subiective a oamenilor. Dacă instituţiile determină "regulile de joc" pe teritoriul dat, atunci institutele reprezintă jucătorii – "organizaţiile" în spaţiul respectiv.

Organizaţiile includ:

  • grupuri politice (partide, guvern, parlament);

  • grupuri economice (firme, sindicate, patronate);

  • grupuri sociale (familia, biserica).

Instituţiile se modifică în timp şi spaţiu. Eficienţa lor, după cum demonstrează experienţa empirică, în mare măsură depinde de gradul corespunderii instituţiilor informale.

Pentru notiţe

Stabilirea reală "a echilibrului instituţional" se complică din motivul că multitudinea normelor de comportament se creează la diferite nivele şi cu diferite ritmuri. Referitor la "viteza" restructurărilor instituţionale, savantul american D. North susţinea că: "dacă instituţiile formale pot fi schimbate într-o noapte, atunci instituţiile informale, de obicei, se schimbă doar treptat ... din aceste considerente, schimbările revoluţionare niciodată nu sunt atât de revoluţionare cum şi-ar fi dorit adepţii lor".

Diversitatea funcţională a instituţiilor

Activitatea economică multilaterală se reflectă în particularităţile funcţionale ale instituţiilor. Astfel, sfera economică este "pusă în ordine" de sistemul instituţiilor, care reglementează adoptarea şi implementarea deciziilor legate de reproducerea bunurilor economice, de formarea şi utilizarea veniturilor şi economiilor (institutul proprietăţii, institutul pieţei). Instituţiile "pur" politice determină forma organizării puterii de stat. Propagarea şi aprobarea valorilor indicate, consolidarea societăţii reprezintă funcţiile instituţiilor ideologice.

Totodată, delimitarea instituţiilor după principiul funcţional este destul de relativă – ele, fiind elemente componente ale unui sistem, sunt îmbinate prin interdependenţe complexe. Mai mult, una şi aceeaşi instituţie (de exemplu, statul) poate influenţa, într-un fel sau altul, diferite sfere ale activităţii umane.

În marea lor majoritate, instituţiile determină comportamentul concret-istoric al subiecţilor, inclusiv motivarea şi eficienţa activităţii lor în sfera economică.

Din aceste considerente, "calitatea" sistemului instituţional – stabilirea proporţiilor şi completarea reciprocă a instituţiilor – reprezintă condiţia inalienabilă a dezvoltării stabile a societăţii.

"Pivotul instituţional" şi importanţa lui

În ansamblul său, diversitatea instituţiilor determină sistemul intern – "carcasa" societăţii. Schematic, sistemul social, în integritatea subsistemelor principale (economic, politic, ideologic), poate fi reprezentat în forma de piramidă specifică, al cărei spaţiu intern e reprezentat de instituţii, laturile - de domeniile (sferele) de bază ale activităţii umane, iar baza – de mediul (material-tehnologic) de trai.

Structurarea sistemului social

Figura 5.4. Structurarea sistemului social

"Carcasei" instituţionale îi este specifică renumita inerţie, care, alături de limitarea resurselor şi tehnologiilor, limitează scara şi ritmurile transformărilor social-economice. Mai întâi de toate este vorba de conservatismul înrădăcinat în conştiinţa individuală şi socială a instituţiilor informale (a normelor "nescrise") şi stereotipurilor de comportament.

De regulă, subiecţii sociali (cetăţenii, firmele, organele de conducere), aspirând la un comportament previzibil, "normal", preferă să urmeze stereotipurile de "rutină" stabilite anterior.

O dinamică (în timp şi spaţiu) mult mai mare posedă instituţiile formale. Dar, totodată, atunci când legile, structurile există mult timp şi populaţia se adaptează la ele, de asemenea, poate fi urmărit efectul inerţiei.

Perfecţionarea sistemului instituţional are loc prin intermediul evoluţiei spontane a normelor informale de comportament (a instituţiilor informale) şi a constituirii conştiente (deseori, cu întârziere şi greşeli) a regulilor şi structurilor formale, aprobate la nivel legislativ (instituţii formale). În dinamica istorică, normele şi regulile "convieţuirii" se schimbă neliniar şi destul de inconsecvent.

Cu ajutorul structurilor instituţionale, după afirmaţia lui D. North, "oamenii, pe parcursul întregii istorii, au obţinut ordinea şi astfel au diminuat gradul neâncrederii lor". (D. North. Институты, институциональные изменения и функционирование экономики. М., 1998, с.7). Concretizăm – doar parţial. Actualmente, la nivelul majorităţii ţărilor şi a planetei în întregime, este o ordine de convieţuire ineficientă, antiumană, ce duce la apariţia sentimentului lipsei de securitate şi a neîncrederii populaţiei în viitorul său.

În condiţiile în care mediul de trai devine tot mai complicat, sub povara problemelor globale acute, societatea contemporană este nevoită să activizeze procesul de căutare a instituţiilor „perfecte” atât la nivel naţional, cât şi la nivel mondial.

Back to Top