În doctrină, dreptul comercial este privit fie ca ramură de drept autonomă, fie ca o parte a dreptului civil (în funcţie de faptul dacă este sau nu recunoscut dualismul dreptului privat în sistemul respectiv de drept), purtând totodată şi diferite denumiri: drept comercial, dreptul întreprinderilor, dreptul afacerilor, drept economic.

În doctrina rusă se evidenţiază câteva păreri, diferite ca conţinut, referitoare la locul şi rolul dreptului comercial în sistemul de drept. Unii autori (А.Г. Быков, В.В. Лаптев, В.К. Мамутов) menţionează că dreptul comercial este o ramură de drept independentă, având un obiect de studiu şi metode de reglementare distincte. Un alt cerc de autori (Н.М. Коршунова, Н.Д. Эриашвили, Е.П. Губин) susţin că dreptul comercial este o ramură complexă de drept, incluzând în sine o totalitate de norme juridice şi instituţii ce reglementează activitatea de întreprinzător.

Este deosebită părerea autorului francez Jean-Bernard Blaise, care defineşte distinct dreptul afacerilor şi dreptul comercial şi menţionează că „dreptul afacerilor înglobă (cuprinde) în sine şi prelungeşte (continuă) dreptul comercial, aceste două ramuri completându-se reciproc, însă fără a se contopi (confunda)”.

Evoluţia firească a comerţului a impus, treptat, necesitatea elaborării unor reglementări ale modului de desfăşurare a acestuia, fiind adoptate norme specifice acestui domeniu de activitate. În acest mod, în literatura juridică au apărut controverse privind recunoaşterea caracterului autonom al dreptului comercial, or acesta trebuie să fie considerat ca integrându-se în dreptul civil, în vederea realizării unui drept unitar, adică s-a abordat problema dualismului dreptului privat. Discuţiile au căpătat o mare amploare în Europa cu ocazia lucrărilor de elaborare a primelor coduri comerciale şi s-au extins şi în alte ţări, ecourile sale repercutându-se până în zilele noastre.

Fiecare dintre cele două teze este susţinută motivat cu argumente.

Teza unităţii dreptului privat

Potrivit opiniilor care susţin teza unităţii dreptului privat, dreptul comercial nu ar avea caracter autonom, ci ar fi integrat în dreptul civil, existând un drept privat unitar.

Conţinutul unor asemenea opinii se sprijină pe diferite argumente care susţin avantajele pe care le conferă unitatea dreptului privat în sensul că:

  • existenţa unei reglementări unitare a dreptului privat asigură o mai bună protecţie a necomercianţilor, deoarece nu li s-ar mai aplica legea comercială, ca în cazul autonomiei dreptului comercial, când aceasta este aplicată şi necomercianţilor pentru actele juridice încheiate cu comercianţii;

  • existenţa unei reglementări unitare a dreptului privat ar elimina dificultăţile de interpretare privind calificarea naturii juridice civile sau comerciale a unor acte juridice, precum şi dificultăţile de determinare a competenţei materiale a instanţelor judecătoreşti în caz de litigiu;

  • existenţa unei reglementări unitare a dreptului privat ar elimina riscul de a se aplica legea comercială, cu consecinţa rigorilor ei ca urmare a calificării greşite comerciale a unor operaţiuni efectuate de necomercianţi, datorită insuficienţei criteriilor de determinare a comercialităţii actelor juridice şi caracterului enunţiativ al listei faptelor de comerţ prevăzute de Codul comercial în ţările care au acest cod;

  • existenţa unei reglementări unitare a dreptului privat ar fi determinată şi de inexistenţa unor principii generale proprii ale dreptului comercial, acesta utilizând aceleaşi noţiuni, instituţii, categorii ca dreptul civil;

  • existenţa unei reglementări unitare a dreptului privat ar fi justificată şi de faptul că există sisteme de drept care consacră această unitate, neexistând dualitatea drept civil – drept comercial (exemplu: Italia, Elveţia);

  • existenţa unei reglementări unitare a dreptului privat ar profita şi necomercianţilor, prin aplicarea şi faţă de ei a unor reguli ale dreptului comercial care s-au dovedit mai bine adaptate.

În considerarea celor exprimate, se opinează că în locul unui Cod comercial, care nu are coerenţă, este preferabil un Cod general de drept privat, care să cuprindă şi norme privind comercianţii.

Teza autonomiei dreptului comercial

Opiniile privind teza autonomiei dreptului comercial susţin că acesta este o subdiviziune a dreptului privat, o ramură autonomă. Conţinutul unor asemenea opinii are la bază diferite argumente care susţin avantajele pe care le conferă autonomia dreptului comercial:

  • prin aplicarea legii comerciale unui raport juridic, la care participă un comerciant şi un necomerciant, nu se extinde aplicarea acesteia asupra statutului juridic al necomerciantului, această aplicare fiind impusă de necesitatea reglementării unitare a unui asemenea raport juridic, nefiind posibil ca acesta să fie supus, în acelaşi timp, la două reglementări diferite, adică civilă şi comercială, în raport de calitatea părţilor;

  • existenţa unor dificultăţi de interpretare a actelor juridice şi de calificare a competenţei determinate de diviziunea dreptului privat se regăseşte şi în alte ramuri ale dreptului (de exemplu, Dreptul muncii, Dreptul maritim);

  • dreptul comercial are principii generale şi instituţii proprii după cum sunt:

    • principiile: al asigurării cadrului juridic privind existenţa şi funcţionarea economiei de piaţă; procesul asigurării cadrului juridic privind libertatea comerţului; principiul asigurării cadrului juridic privind protecţia concurenţei, principiul libertăţii activităţii de întreprinzător etc.;

    • instituţii: activitatea de întreprinzător; societăţile comerciale; insolvabilitatea; cooperativele etc.;

  • inexistenţa dualităţii drept civil – drept comercial, în alte sisteme de drept, nu înseamnă şi inexistenţa unui drept comercial, deoarece dispoziţiile care se aplică exclusiv comercianţilor sunt cuprinse în reglementările cu caracter unitar ale dreptului privat;

  • normele dreptului comercial pot fi aplicate şi dreptului civil în măsura în care acestea se dovedesc a fi în folosul necomercianţilor.

Existenţa autonomiei dreptului comercial şi recunoaşterea acesteia este impusă de imperativele specifice ale activităţii comerciale, cum sunt celeritatea tranzacţiilor, protecţia creditului, garanţia executării obligaţiilor comerciale.

Argumentele invocate, deopotrivă de puternice, explică, de altfel, persistenţa în timp a acestei probleme controversate. Soluţia este diferită chiar în ţările din familia sistemului de drept romano-germanic, nemaivorbind de familia sistemului de drept anglo-saxon în care, conform dreptului englez, „common law” cuprinde materia dreptului civil şi comercial, fără distingere între obligaţiile civile şi comerciale, iar în S.U.A. adoptarea Codului Comercial Uniform exprimă ideea dualismului dreptului privat.

Astfel, în unele ţări din familia sistemului de drept romano-germanic, relaţiile sociale din domeniul activităţii de întreprinzător sunt reglementate de către ramuri de drept specifice (Franţa, Germania, Portugalia, România, Spania), desemnate prin termeni diferiţi (dreptul comercial, dreptul negoţului, dreptul afacerilor), iar în altele (Italia, Olanda), după ce au trecut de la concepţia dualistă la o reglementare unitară a dreptului privat cuprinsă în Codul civil, dreptul comercial este acceptat ca subramură a dreptului civil (în 1942 Italia a renunţat la codul comercial).

Emeritul jurist român Mircea Djuvara, vorbind despre „diviziunile generale ale dreptului”, menţionează: „Dreptul privat intern are şi el mai multe ramuri. În general se ocupă, după tradiţionala concepţie în această privinţă, de două lucruri: de organizarea familiei, pe de o parte, şi de interesele patrimoniale, de interesele transformabile în bani, pe de altă parte. Cu alte cuvinte, are mai ales de obiect interesele noastre materiale, băneşti.

Dreptul privat este şi el de mai multe feluri. Mai întâi dreptul privat este constituit de dreptul civil. Dreptul civil este dreptul comun în această privinţă. Aceasta înseamnă că ori de câte ori o altă lege nu derogă, se aplică principiile dreptului civil şi de aceea în dreptul civil aflăm toate principiile fundamentale ale dreptului privat.

Întrucât, însă, dreptul privat se aplică unor împrejurări speciale, poate fi ocazia unui drept special. De pildă, în materie comercială s-a simţit nevoia unei reglementări speciale, care să deroge de la principiile generale de drept civil; acestea din urmă rămân a se aplica în materie comercială numai atunci când legea comercială nu dispune altfel. În chipul acesta s-a constituit un drept comercial, aplicabil în comerţ”.

Părerea specialiştilor referitoare la problema în cauză se divizează, unii menţionând că în ţările care nu au coduri comerciale nu se poate vorbi de dreptul comercial ca ramură de drept. Alţi autori, făcând o analiză a argumentelor invocate în sprijinul fiecărei din cele două teze, au ajuns la concluzia că „inexistenţa în unele ţări a unui cod comercial nu înseamnă şi inexistenţa unui drept comercial ca ramură distinctă a dreptului civil”.

În Republica Moldova nu există cod comercial şi, respectiv, putem vorbi de o reglementare unitară ca şi în cazul Angliei, Elveţiei, Rusiei, pentru că Codul civil al Republicii Moldova conţine prevederi generale referitoare la persoanele juridice cu scop lucrativ (societăţile comerciale, societăţile cooperatiste), iar totalitatea relaţiilor sociale ce apar în cadrul activităţii de întreprinzător sunt reglementate de legi speciale.

Prin urmare, dreptul comercial constituie totalitatea normelor juridice ce reglementează relaţiile sociale patrimoniale şi personal-nepatrimoniale din sfera activităţii de întreprinzător, relaţii care apar între persoane fizice şi persoane juridice care au calitatea de întreprinzător (comerciant).

Obiectul de reglementare

Problema determinării caracterului comercial al unui raport juridic sau, mai exact, al unei întregi grupe de raporturi juridice este, în fond, problema determinării domeniului dreptului comercial. Fiind un drept excepţional, dreptul comercial ar trebui să aibă un domeniu strict delimitat. Dar atare delimitare a fost creată numai prin uzanţe şi, din nefericire, nu a fost niciodată clar şi precis conturată.

Există o puternică şi justificată îndoială că o asemenea conturare ar putea fi realizată. Legislaţiile naţionale folosesc în scopul menţionat două elemente de distincţie, şi anume: subiecţii de drept implicaţi şi actele sau faptele juridice concret săvârşite (activitatea de întreprinzător). Dacă se ia în considerare primul element (adică subiecţii de drept implicaţi), dreptul comercial va primi aplicare numai cu privire la persoanele care au calitatea de сoтerciant (întreprinzător). Concepţia fondată pe acest criteriu de distincţie este numită subiectivă. Dacă, dimpotrivă, se ia în considerare cel de-al doilea element (adică actele sau faptele juridice) normele de drept comercial primesc vocaţie de aplicare numai cu privire la actele пecesare vieţii coтerciale. Concepţia care promovează acest criteriu de distincţie a fost numită obiectivă.

Astfel, opoziţia dintre cele două concepţii apare ca netă şi rămâne doar să optăm pentru una dintre ele. Este numai o aparenţă, deoarece delimitarea operată pe baza fiecăruia dintre cele două criterii menţionate nu este suficient de bine individualizată. O atare individualizare este posibil de realizat numai cu condiţia să existe o noţiune precisă a comerciantului, în cazul concepţiei subiective, respectiv sa existe o noţiune precisă a actului sau faptului de comerţ, în cazul concepţiei obiective. Or, o atare condiţie lipseşte, legislaţiile naţionale din diferite ţări nedefinind cele două noţiuni evocate. În general, potrivit reglementărilor dreptului pozitiv, indiferent de concepţia consacrată în acele reglementări, comerciantul se recunoaşte după natura actelor pe care le face, iar natura actelor respective este dependentă de calitatea celui care le săvârşeşte. Suntem, astfel, prinşi într-un cerc vicios, ce poate fi rupt numai printr-o analiză mai profundă a întregii problematici.

Concepţia subiectivă

Din punct de vedere istoric această concepţie s-a conturat odată cu regulile de desfăşurare a comerţului, statornicite prin practici urmate şi repetate vreme îndelungată în corporaţiile de negustori din Evul mediu. A devenit astfel tradiţională. Ea se fundează pe premisa desprinsă din realităţile acelor timpuri că dreptul comercial este un drept profesional, un drept al comercianţilor (un ius тercatoriит). Această premisă este reconfirmată şi de realităţile contemporane, căci oamenii ce se îndeletnicesc cu comerţul sunt ţinuţi de obligaţii speciale, sunt expuşi rigorilor falimentului şi sunt supuşi unei jurisdicţii speciale.

Potrivit concepţiei subiective, calitatea de comerciant (întreprinzător) a celui ce săvârşeşte un anumit act sau fapt juridic determină prin ea însăşi caracterul comercial al acelui act sau fapt. Majoritatea actelor sau faptelor juridice săvârşite de comercianţi sunt exact aceleaşi ca cele produse cotidian în viaţa civilă de persoane care n-au calitate de comerciant. Faptul că cele dintâi au natura de acte sau fapte de comerţ se datorează exclusiv calităţii de comerciant a autorului lor.

Legislaţiile ce califică drept comerciale actele şi faptele pe baza calităţii de comerciant a celui care le săvârşeşte sau a celui implicat în efectuarea lor instituie o prezumţie de comercialitate. Potrivit acestei prezumţii, sunt acte comerciale toate actele pe care le săvârşeşte un comerciant în exerciţiul comerţului său. Această prezumţie legală este iuris tantuт şi se fundează pe ideea, conform căreia comercialitatea (caracterul comercial) coboară de la persoană spre act şi penetrează în substanţa lui.

Concepţia obiectivă prevede că obiectul dreptului comercial îl constituie actele şi faptele de comerţ, indiferent de faptul cine le săvârşeşte. Potrivit acestui criteriu, se consideră activitate de întreprinzător operaţiile necesare vieţii comerciale, actele şi faptele comerciale prin ele însele, făcându-se abstracţie de calitatea aceluia care le săvârşeşte. În virtutea acestei premise, comercialitatea urcă de la actul comercial prin natura lui la persoana care-l săvârşeşte, parcurgând un traseu invers decât cel preconizat în cadrul concepţiei subiective.

Aşadar, în cadrul concepţiei obiective se iau în considerare operaţiunile juridice în sine, apreciindu-se că acestea primesc incidenţa regulilor speciale în virtutea faptului că sunt acte de comerţ.

În Republica Moldova, obiectul dreptului comercial se determină după sistemul subiectiv. Pornind de la dispoziţiile legale, activitatea de întreprinzător poate fi desfăşurată numai de subiecte înregistrate în modul stabilit de lege. Sunt subiecte ale activităţii de întreprinzător numai persoanele fizice şi persoanele juridice care au calitatea de întreprinzător.

Izvoarele dreptului comercial

Izvoarele dreptului pozitiv sunt de două tipuri: formale şi materiale. Această distincţie este esenţială.

Izvoarele de drept în sens material desemnează faptul social sau factorii de configurare a dreptului. În conţinutul acestor izvoare sunt incluse elemente care aparţin unor sfere diferite ale vieţii sociale:

  • factorii de configurare a dreptului (cadrul natural, cadrul social-politic şi factorul uman);

  • dreptul natural şi raţiunea umană;

  • conştiinţa juridică;

  • starea economică şi,

  • izvoarele culturale, ideologice etc.

Pentru a înţelege semnificaţia izvoarelor formale, trebuie să ne gândim că ele reprezintă injocţiuni la adresa interpretului, spre a-i determina, printr-o regulă de drept ce i se aduce astfel la cunoştinţă, judecata lui în fiecare caz individual.

Izvoarele formale desemnează formele specifice de exprimare a normelor juridice, adică actele juridice în care sunt concentrate aceste norme. Anume acestea se au în vedere când se vorbeşte de izvoarele dreptului.

Drept izvoare ale dreptului comercial merită menţionate mai presus de toate actele normative (izvoare scrise), care reflectă specificul reglementării relaţiilor ce apar între subiecţii dreptului comercial sau cu participarea acestora în legătură cu desfăşurarea de către ei a activităţii de întreprinzător. Aceste norme pot fi regăsite în diferite acte normative: în coduri comerciale şi un şir de alte acte speciale ce reglementează activitatea de întreprinzător, fapt ce poate fi constatat în statele cu sisteme de drept ce recunosc dualismul dreptului privat sau în Codul civil şi într-un şir de acte normative speciale, ceea ce corespunde tendinţei dezvoltării legislaţiei comerciale.

Alegerea uneia din aceste două opţiuni de sistematizare a legislaţiei comerciale este la discreţia legislatorului, ce formează acel sistem de drept, în funcţie de starea economică şi politică din ţară şi de obiceiurile ei, ce tind a asigura reglementarea efectivă a relaţiilor sociale din acest domeniu.

Legislaţia comercială a Republicii Moldova, la momentul de faţă, se dezvoltă după cea de-a doua variantă expusă mai sus, adică normele juridice ce reglementează relaţiile de întreprinzător se conţin în Codul civil şi într-un şir de alte acte normative speciale.

Constituţia Republicii Moldova din 29.07.1994 este legea supremă a societăţii şi a statului, motiv pentru care ea stă la baza actelor normative ce reglementează relaţiile economiei naţionale. Astfel, Constituţia R.M., în art. 9, stabileşte că factorii de bază ai economiei Moldovei sunt piaţa, libera iniţiativă şi concurenţa loială. Statul trebuie să asigure reglementarea juridică a activităţii economice: libertatea comerţului şi a activităţii de întreprinzător, protecţia concurenţei loiale, crearea unui cadru favorabil valorificării tuturor factorilor de producţie, inviolabilitatea investiţiilor persoanelor fizice şi juridice, inclusiv străine (art. 126, Constituţia RM).

Legile. Dreptului comercial în Republica Moldova îi este caracteristic faptul inexistenţei unei legi speciale, a unui cod comercial ce ar reglementa relaţiile din acest domeniu. Normele juridice ce reglementează activitatea de întreprinzător sunt răspândite în întreagă legislaţie, purtând denumirea de legislaţie economică. Dintre acestea menţionăm:

  1. Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, nr. 845-XII din 03.01.1992 // M.O., nr. 2/33 din 28.02.1994

  2. Legea cu privire la principiile de bază de reglementare a activităţii de întreprinzător, nr. 235-XVI din 20.07.2006 // M.O., nr. 126-130/627 din 11.08.2006

  3. Legea privind bursele de mărfuri, nr. 1117-XIII din 26.02.1997 // M.O., nr. 70/464 din 25.07.1998

  4. Legea cambiei, nr. 1527-XII din 22.06.1993 // M.O., nr. 10/285 din 30.10.1993

  5. Legea privind societăţile pe acţiuni, nr. 1134-XIII din 02.04.1997 // M.O., nr. 38-39/332 din 12.06.1997

  6. Legea cu privire la zonele economice libere, nr. 440-XV din 27.07.2001 // M.O., nr. 108-109/834 din 06.09.2001

  7. Legea cu privire la protecţia concurenţei, nr. 1103-XIV din 30.06.2000 // M.O., nr. 166-168/1205 din 31.12.2000

  8. Legea privind investiţiile în activitatea de întreprinzător, nr. 81-XV din 18.03.2004 // M.O., nr. 64-66 din 23.04.2004

  9. Legea privind susţinerea sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii nr. 206-XVI din 07.07.2006// M.O., 126-130 din 11.08.2006

  10. Legea cu privire la înregistrarea de stat a întreprinderilor şi organizaţiilor, nr. 1265-XIV din 05.10.2000// M.O., nr. 31-34-109 din 22.03.2001

  11. Legea cu privire la întreprinderea de stat, nr. 146-XIII din 16.06.1994 // M.O., nr. 2/9 din 25.08.1994

  12. Legea cu privire la fondurile de investiţii, nr. 1204-XIII din 05.06.1997 // M.O., nr. 45/397 din 10.07.1997

  13. Legea privind gospodăriile ţărăneşti (de fermier), nr. 1353-XIV din 03.11.2000 // M.O., nr. 14-15/52 din 08.02.2001

  14. Legea cu privire la grupele financiar-industriale, nr. 1418-XIV din 14.12.2000 // M.O., nr. 27-28/90 din 06.03.2001

  15. Legea insolvabilităţii, nr. 632-XV din 14.11.2001 // M.O., nr. 139-140/1082 din 15.11.2001

  16. Legea cu privire la licenţierea unor genuri de activitate, nr. 451-XV din 30.07.2001 // M.O., nr.108-109/836 din 06.09.2001

  17. Legea cu privire la leasing, nr. 59-XVI din 28.04.2005 // M.O., nr. 92-94/429 din 08.07.2005

  18. Legea privind mărcile şi denumirea de origine a produselor, nr. 588-XIII din 22.09.1995 // M:O., nr. 8-9/776 din 08.02.1996 etc.

Codul civil al R.M ., nr. 1107/2002 este actul normativ care unifică normele generale şi speciale ale dreptului privat, ce reglementează activitatea de întreprinzător. Codul civil ocupă locul central în cadrul izvoarelor dreptului comercial, fiind acel act normativ care asigură întreprinzătorului cele mai stabile condiţii de activitate, în jurul căruia sunt grupate legile speciale şi actele normative subordonate legii care reglementează activitatea de întreprinzător. Art. 2 al Codului civil stabileşte că subiecte ale raporturilor juridice civile sunt persoanele fizice şi persoanele juridice care practică, precum şi cele care nu practică activitatea de întreprinzător. Codul civil, ca izvor al dreptului comercial, cuprinde în sine o totalitate de norme juridice ce reglementează statutul întreprinzătorilor, relaţiile dintre aceştia sau cu participarea lor. Pot fi menţionate următoarele articole ale Codului civil: activitatea de întreprinzător a persoanei fizice (art. 26, Cod civil al RM); societăţile comerciale (art. 106-170, Cod civil al RM); cooperativele (art. 171-178 Cod civil al RM); întreprinderile de stat şi întreprinderile municipale (art. 179, Cod civil); reprezentarea comercială (art. 258 Cod civil al RM); clauzele contractuale standard (art. 712-720); vânzarea-cumpărarea întreprinderii ca un complex patrimonial (art. 817-822); leasing-ul (art. 923-930); franchising-ul (art. 1171-1178); intermedierea comercială (art. 1190-1198); agentul comercial şi comisionarul profesionist (art. 1199-1221).

Efectele tratatelor în ordinea internă. Până acum s-a vorbit de actele normative ca izvoare principale ale dreptului comercial, însă reglementarea activităţii de întreprinzător se face nu numai de actele normative (legislaţia internă), dar şi de normele dreptului internaţional şi de uzanţele comerciale.

Tratatele prevăd obligaţii pentru state. Cu toate acestea, majoritatea tratatelor sunt destinate să producă efecte pentru persoanele fizice şi juridice ale acestor state. Pentru a produce asemenea efecte, s-a pus problema transformării tratatelor în norme de drept intern, aplicabile persoanelor fizice şi juridice, mai ales în cazul în care tratatele nu sunt, potrivit modului în care sunt redactate, direct aplicabile în dreptul intern. În teorie, această problemă este tratată în cadrul tezelor moniste şi al celor dualiste privind raporturile dintre dreptul intern şi dreptul internaţional.

În practică, însă, fiecare stat rezolvă problema aplicării tratatelor, în dreptul său intern, potrivit dispoziţiilor sale constituţionale. Astfel, în unele state tratatele sunt încorporate în dreptul intern în mod implicit, prin ratificarea lor, respectiv prin legea de ratificare, ele dobândind valoare egală legilor interne sau fiind superioară acestora. În alte state, tratatele nu sunt încorporate în dreptul intern prin ratificare; pentru a face parte din dreptul intern, este necesară adoptarea unei legi care să transpună clauzele tratatului în norme de drept intern.

În Republica Moldova, am putea menţiona că aceste criterii sunt combinate. Conform legislaţiei R.Moldova, dispoziţiile tratatelor internaţionale care, după modul formulării, sunt susceptibile de a se aplica în raporturile de drept fără adoptarea actelor normative speciale, au caracter executoriu şi sunt direct aplicabile în sistemul juridic şi judiciar ale Republicii Moldova. Pentru realizarea celorlaltor dispoziţii ale tratatelor, se adoptă acte normative corespunzătoare.

În ceea ce priveşte efectele tratatelor încheiate de Moldova, potrivit Constituţiei, statul moldovean se obligă să respecte Carta ONU şi tratatele la care este parte. În domeniul drepturilor omului, se merge mai departe, prevăzându-se că, în caz de neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Republica Moldova şi legile ei interne este parte, prioritate au reglementările internaţionale. Totodată, Constituţia prevede că intrarea în vigoare a unui tratat internaţional conţinând dispoziţii contrare Constituţiei va trebui precedată de o revizuire a acesteia.

Odată cu adoptarea Codului civil în 2002, a fost recunoscută ca izvor de drept uzanţa comercială.

Conform art. 4 al Codului civil al R.M., uzanţa reprezintă o normă de conduită care, deşi neconsfinţită de legislaţie, este general recunoscută şi aplicată pe parcursul unei perioade îndelungate într-un anumit domeniu al raporturilor civile. Uzanţa se aplică numai dacă nu contravine legii, ordinii publice şi bunelor moravuri.

Uzanţele comerciale sunt nişte practici sau reguli de conduită, odată convenite şi aplicate o perioadă de timp de un anumit număr nedefinit de parteneri comerciali, care au fost expres sau tacit acceptate şi aplicate apoi şi care, în funcţie de natura lor, pot prezenta sau nu caracter de izvor de drept.

Uzanţele comerciale pot fi clasificate după aplicabilitatea lor în spaţiu şi după sfera pe care o cuprind în: generale (aplicabile pentru toate ramurile comerciale), speciale (aplicabile numai într-o ramură a activităţii comerciale, cum ar fi în comerţul cu cafea) şi locale (aplicabile numai în anumite locuri sau porturi maritime).

Uzanţele generale se aplică la întregul ansamblu de relaţii comerciale. Aşa este, de exemplu, uzanţa potrivit căreia atunci când din contractul comercial lipseşte o stipulaţie privind calitatea mărfii, această calitate se determină la parametrii calităţii locale şi comerciale, în armonie cu uzanţele ce definesc concurenţa loială.

După criteriul forţei juridice, uzanţele pot fi: normative (numite şi legale sau de drept) şi convenţionale (numite şi interpretative) . Uzanţele normative, pe lângă particularităţile juridice ale uzanţelor, în general, mai conţin un element de natură subiectivă (psihologică), care constituie o condiţie specifică pentru ca ele să obţină un caracter de izvor de drept.

Legea asupra vânzării de mărfuri, nr. 134-XIII din 03.06.94, prevede că un contract se interpretează prin identificarea intenţiilor fiecărei părţi şi prin scopul urmărit în contract, ţinându-se cont de comportamentul părţilor, de practica comercială, de uzanţele şi obiceiurile din operaţiunile de afaceri. Astfel, aplicarea dreptului nostru, ca lege a unui contract (lex coпtractus), poate însemna, în aceste condiţii, considerarea uzanţei drept un izvor de drept. Însă, în practică, este greu de dat un exemplu de uzanţă comercială care se aplică permanent în Republica Moldova. Cel mai frecvent utilizate sunt Regulile INCOTERMS 1990, elaborate de Camera Internaţională de Comerţ din Paris.

Principiile dreptului comercial

Cuvântul principiu vine de la latinescul „principium”, care înseamnă „început”, “obârşie”, având şi sensul de element fundamental.

Vorbind despre principii, se are în vedere aspectul normativ, pentru că în ultimă instanţă ele sunt norme juridice de o mare generalitate, de care trebuie să se ţină seama atât la elaborarea dreptului, cât şi la aplicarea lui. S-ar putea spune că cele mai generale şi fundamentale principii ale dreptului coincid cu valorile sociale promovate de drept. Aceasta nu face decât să consolideze rolul valorilor, dându-li-se forţă normativă.

Putem spune, deci, că principiile dreptului direcţionează întregul sistem de reglementări juridice.

Un rol important în reglementarea comerţului, în dezvoltarea şi interpretarea dreptului comercial revine principiilor generale ale acestuia. Se face distincţia între principiile generale ale dreptului, principiile generale ale dreptului civil aplicabile şi în dreptul comercial şi principiile speciale ale dreptului comercial.

I. Principiile generale ale dreptului sunt acele idei directoare extrase din dispoziţia Constituţiei sau deduse pe cale de interpretare, cum sunt: principiul legalităţii (art. 1 şi 7); principiul egalităţii în faţa legii (art. 16), principiul neretroactivităţii legii (art. 22), principiul exercitării dreptului cu bună credinţă (art. 55). Acestea sunt principiile de drept, deoarece rezultă din Constituţie şi răspund unor nevoi care se impun în viaţa juridică. Odată stabilite, aceste principii pot contribui la crearea şi aplicarea viitoare a unei norme juridice.

II. Principiile generale ale dreptului civil. De asemenea, sunt aplicabile în dreptul comercial şi principiile generale ale Dreptului civil, dintre care menţionăm: principiul recunoaşterii mai multor forme de proprietate, a egalităţii lor juridice, principiul inviolabilităţii proprietăţii (art. 1, Cod civil al RM), principiul libertăţii contractuale (art. 1, Cod civil al RM).

III. Principiile speciale ale dreptului comercial. În dreptul comercial, doctrina recunoaşte ca principii speciale ale acestuia următoarele: principiul libertăţii activităţii de întreprinzător, principiul concurenţei loiale, principiul libertăţii comerţului, principiul reglementării activităţii de întreprinzător din partea statului. Aceste principii, fiind deducţii logice trase din interpretarea ştiinţifică a normelor legale, sunt cuprinse în acestea, neavând existenţă şi autoritate proprie.

Principiul libertăţii activităţii de întreprinzător.

Acest principiu este consfinţit în art. 9 şi 126 ale Constituţiei R.M., însă într-o formă puţin diferită. Astfel, art. 9 prevede: „piaţa, libera iniţiativă economică, concurenţa loială sunt factorii de bază ai economiei, iar art. 126: „statul trebuie să asigure libertatea comerţului şi activităţii de întreprinzător”.

Reieşind din prevederile art. 9 şi 126 ale Constituţiei R.M., întreprinzătorii pot desfăşura orice afacere în orice sferă a activităţii de întreprinzător, în orice formă organizatorico-juridică prevăzută de lege, cu folosirea patrimoniului propriu şi cu atragerea bunurilor şi drepturilor patrimoniale de la alte persoane, pot să-şi aleagă independent genurile de activitate, să dispună liber de beneficiile obţinute în urma activităţii lor după achitarea impozitelor şi altor plăţi obligatorii. Însă această libertate este limitată în măsura în care este asigurată protecţia intereselor statului şi societăţii.

Principiul concurenţei loiale.

Libera concurenţă constă în dreptul agentului economic de a folosi în competiţia pe piaţa liberă mijloacele şi metodele proprii pentru menţinerea şi dezvoltarea comerţului, atragerea, păstrarea şi creşterea clientelei în scopul obţinerii unui profit cât mai mare.

Concurenţa care respectă normele de conduită pe piaţă, impusă de deontologia profesională şi este conformă cu practicile constituite în materia industrială sau comercială, este denumită concurenţă licită sau onestă.

Concurenţa dintre agenţii economici trebuie să se desfăşoare cu respectarea a două reguli de bază: exercitarea cu bună-credinţă a activităţii economice; respectarea uzanţelor comerciale oneste în activităţile economice; obligativitatea respectării, în competiţie, a unui minimum de moralitate. Prin depăşirea acestor limite, concurenţa devine neloială şi angajează răspunderea celui care a săvârşit asemenea acte.

Principiul libertăţii comerţului

Principiul libertăţii comerţului, denumit libertatea de a revinde pentru a câştiga, este premisa esenţială pentru desfăşurarea normală a circulaţiei bunurilor, a valorilor şi cunoştinţelor, fiind consacrat în art. 126, al. 2 din Constituţie ca o obligaţie fundamentală a statului. Acest principiu exprimă nevoia de a înlătura orice obstacol de ordin economic, vamal, fiscal, de natură să incomodeze şi să împiedice această circulaţie pentru participanţii la comerţ.

Principiul libertăţii comerciale, care a înlăturat monopolismul de stat, constă în primul rând în capacitatea recunoscută de lege persoanelor fizice şi juridice de a fi subiecte de drept comercial.

Principiul reglementării activităţii de întreprinzător din partea statului.

Reglementarea economiei şi activităţii de întreprinzător din partea statului se efectuează în orice ţară, dar diferite sunt formele şi metodele acestei reglementări, care sunt determinate de situaţia politică, de nivelul dezvoltării economice şi sociale, tradiţiile istorice, specificul naţional, precum şi de alţi factori.

Controlul statului asupra activităţii de întreprinzător se realizează, în principal, prin licenţe de import-export, diferite autorizaţii pentru exercitarea activităţii de întreprinzător şi alte mijloace financiar-bancare prin care statul intervine în relaţiile economice, în cazurile prevăzute de lege. Esenţialul acestei intervenţii a statului constă în asigurarea echilibrului dintre interesele personale ale întreprinzătorilor şi interesele publice ale statului şi societăţii.

Back to Top