Datorăm cina noastră atenţiei cu care măcelarul,

berarul şi brutarul îşi urmăresc propriul interes,

dar nu bunăvoinţei lor”.

Adam Smith, „Avuţia naţiunilor” (1776)

Noţiunea activităţii de întreprinzător

Aceste cuvinte (din motto) au fost scrise de marele economist Adam Smith acum mai bine de 200 de ani. De atunci, cea mai mare parte a lumii a cunoscut o perioadă de prosperitate nemaiîntâlnită. Astăzi, în ţările industrializate, oamenii pot cumpăra mult mai multe produse decât cele strict necesare traiului (alimente, îmbrăcăminte, locuinţă). Încălţămintea sport de calitate superioară, maşinile de spălat la preţuri rezonabile, transporturile aeriene rapide în orice parte a lumii sunt exemple ale unei uimitoare diversităţi de bunuri şi servicii care au devenit componente ale vieţii noastre zilnice. O creştere rapidă a nivelului de trai au înregistrat, în ultimii ani, şi ţările în curs de dezvoltare.

Această prosperitate generală a adus, oare, o viaţă fericită şi îndestulată pentru toţi locuitorii ţărilor bogate? Nicidecum. Majoritatea oamenilor se luptă încă să-şi îmbunătăţească starea materială. Firmele se luptă între ele pentru a-şi face clienţi, creând produse noi şi mai ieftine. Muncitorii concurează pentru locurile de muncă, pentru obţinerea unor titluri universitare şi pentru perfecţionarea pregătirii profesionale, în speranţa că vor beneficia astfel de un avantaj pe piaţa muncii. Chiar şi naţiunile concurează, aplicând politici macroeconomice şi comerciale care să le ofere un avantaj economic concurenţial.

De fapt, concurenţa s-a intensificat. Trăim în era pieţelor globale, în care banii şi mărfurile circulă mai uşor peste graniţele naţionale. În trecut, concurenţii se găseau în josul străzii şi în oraşul vecin, acum ei se pot găsi în cealaltă parte a lumii, în Malaezia, China sau Brazilia. Pentru prima oară în istorie, toată lumea respectă aceleaşi reguli: regulile economiei globale de piaţă.

Este foarte uşor să spui că economia funcţionează de la sine. Când mergi la cumpărături, produsele pe care le doreşti – pâine, carne sau banane – se află pe rafturile magazinelor. Plăteşti, mergi acasă şi consumi. Ce poate fi mai simplu?

Privind lucrurile cu mai multă atenţie, vei vedea, însă, vasta reţea de activităţi economice ce trebuie să se desfăşoare pentru ca mărfurile să ajungă pe rafturi. Produsele alimentare pot trece printr-un număr de 5-10 verigi până să ajungă la cumpărător. „Călătoresc” luni în şir de la un capăt al lumii la altul, trecând pe la diverşi producători, fabrici de prelucrare sau ambalare, transportatori, angrosişti şi detailişti. Este aproape o minune că alimentele sunt produse în cantităţile corespunzătoare, că sunt transportate la locul potrivit şi ajung în forma adecvată pentru a fi servite la masă. Adevărata minune este că acest sistem funcţionează fără constrângerea sau controlul nimănui. În schimb, milioane de firme şi consumatori se angajează efectiv în operaţiuni comerciale, acţiunile şi scopurile acestora fiind coordonate în mod invizibil de către un sistem de preţuri şi pieţe. Nimeni nu decide câţi pui trebuie să se producă, unde să fie dusă marfa sau care magazin să fie deschis. Şi, totuşi, alimentele se găsesc în magazin atunci când doreşti să le cumperi.

Nu este vorba aici numai de alimente: pieţele fac minuni similare pretutindeni în jurul nostru, în fiecare clipă – trebuie numai să avem grijă să observăm modul cum funcţionează economia.

În orice moment există oameni care cumpără şi oameni care vând; firmele creează produse noi, în timp ce guvernele adoptă legi referitoare la cele vechi; companiile străine deschid fabrici la noi în ţară, în timp ce firmele noastre îşi vând produsele în străinătate. Şi, totuşi, în mijlocul acestui tumult, pieţele rezolvă în mod constant problema ce, cum şi pentru cine se vinde.

Este vorba de noţiunile „nevoi” şi „resurse”, deoarece anume aici se formează orice activitate economică. „Activitatea economică, una din formele activităţii umane, are drept scop final crearea bunurilor economice, necesare pentru satisfacerea nevoilor materiale, sociale şi spirituale ale omului. Ea stă la însăşi temelia existenţei şi evoluţiei societăţii”.

Pentru dreptul comercial , noţiunea activitate economică este prea largă, deoarece prin ea se subînţelege şi activitatea de consum a bunurilor. Pe noi, însă, ne interesează numai activitatea de dobândire a bunurilor materiale prin acţiuni social-utile de fabricare a producţiei, de executare a lucrărilor şi de prestare a serviciilor, numită activitate de întreprinzător sau afacere.

Activitatea de întreprinzător reprezintă una din principalele instituţii şi forţa esenţială de dezvoltare a economiei de piaţă, iar întreprinzătorul este subiectul dominant al acestei activităţi. Activitatea de întreprinzător, în sensul actual al acestei noţiuni, reprezintă fenomenul istoric, apărut la o anumită etapă a dezvoltării societăţii, ce coincide cu perioada de formare a capitalismului.

Se consideră că baza teoriei afacerilor, în general, şi a întreprinzătorului şi a activităţii de întreprinzător, în particular, a fost pusă de economistul englez R. Cortilion (1680-1734) şi francezul J.-B. Say (1760-1832). Cortilion considera întreprinzătorul o persoană care, spre deosebire de salariat şi funcţionarul public care primesc un salariu stabil, activează pe propriul risc pentru un beneficiu instabil. El (întreprinzătorul) realizează procesele de producere şi schimb, procură mărfurile la un preţ cu intenţia de a le revinde la altul mai ridicat.

Spre deosebire de R. Cortilion, J.-B. Say punea pe primul plan faţă de comerţ activitatea de producere a mărfurilor. În accepţiunea sa „întreprinzătorul este persoana care pe propriul risc şi cont şi pentru profitul personal produce un anumit bun”.

Economistul austriac I. Şumpeter (1883-1950) „considera activitatea de întreprinzător, alături de alţi factori de producţie: capitalul, munca şi pământul, drept un factor economic special”.

Specialiştii americani K. Makonell şi S. Brew tratează activitatea de întreprinzător ca o activitate specifică ce întruneşte un şir de cerinţe şi condiţii:

  • Întreprinzătorul îşi asumă iniţiativa cumulării resurselor de pământ, capital şi muncă într-un proces unic – producerea mărfurilor şi serviciilor.

  • Întreprinzătorul poartă responsabilitate pentru hotărârile luate care decid soarta activităţii întreprinderii.

  • Întreprinzătorul este un inovator, persoana care tinde să aducă pe piaţă produse noi, noi tehnologii de producere şi chiar forme noi de organizare a afacerilor.

  • Întreprinzătorul este persoana care îşi asumă un risc deosebit, deoarece el riscă nu doar cu timpul, munca şi reputaţia personală, dar şi cu mijloacele sale investite sau ale partenerilor de afaceri ori acţionarilor.

Definiţie. Prin activitatea de întreprinzător se subînţelege activitatea de fabricare a producţiei, de executare a lucrărilor şi de prestare a serviciilor, desfăşurată de cetăţeni şi de asociaţiile acestora în mod independent, din propria iniţiativă, în numele şi cu riscul propriu, sub răspunderea lor patrimonială, în scopul asigurării unei surse de venituri permanente (Legea nr. 845/1992, art. 1).

În calitate de întreprinzător, după cum reiese din definiţia legală, poate activa o persoană fizică sau juridică, care efectuează orice gen de activitate economică neinterzisă de lege, precum ar fi: producerea bunurilor materiale, intermedierea comercială, activitatea de comerţ (vânzarea-cumpărarea), operaţiile cu valorile mobiliare etc.

Persoana fizică, fără a constitui o persoană juridică, poate desfăşura activitatea dată, dacă:

  • a obţinut patenta de întreprinzător;

  • a înregistrat o întreprindere individuală;

  • a înregistrat o gospodărie ţărănească.

Codul civil clasifică persoanele juridice în persoane juridice cu scop lucrativ şi persoane juridice cu scop nelucrativ (art. 55), dreptul de a desfăşura activitatea de întreprinzător având-o cele cu scop lucrativ (societăţile comerciale, societăţile cooperatiste, întreprinderile de stat şi municipale).

Luând în considerare importanţa acestei activităţi, statul permite practicarea ei numai după înregistrarea oficială. Prin înregistrare se urmăresc mai multe scopuri, dintre care cele mai importante sunt: efectuarea unui control asupra persoanei care practică activitatea de întreprinzător, contracararea activităţii ilegale, ţinerea unei evidenţe statistice în vederea reglementării economiei, promovarea politicii de impozitare, informarea publicului asupra identităţii şi capacităţii persoanelor înregistrate.

Activitatea independentă presupune libertatea întreprin-zătorului în alegerea obiectului viitoarei activităţi şi a metodelor de lucru, inadmisibilitatea imixtiunii în afacerile private. Întreprinzătorul activează din propria voinţă şi în interesul său propriu.

Activitatea independentă a întreprinzătorului are, totuşi, anumite limite, astfel că nu putem vorbi de libertate totală. Independenţa lui poate fi limitată de actele normative, dar numai în măsura necesară asigurării securităţii statului, ordinii publice, sănătăţii, drepturilor şi libertăţilor legale ale altor persoane etc.

Activitatea din proprie iniţiativă este activitatea care se exercită prin propriul spirit de întreprinzător şi propria ingeniozitate. Iniţiativa trebuie să fie raţională, întemeiată, reală şi legală. Nimeni nu poate fi obligat să practice activitatea de întreprinzător.

Activitatea în nume propriu este desfăşurată de întreprinzător sub denumirea de firmă proprie, dacă este persoană juridică cu scop lucrativ, iar de întreprinzătorul individual sub numele său, care trebuie să fie inclus în denumirea de firmă. Denumirea de firmă şi numele individualizează întreprinzătorul în activitatea sa.

Activitatea pe riscul propriu şi sub răspunderea patrimonială proprie . Riscul activităţii de întreprinzător, spre deosebire de alte noţiuni juridice ale riscului, poate fi definit ca activitatea acestuia pe piaţă, în condiţiile incerte referitoare la posibilul câştig sau pierdere, când cel care ia decizia, nefiind în stare să prevadă faptul dacă va obţine profit sau va suferi pierderi, trebuie, totuşi, să opteze pentru una din deciziile optime.

Răspunderea materială a întreprinzătorului este diversă, în funcţie de forma organizatorico-juridică, şi intervine atunci când activitatea sa este ineficientă sau când nu şi-a onorat obligaţiile.

Activitatea în scopul asigurării unei surse de venit permanent. Activitatea de întreprinzător presupune obţinerea sistematică a unei surse de venit, ca rezultat al unei activităţi continue, şi nu ocazionale.

Genurile activităţii de întreprinzător pot fi deduse din definiţia dată la art.1 al Legii nr. 845/1992 cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi: fabricarea producţiei, executarea lucrărilor şi prestarea serviciilor. În definiţie nu a fost indicată cea mai răspândită activitate – comercializarea mărfurilor şi a produselor. Mai sunt şi alte genuri de activitate reglementate de legislaţie: activităţile bancare, de investiţii, operaţiunile cu valorile mobiliare, de asigurare etc.

În legislaţia altor state acţiunile întreprinse de agenţii economici în procesul activităţii lor sunt denumite acte sau fapte de comerţ (Franţa, România).

Producerea mărfurilor este acel tip de activitate economică cu caracter general, care are ca obiect transformarea materiilor prime şi a materialelor în produse noi cu o valoare mai mare.

Executarea lucrărilor este activitatea economică prin care întreprinzătorul se obligă să îndeplinească, într-un termen stabilit, o anumită lucrare, fie din propriul material, fie din materialul beneficiarului. Acestea sunt lucrări de construcţii, montaj.

Prestarea serviciilor este acel gen de activitate economică destinată satisfacerii necesităţilor persoanelor fizice şi juridice prin acordarea diferitelor servicii: consultative, de transport, de asigurare, de deservire socială etc.

Comercializarea mărfurilor şi produselor . Tot spectrul de produse şi servicii sunt destinate, în general, consumatorilor. Comercializarea mărfurilor poate fi făcută direct şi nemijlocit de către producător prin magazine sau depozite angro proprii ori prin intermediari (firme de distribuţie).

Rolul statului în activitatea de întreprinzător

Într-o economie de piaţă ideală, toate bunurile şi serviciile s-ar schimba în mod voluntar pe bani, la preţul pieţei. Un asemenea sistem exploatează la maximum resursele de care dispune societatea, fără intervenţia statului. În realitate, însă, nici o economie nu poate funcţiona exclusiv pe baza principiului „mâinii invizibile”. Mai mult, orice economie suferă de imperfecţiuni, care determină apariţia unor fenomene negative, cum ar fi poluarea, şomajul sau sărăcia şi bogăţia extremă.

Din această cauză, nici un stat din lume, indiferent cât de conservator ar fi, nu-şi „ia mâinile” în totalitate de pe economia naţională. În economiile moderne, statul intervine sub diverse forme pentru a remedia defecţiunile apărute în mecanismul de funcţionare a pieţei. Activităţi sociale utile, precum exploatarea spaţiului cosmic sau cercetarea ştiinţifică, beneficiază de susţinere financiară din partea statului. Statul este cel care reglementează unele activităţi, în cazul nostru – activitatea de întreprinzător sau le subvenţionează (agricultura). În sfârşit, însă nu în ultimul rând, statul impozitează veniturile cetăţenilor, redistribuind o parte a acestora către cei vârstnici şi nevoiaşi.

Într-o ţară industrializată modernă, statul se implică în toate sferele vieţii economice. Instrumentele pe care acesta le utilizează, cu scopul de a influenţa activitatea economică privată, se pot împărţi în trei mari categorii :

  • Impozitele , care reduc veniturile şi, prin urmare, cheltuielile cu caracter privat (oamenii cumpără mai puţine maşini sau mănâncă mai rar la restaurant), furnizând resursele necesare sectorului public (pentru construcţia de poduri, drumuri etc.).

  • Cheltuielile, care determină firmele sau lucrătorii să producă bunuri şi servicii (serviciile educaţionale, protecţia din partea poliţiei) şi transferurile de la buget (pentru asigurările sociale şi ajutorarea persoanelor defavorizate), care asigură veniturile unei părţi a populaţiei.

  • Reglementările sau măsurile de control , care permit sau nu oamenilor să desfăşoare anumite activităţi economice (de pildă, reglementările referitoare la limita în care este admisă poluarea, la condiţiile de muncă sau la obligativitatea tipăririi pe ambalajele produselor alimentare a informaţiilor privind conţinutul nutritiv).

Putem vorbi aici şi de reglementările în domeniul activităţii de întreprinzător prin care statul stabileşte anumite obligaţii agenţilor economici, iar aceştia sunt obligaţi să le execute pe toată durata activităţii lor.

Obligaţiile întreprinzătorilor

Obligaţia întreprinzătorilor de a obţine licenţe pentru activităţile supuse licenţierii. Din momentul înregistrării de stat, întreprinderea poate să desfăşoare orice gen de activitate, cu excepţia celor interzise de lege. Este prevăzută o listă a tipurilor de activitate a căror practicare este permisă doar întreprinderilor de stat, de exemplu, tipărirea bancnotelor şi baterea monedelor naţionale, tipărirea valorilor mobiliare, confecţionarea ordinelor şi medaliilor. Mai sunt şi genuri de activitate pentru practicarea cărora este nevoie de obţinerea unor acte suplimentare, cum este licenţa.

Ca instituţie juridică, licenţierea este o intervenţie a statului în activitatea economică, o limitare a dreptului la activitatea de întreprinzător şi o restrângere a capacităţii civile a subiectelor. Fiind o activitate a statului, licenţierea nu numai că autorizează întreprinzătorul să practice o anumită activitate economică, dar şi exercită faţă de el o funcţie de control, asigurând astfel respectarea legalităţii, protecţia drepturilor, intereselor şi sănătăţii cetăţenilor, apărarea şi securitatea statului, ocrotirea moştenirii culturale a poporului şi a altor interese publice.

Licenţa este un act oficial, emis de organul de licenţiere, ce confirmă dreptul titularului licenţei de practicare a genului de activitate indicat în aceasta pe parcursul unui termen stabilit şi în condiţiile respectării obligatorii a condiţiilor licenţei.

Formularul licenţei este un document de evidenţă strictă. Licenţa conţine următoarele date:

  • denumirea autorităţii de licenţiere;

  • seria, numărul şi data eliberării licenţei;

  • denumirea, forma juridică şi de organizare, adresa juridică a titularului de licenţă;

  • data şi numărul certificatului de înregistrare de stat a întreprinderii, codul fiscal al acesteia;

  • genul de activitate pentru care se eliberează licenţa;

  • termenul de valabilitate a licenţei;

  • semnătura conducătorului organului de licenţiere, autentificată prin aplicarea ştampilei acestui organ.

Camera de Licenţiere este organul de stat abilitat cu eliberarea licenţelor. Ea efectuează următoarea activitate :

  • eliberează, reperfectează, suspendă, reînnoieşte şi retrage licenţele, recunoaşte nevalabilitatea lor, eliberează copiile şi duplicatele de pe acestea;

  • stabileşte condiţiile de licenţiere a genurilor de activitate concrete, întocmeşte lista documentelor suplimentare prezentate de solicitanţi pentru un anumit gen de activitate;

  • organizează controlul asupra respectării de către titularii de licenţe a condiţiilor de licenţiere;

  • ţine dosarele de licenţiere şi registrul unic al licenţelor;

  • are alte atribuţii.

În plus, autorităţi de licenţiere sunt primăria şi prefectura localităţii de domiciliu, dar numai pentru licenţierea comerţului cu amănuntul al produselor alcoolice şi al transportului de călători, intermunicipal, orăşenesc (inclusiv în raza municipiului) şi în localităţi de periferie cu mijloace de transport, inclusiv taxiuri.

Legislaţia Republicii Moldova nominalizează şi alte autorităţi de stat, în ale căror atribuţii intră eliberarea licenţelor speciale, pentru anumite genuri de activitate, care nu neapărat sunt activităţi de întreprinzător:

  • Ministerul Justiţiei – licenţele acordate notarilor şi avocaţilor;

  • Banca Naţională a Moldovei – licenţele acordate instituţiilor financiare;

  • Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare – licenţele acordate participanţilor profesionali la piaţa valorilor mobiliare;

  • Agenţia Naţională pentru Reglementare în Energetică – licenţele pentru activitatea în domeniul energeticii;

  • Agenţia Naţională pentru Reglementare în Domeniul Telecomunicaţiilor şi Informaticii – licenţele din domeniul telecomunicaţiilor şi informaticii,

  • Consiliul Coordonator al Audiovizualului – licenţele în domeniul audiovizualului.

Procedura de obţinere a licenţei. Pentru obţinerea licenţei se va depune o cerere la Camera de Licenţiere, care trebuie să conţină următoarele date: denumirea completă a întreprinderii (numele, prenumele, adresa şi codul fiscal al persoanei fizice), adresa juridică, codul fiscal, genul de activitate supus licenţierii, sediul filialelor (dacă există), lista actelor anexate la cerere, care confirmă abilitatea de a desfăşura un anumit gen de activitate.

La cererea de obţinere a licenţei se anexează următoarele acte:

  • Copia certificatului de înregistrare a întreprinderii (a buletinului de identitate al persoanei fizice) autentificată la notar;

  • Adeverinţa în original (sau copia autentificată notarial), eliberată de organul teritorial fiscal, ce confirmă lipsa datoriilor faţă de bugetul consolidat şi bugetul de stat al asigurării sociale;

  • Alte acte în original (sau copia autentificată notarial), în funcţie de condiţiile de licenţiere a unui sau altui gen de activitate.

Camera de Licenţiere nu este în drept să ceară prezentarea altor acte decât cele prevăzute de lege şi cele ce depind de condiţiile de licenţiere.

Camera poate refuza acceptarea cererii, dacă:

  • cererea este depusă sau semnată de o persoană care nu are atribuţiile respective;

  • actele au fost perfectate cu încălcarea cerinţelor legislaţiei.

În cazul neacceptării cererii de eliberare a licenţei, persoana ce a depus cererea (solicitantul) este informat în scris, indicându-se motivele refuzului. O nouă cerere poate fi depusă doar după înlăturarea cauzelor care au servit temei pentru refuz.

Decizia de eliberare a licenţei sau de refuz a eliberării ei se ia de Camera de licenţiere în termen de cel mult 15 zile lucrătoare de la data depunerii cererii de eliberare a licenţei. Legea privind licenţierea unor genuri de activitate nr. 451/2001 prevede doar două temeiuri privind respingerea cererii de eliberare a licenţei:

  • neautenticitatea datelor din documentele prezentate de solicitant;

  • neîncadrarea solicitantului de licenţă în condiţiile de licenţiere.

Dacă refuzul a fost dat având la bază primul temei, o nouă cerere poate fi depusă nu mai devreme de trei luni de zile după data adoptării deciziei privind refuzul de eliberare a licenţei.

Dacă refuzul de eliberare a licenţei are ca motiv neîntrunirea condiţiilor de licenţiere, o nouă cerere de eliberare a licenţei poate fi depusă după înlăturarea cauzelor care au dus la primirea refuzului.

Sfera de acţiune a licenţei . Licenţele eliberate de Camera de Licenţiere sunt valabile pe întreg teritoriul R.M., iar licenţele eliberate de autorităţile administraţiei publice locale sunt valabile pe raza jurisdicţiei lor. În afara hotarelor R.Moldova licenţa este valabilă în corespundere cu acordurile internaţionale la care Moldova este parte.

Termenul de valabilitate al licenţei . Licenţa se eliberează pe un termen de un an, pentru următoarele genuri de activitate:

  • activitatea legată de jocurile de noroc: organizarea şi desfăşurarea loteriilor, întreţinerea cazinourilor, exploatarea automatelor de joc cu câştiguri băneşti, stabilirea mizelor la competiţiile sportive;

  • importul alcoolului etilic, importul şi (sau) comercializarea angro a producţiei alcoolice şi a berii importate;

  • comercializarea cu amănuntul a băuturilor alcoolice şi (sau) a berii;

  • importul şi (sau) prelucrarea tutunului, fabricarea şi comercializarea angro a produselor din tutun şi (sau) comercializarea angro a tutunului fermentat şi a produselor din tutun;

  • comercializarea cu amănuntul a produselor din tutun.

Licenţa se eliberează pe un termen de 3 ani pentru acti-vităţile de:

  • fabricarea alcoolului etilic, producţiei alcoolice, berii sau păstrarea, comercializarea angro a alcoolului etilic, a producţiei alcoolice şi a berii produse de producătorii autohtoni;

Licenţa se eliberează pe un termen de până la 25 ani pentru activităţile de:

  • producerea şi (sau) furnizarea, transportarea, distribuirea energiei electrice;

  • furnizarea şi (sau) transportarea, distribuirea gazelor naturale.

Pentru toate celelalte genuri de activităţi licenţele se eliberează pe un termen de cinci ani.

Suspendarea şi retragerea licenţei. Camera de licenţiere este în drept să suspende licenţa, dar pe un termen ce nu depăşeşte 6 luni de zile, doar în cazul:

  • Nerespectării de către titularul de licenţă a prescripţiei privind lichidarea încălcării condiţiilor de licenţiere în termenul stabilit;

  • Pierderii parţiale sau temporare de către titularul de licenţă a capacităţii de a desfăşura genul de activitate licenţiată.

Drept temeiuri de retragere a licenţei de către Camera de licenţiere pot servi:

  • cererea titularului de licenţă privind retragerea acesteia;

  • lichidarea întreprinderii;

  • neachitarea de către titularul de licenţă a impozitelor;

  • depistarea unor date neautentice în documentele prezentate pentru obţinerea licenţei;

  • stabilirea faptului de transmitere a licenţei altei persoane în scopul desfăşurării genului de activitate stipulat în licenţă;

  • nu au fost înlăturate, în termenul stabilit, cauzele care au dus la suspendarea licenţei;

  • nerespectarea repetată a prescripţiilor privind lichidarea încălcărilor ce ţin de condiţiile de licenţiere.

După retragerea licenţei, titularul căruia i s-a retras licenţa poate depune o nouă cerere de eliberare a licenţei pentru acelaşi gen de activitate doar după expirarea a 6 luni de la data deciziei de retragere a licenţei.

Obligaţia de ţinere şi organizare a contabilităţii

Persoanele fizice şi juridice care practică activitatea de întreprinzător sunt obligate prin art. 5 al Legii contabilităţii, nr. 426/1995, să organizeze şi să ţină contabilitatea proprie a activităţii comerciale pe care o desfăşoară. Este o obligaţie instituită, în primul rând, în interesul propriu al comerciantului, care trebuie să cunoască situaţia financiar-contabilă a afacerilor sale şi, pe de altă parte, în controversele cu alţi comercianţi îi procură probele necesare pentru dovedirea drepturilor sale.

Această obligaţie este prevăzută de lege şi în interesul general, întrucât contabilitatea permite, în caz de încetare de plăţi, cunoaşterea situaţiei economico-financiare a întreprinderii, activul şi pasivul, constituind totodată şi un mijloc de probă a operaţiilor comerciale. Contabilitatea este indispensabilă organelor financiare ale statului, în scopul verificării declaraţiilor fiscale ale comercianţilor şi combaterii fraudelor. În baza înregistrărilor făcute în registrele contabile şi evidenţei contabile, organele financiare stabilesc impozitele şi taxele ce urmează să fie achitate de către comercianţi.

Contabilitatea reprezintă un sistem complex de evidenţă, informare şi gestiune, în baza căruia să determină indicatorii necesari pentru întocmirea declaraţiilor, altor documente utilizate în vederea calculării şi achitării impozitelor, efectuării decontărilor. Ca instrument principal al gestiunii patrimoniului, stocării şi analizei rezultatelor obţinute, contabilitatea trebuie să asigure:

  • înregistrarea cronologică şi sistematică, prelucrarea şi păstrarea informaţiei cu privire la patrimoniu, cheltuielile de fabricare şi circulaţie, decontările, obligaţiile, drepturile şi rezultatele obţinute, utilizate atât pentru necesităţile proprii, cât şi în relaţiile cu acţionarii, clienţii furnizori, băncile, organele fiscale şi alte persoane fizice şi juridice;

  • controlul operaţiunilor patrimoniale efectuate, al procedeelor de prelucrare utilizate şi al exactităţii datelor contabile;

  • furnizarea informaţiei necesare determinării patrimoniului naţional, executării bugetului, precum şi întocmirii raportului financiar pe ansamblul economiei naţionale.

Obiectul contabilităţii patrimoniului îl constituie bunurile imobile şi mobile, reflectate în expresie naturală şi bănească, bunurile cu potenţial economic, mijloacele băneşti, valorile mobiliare, drepturile şi obligaţiile patrimoniale, cheltuielile, veniturile şi rezultatele obţinute, precum şi circulaţia şi modificările intervenite în urma efectuării operaţiunilor patrimoniale .

Contabilitatea se ţine în limba de stat şi moneda naţională. Evidenţa contabilă se ţine în modul stabilit de Legea contabilităţii, de Planul de conturi contabile al activităţii contabile a întreprinderilor şi de Standardele Naţionale de Contabilitate, adoptate prin ordinul Ministerului de Finanţe, nr. 174/1997.

În funcţie de destinaţia informaţiei şi de categoria de utilizatori, se face distincţie între contabilitatea financiară şi contabilitatea de gestiune.

Contabilitatea financiară , o generalizare a datelor contabile din rapoartele financiare, se ţine în conformitate cu actele normative aprobate de organele competente. Ea se întocmeşte cu o anumită regularitate şi se prezintă periodic, sub formă de raport financiar organelor de stat competente.

Contabilitatea de gestiune (managerială) reprezintă un sistem de colectare şi prelucrare a datelor aferente cheltuielilor de producţie, costului producţiei (lucrărilor, serviciilor) şi rentabilităţii activităţii de întreprinzător. Aceste date sunt de uz intern şi interesează, de regulă, administratorul, fondatorul şi, după caz, asociaţii sau membrii persoanei juridice. Contabilitatea de gestiune se organizează după metode şi procedee elaborate de întreprinzător în vederea administrării corecte a afacerilor.

Sistemul de procedee de cercetare şi de studiere a activelor, pasivelor, veniturilor, cheltuielilor şi rezultatelor activităţii economico-financiare a agentului economic reprezintă metoda contabilităţii.

Agenţii economici pot folosi pentru ţinerea contabilităţii următoarele metode : contabilitatea în partidă simplă; sistemul simplificat al partidei duble; sistemul complet al partidei duble. Aplicarea unei sau altei metode de ţinere a contabilităţii se face în funcţie de anumite criterii: numărul mediu anual de angajaţi, volumul anual al vânzărilor nete şi valoarea totală a bilanţului. De regulă, agenţii micului business ţin contabilitatea în partidă simplă sau, după caz, un sistem simplificat al partidei duble.

Agenţii economici care nu se încadrează în categoria de agenţi ai micului business utilizează sistemul contabil complet.

Întreprinzătorul este obligat să organizeze ţinerea contabilităţii la întreprinderea sa. Persoanele fizice şi juridice care practică activitatea de întreprinzător ţin contabilitatea prin intermediul şefului serviciului contabil, contabilului-şef, directorului financiar contabil care, de regulă, trebuie să aibă studii superioare sau medii de specialitate, de asemenea pot fi încheiate contracte cu firme de audit, care vor asigura evidenţa contabilă cuvenită.

Administratorul trebuie să creeze condiţiile necesare pentru ţinerea corectă a contabilităţii, întocmirea şi prezentarea la termen a rapoartelor financiare, să asigure executarea riguroasă de către toate subdiviziunile şi serviciile, care au atribuţii la evidenţă, a cerinţelor şefului serviciului contabil privitor la modul de întocmire a documentelor şi furnizarea informaţiei pentru evidenţă.

Evidenţa contabilă se ţine prin intermediul a patru etape, şi anume : întocmirea documentelor justificate; sistematizarea informaţiei şi completarea registrului contabil; inventarierea şi darea de seamă financiară.

Conform prevederilor legale, documentele justificate sunt acte întocmite în scris, care adeveresc sau autentifică operaţiunile economice: (contractele, facturile de eliberare sau de recepţionare a mărfurilor, dispoziţiile de plată, tabelele de evidenţă), inclusiv dispoziţiile şi permisiunile agentului economic.

Informaţia ce se conţine în documentele justificate, necesare pentru înregistrarea contabilă, este acumulată şi sistematizată în registre contabile în baza formulelor contabile. Registrele contabile servesc întreprinzătorului pentru ca:

  • numai prin mijlocirea unei contabilităţi regulat ţinute poate să-şi dea seama de evoluţia afacerilor şi să ştie cum să procedeze pentru a ajunge la scopul scontat;

  • întreprinzătorul, ţinând registrele de contabilitate în modul prescris de lege, le va putea folosi în faţa instanţelor judecătoreşti.

Registrele contabile pot servi şi creditorilor întreprinzătorului în cazul procesului de insolvabilitate. Registrele mai au şi o altă utilitate din punct de vedere formal, întrucât organele fiscale le controlează pentru a stabili impozitele ce trebuie să le plătească întreprinzătorul în raport cu câştigurile realizate.

Inventarierea este o operaţiune de comparare a datelor din documentele justificate şi registrele contabile cu obiectele materiale deţinute de întreprinzător.

Prin inventariere se înţelege un ansamblu de operaţiuni de constatare a existenţei tuturor elementelor de activ şi de pasiv în expresie cantitativ-valorică sau numai valorică, după caz, în patrimoniu sau gestiunea întreprinderii la data efectuării acestei operaţiuni. Întreprinzătorul este obligat să efectueze inventarierea patrimoniului, cel puţin, o dată în an, pentru a verifica veridicitatea datelor din contabilitate şi din dările de seamă.

Raportul financiar reprezintă o informaţie financiară sistematizată despre evenimentele care influenţează activitatea întreprinderii şi operaţiile economice. Scopul raportului financiar general constă în prezentarea unei informaţii accesibile investitorilor şi creditorilor reali şi potenţiali: despre situaţia financiară a întreprinderii, indicatorii activităţii ei, fluxul mijloacelor băneşti, resursele economice şi datoriile întreprinderii, componenţa şi sursele activelor şi modificările lor. Întreprinzătorul care utilizează sistemul simplificat sau sistemul complet al partidei duble este obligat să facă rapoarte financiare trimestriale şi anuale. Raportul financiar trimestrial include: bilanţul contabil, raportul privind rezultatele financiare, raportul privind fluxul mijloacelor băneşti. Raportul financiar anual include: bilanţul contabil, raportul privind rezultatele financiare, raportul privind fluxul de capital propriu, raportul privind fluxul de mijloace băneşti, anexele la rapoartele financiare, nota explicativă la rapoartele financiare.

Obligaţia de a contribui cu taxe şi impozite la cheltuielile publice

Capacitatea statului de a-şi realiza funcţia socială, economică, funcţia de respectare a ordinii de drept, funcţia ecologică şi alte aspecte ale vieţii statale în mare măsură depinde de mărimea veniturilor de care dispune şi care formează bugetul de stat. Iar formarea bugetului, după cum se ştie, are loc prin recepţionarea veniturilor provenite din impozitarea contribuabililor şi din alte plăţi ale populaţiei. Cadrul normativ al Republicii Moldova prevede că subiectele impunerii sunt: persoanele fizice şi juridice indiferent de statutul lor. De aici rezultă că şi întreprinzătorii sunt supuşi impozitării.

Una din obligaţiile întreprinzătorilor, stabilită în Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr. 945/1992, este „onorarea obligaţiilor la buget”, ceea ce înseamnă plata în termen a impozitelor şi taxelor.

Codul fiscal defineşte impozitul – o plată obligatorie cu titlu gratuit, care nu ţine de efectuarea unor acţiuni determinate sau concrete de către organul împuternicit sau de către persoana cu funcţie de răspundere a acestuia pentru sau în raport cu contribuabilul care a achitat această plată .

Doctrina susţine că impozitul este o prelevare obligatorie faţă de stat în scopul acoperiri cheltuielilor publice stabilite prin lege şi fără vreo contraprestaţie directă şi imediată datorată de persoanele fizice şi juridice pentru veniturile pe care le obţin sau bunurile pe care le posedă.

Taxele reprezintă, alături de impozite, cea de a doua categorie principală de venituri ale bugetului. Taxele sunt şi ele plăţi băneşti, reglementate ca venituri ale bugetului de stat sau ale unor colectivităţi publice care, însă, spre deosebire de impozite, sunt datorate de acei care beneficiază de anumite servicii, prestări ori alte acte sau activităţi ale unor organe sau instituţii publice.

Impozitele şi taxele obligatorii sunt stabilite în Codul fiscal al Republicii Moldova.

Clasificarea impozitelor . Potrivit art. 6 din Codul fiscal, sistemul fiscal in R.Moldova se constituie din impozite şi taxe generate de stat şi impozite şi taxe locale.

Sistemul impozitelor şi taxelor generale de stat include:

  • impozitul pe venit;

  • taxa pe valoarea adăugată;

  • accizele;

  • impozitul privat;

  • taxa vamală;

  • taxele percepute în fondul rutier.

Impozitele republicane sunt stabilite de Parlament, iar sumele încasate se varsă la bugetul de stat şi la bugetele locale. Precizarea cuantumului impozitelor se face şi de legea bugetului de stat pentru anul respectiv.

Sistemul impozitelor şi taxelor locale include:

  • impozitul pe bunurile imobiliare;

  • impozitul pentru folosirea resurselor naturale;

  • taxa pentru amenajarea teritoriului;

  • taxa pentru dreptul de a organiza licitaţii locale şi loterii;

  • taxa hotelieră;

  • taxa pentru amplasarea publicităţii (reclamei);

  • taxa pentru dreptul de a aplica simbolica loса1ă;

  • taxa pentru amplasarea unităţilor comerciale;

  • taxa de piaţă;

  • taxa pentru cazare;

  • taxa balneară;

  • taxa pentru prestarea serviciului de transport auto de călători pe rutele municipale, orăşăneşti şi săteşti;

  • taxa pentru parcare;

  • taxa de la posesorii de câini;

  • taxa pentru amenajarea localităţilor din zona de frontieră, care au birouri vamale de trecere a frontierei vamale.

Prezenta clasificare este stabilită de legislator în scopul repartizării mijloacelor obţinute din perceperea impozitelor bugetelor locale şi de stat. Cuantumul maxim а1 impozitelor locale sunt aprobate de Parlament. Autorităţile administraţiei publice locale stabilesc cuantumul fix, înlesnirile, modalitatea şi regularitatea de încasare a impozitelor.

Mijloacele băneşti colectate pe baza impozitelor generale de stat se folosesc pentru stingerea cheltuielilor generale de stat (de exemplu, cheltuielile pentru sistemul apărării de stat, iar taxele locale – pentru stingerea cheltuielilor din raza unităţilor administrativ-teritoriale (de exemplu, cheltuielile pentru întreţinerea bibliotecii). Cea mai importantă clasificare a impozitelor este cea care divizează impozitele în raport de modul perceperii: impozite directe şi impozite indirecte.

Impozitele directe se stabilesc şi se plătesc în cadrul unui raport direct între contribuabi1u1-debitor şi organele de stat de specialitate fiscală care stabilesc şi încasează impozitele, urmăresc recuperarea celor neachitate integral la termenele prevăzute de reglementările în vigoare. Perceperea directă este instituită pentru impozitele care au ca obiect situaţii şi acţiuni personale ale cetăţenilor, bunuri mobile şi imobile, venituri, beneficii şi venituri ale persoanelor fizice şi juridice etc., care se declară în vederea calculării impozitelor şi se plătesc direct de către contribuabilul-debitor organului de stat de competenţă fiscală să lе încaseze. Astfel de impozite se constituie din: impozitul pe venitul persoanelor fizice, impozitul pe beneficiul întreprinderii, taxele încasate pe contractele de vânzare, de donaţie, de moştenire, încheiate şi autentificate la biroul notarial.

Impozitele indirecte sunt cele care se percep cu prilejul vânzării unor bunuri, mai ales de consum, sau numai al punerii în circulaţie a unor bunuri, cu ocazia executării unor lucrări şi prestări de servicii etc. Aceste impozite se calculează conform unor norme legal instituite în preţurile de vânzare sau de punere în circulaţie a bunurilor, ca şi în tarifele lucrărilor şi serviciilor, şi se reţin de către agenţii economici care au pus în circulaţie aceste bunuri, plătindu-se în contul veniturilor publice. Suportatorii acestor impozite sunt nu plătitorii, ci cumpărătorii bunurilor vândute sau puse în circulaţie, beneficiarii lucrărilor şi serviciilor, acest fapt justificând denumirea de impozite indirecte. Se consideră impozite indirecte şi taxa pe valoarea adăugată, taxele vamale, accizele etc.

Prim intermediul impozitelor, statul poate influenţa direct asupra economiei, asupra producerii bunurilor şi prestării serviciilor. Pentru cazul în care în ţară s-a creat o cerere lа un anumit produs, statul poate reduce ori anula impozitul pentru a da întreprinzătorilor posibilitatea de a obţine un beneficiu mai înalt, stimulând astfel producţia deficitară. Şi invers, dacă un produs nu este solicitat, pentru a micşora producţia se pot mări impozitele interne, stimulând exportul acestui produs.

Tot cu ajutorul impozitelor se poate proteja piaţa internă a producătorilor de intervenţia mărfurilor importate. Astfel, statul se implică activ în activitatea economică prin stabilirea de taxe şi impozite.

Obligaţia întreprinzătorului de a nu polua mediul înconjurător

Dobândind posibilitatea de a transforma natura, omul nu şi-a pus mult timp problema de a proceda raţional, în condiţii normale de echilibru şi dezvoltare a vieţii. El a sesizat destul de târziu că este creaţia şi creatorul mediului său ambiant, care îi asigură existenţa biologică şi, totodată, cea intelectuală. Exploatarea iraţională, în primul rând, a resurselor regenerabile (păduri, floră, faună etc.), apoi a celor neregenerabile (bogăţii minerale ale subsolului) a accentuat efectul nociv al acţiunilor omului asupra naturii.

Folosindu-se pe scară largă ştiinţa şi tehnologia în scopul dezvoltării industriale, s-a ignorat necesitatea păstrării în permanenţă a unui echilibru între satisfacerea nevoilor materiale proprii în continuă creştere şi protecţia tuturor factorilor mediului înconjurător.

Deteriorarea mediului de către om nu înseamnă, însă, numai distrugerea echilibrului ecologic, ci şi apariţia unei reacţii inverse din partea mediului astfel modificat asupra omului: noile condiţii de mediu sunt mai puţin favorabile pentru viaţa omului, pentru desfăşurarea activităţii sale economice.

Conform art. 32 din Legea privind protecţia mediului înconjurător, nr. 1515/1993, agenţii economici, indiferent de forma de proprietate, sunt obligaţi să întreprindă un şir de măsuri de protecţie a apelor, aerului, solului şi subsolului.

Conform art. 59, Constituţia R.M., protecţia mediului înconjurător, conservarea şi ocrotirea monumentelor istorice şi culturale constituie o obligaţie a fiecărui cetăţean.

Referitor la dreptul de proprietate reţinem mai întâi obligaţia generală de executare a acestui drept cu respectarea cerinţelor de protecţie a mediului şi, în primul rând, cu obligaţia de prevenire a deteriorării, a poluării acestuia. Din aceasta decurg o serie de obligaţii concrete, începând, de exemplu, cu datoria de a utiliza tehnologii cât mai curate, de a echipa obiectele poluante cu staţii şi instalaţii de epurare, continuând cu interzicerea depozitării ori deversării pe sol, în apă sau alţi factori de mediu, de substanţe poluante, a deşeurilor sau oricăror alte materiale poluante şi finisând cu obligaţia de a restaura factorii de mediu deteriorat şi a despăgubi persoana prejudiciată.

În concluzie putem spune că problemele dezvoltării şi creşterii economice nu pot fi separate de cele ecologice. Economia şi ecologia se întrepătrund tot mai mult – local, regional, naţional şi global într-o reţea de cauze şi efecte.

Relaţia dezvoltare-protecţia mediului este o relaţie între prezent şi viitor. Dezvoltarea urmăreşte satisfacerea nevoilor generaţiilor prezente, protecţia mediului fiind o investiţie pentru generaţiile viitoare.

Obligaţia întreprinzătorului de a desfăşura o activitate în limitele concurenţei loiale

Adam Smith a recunoscut că mecanismul pieţei funcţionează cu cele mai bune rezultate numai în condiţiile existenţei unei concurenţe perfecte. Aceasta înseamnă că toate bunurile şi serviciile au un preţ şi se schimbă pe piaţă. În plus, nici un producător sau consumator nu are o forţă suficient de mare pentru a influenţa preţul.

Conform art. 126, alin. (2) din Constituţia R.Moldova, una din obligaţiile statului în domeniul economiei naţionale este asigurarea libertăţii comerţului şi protecţiei concurenţei loiale.

Libertatea comerţului se realizează prin libera competiţie, a concurenţei stimulative între comercianţi pentru câştigarea şi păstrarea clientului, pe un sector al pieţei, în scopul rentabilizării propriei activităţi. Concurenţa se poate dezvolta liber numai într-o economie liberală, cu respectarea drepturilor şi libertăţilor celorlalţi comercianţi, în limitele legii şi ale regulilor de morală comercială. Din această perspectivă, atitudinea economică şi cea juridică cu privire la concurenţă sunt definite prin aceeaşi expresie – libera concurenţă.

Din punct de vedere juridic, libera concurenţă a fost ridicată la rang de principiu principiul liberei concurenţe care are în vedere clientela, libertatea preţurilor şi transparenţa pieţei.

Clientela este definită ca totalitatea persoanelor fizice şi juridice care apelează în mod obişnuit la acelaşi comerciant, adică la fondul de comerţ al acestuia, pentru procurarea unor mărfuri şi servicii.

Libertatea preţurilor are în vedere că comercianţii (întreprinzătorii) sunt în drept să stabilească în mod independent preţurile şi tarifele la producţia fabricată sau la serviciile prestate în bază de contract cu partenerii (art. 6, alin. (6) Legea, nr. 845/1992. Aceeaşi lege în art. 9, alin. 6, lit. (a) prevede că „autorităţilor publice li se interzice să încheie acorduri şi să dea dispoziţii privind majorarea, reducerea sau menţinerea preţurilor şi tarifelor care conduc la limitarea concurenţei”.

Transparenţa preţurilor , după cum s-a mai menţionat, presupune că atât producătorii, cât şi consumatorii dispun de toată informaţia cu privire la cerere, ofertă şi preţuri, deoarece numai în asemenea caz cumpărătorul poate deţine cel mai bun produs la cel mai bun preţ.

Concurenţa liberă are în vedere, înainte de toate, exercitarea cu bună credinţă a activităţii comerciale. Este o cerinţă prevăzută de art. 4, al. 1 al Legii cu privire la protecţia concurenţei, doar că într-o formulare puţin diferită „agenţii economici au dreptul la concurenţa liberă în limitele prevăzute de legislaţie, ale tradiţiilor şi regulilor de corectitudine, de onestitate în afaceri”.

În funcţie de instrumentele folosite în lupta cu rivalii, concurenţa se împarte în:

  • loială;

  • neloială.

Concurenţa loială are loc atunci când agenţii economici în relaţie cu rivalii folosesc mijloace legale, în fond economice, recurgând la diminuarea preţului şi lansarea unor noi produse.

Art. 2 al Legii cu privire la protecţia concurenţei defineşte concurenţa loială drept întrecerea în care acţiunile independente ale agenţilor economici limitează efectiv posibilitatea fiecăruia dintre ei de a exercita influenţă unilaterală asupra condiţiilor generale de circulaţie a mărfurilor pe piaţa respectivă.

Concurenţa neloială se caracterizează în mare măsură, prin folosirea instrumentelor extraeconomice de pătrundere şi menţinere pe piaţă, de ex.: înlăturarea fizică a concurentului, obţinerea (prin legislaţie) a unor condiţii privilegiate, exclusive, de desfăşurare a activităţii.

În funcţie de numărul şi puterea economică a vânzătorilor şi cumpărătorilor, de transparenţa pieţei şi modul de formare a preţurilor, există 2 tipuri de concurenţă:

  • perfectă;

  • imperfectă.

Concurenţa perfectă, denumită pură, se caracterizează prin:

  • Atomicitatea pieţei presupune existenţa unui număr mare de vânzători şi de cumpărători, astfel încât nici unul din ei nu poate influenţa într-o măsură importantă, prin operaţiunile pe care le încheie, nivelul preţului la un anumit produs.

  • Omogenitatea decurge din relativa similitudine calitativă a produselor (mărfuri, servicii, lucrări), pe care agentul economic le comercializează pe piaţa respectivă. Ca atare, consumatorii preferă în mod normal, în condiţii cantitativ egale, produsul care poate fi obţinut cu preţul cel mai redus.

  • Transparenţa se realizează dacă pe piaţă se constată un flux informaţional exhaustiv. Această condiţie implică accesul direct, imediat şi complet al consumatorului la orice date semnificative, ce privesc caracteristicile fiecărui produs şi preţurile corespunzătoare.

  • Mobilitatea factorilor de producţie, prin care se înţelege posibilitatea acestora de a se deplasa liber şi în orice moment de pe piaţa unui produs pe piaţa altuia, iar atât producătorii, cât şi consumatorii pot găsi liber şi nelimitat capital şi forţă de muncă de care au nevoie la momentul dat.

  • Pluralitatea de opţiuni derivă în mod firesc din coroborarea cerinţelor menţionate până acum. Pe o asemenea piaţă, consumatorii beneficiază de posibilităţi de alegere, practic nelimitate, între mărfurile oferite spre vânzare.

  • Neintervenţia statului echivalează cu libertatea concurenţei. Aceasta încetează să mai fie perfectă, de îndată ce, prin măsuri administrative, i se aduc restricţii. Rolul statului pe piaţă nu poate consta decât în asigurarea condiţiilor optime pentru acţiunea spontană a competiţiei economice.

Există, însă, numeroase motive pentru care o piaţă nu poate fi perfect concurenţială. Una din marile deficienţe ale economiei de piaţă este provocată de concurenţa imperfectă sau de aşa-numitele monopoluri. Dacă, în condiţiile unei concurenţe perfecte, nici un vânzător sau consumator nu poate influenţa preţul, concurenţa imperfectă apare atunci când unul dintre cumpărători sau vânzători poate influenţa preţul unui bun.

Concurenţa imperfectă contribuie la creşterea preţului cu mult peste costuri şi la scăderea volumului achiziţiilor efectuate de consumatori sub nivelul de eficienţă.

În realitate, în aproape toate sectoarele de activitate există elemente de concurenţă imperfectă. Economiştii consideră că există trei structuri de piaţă ce sunt specifice concurenţei imperfecte:

  • monopolul;

  • oligopolul;

  • concurenţa monopolistică.

Monopolul este acea situaţie de concurenţă imperfectă care se distinge prin următoarele trăsături specifice :

  • Existenţa unei singure firme care vinde şi a multor cumpărători care acţionează independent unul de altul;

  • Lipsa produselor substituibile;

  • Imposibilitatea intrării altor firme în domeniul respectiv de activitate.

După cum s-a menţionat mai sus, piaţa cu o concurenţă pură şi perfectă este astăzi o excepţie. Monopolul este un fenomen destul de periculos şi, datorită eforturilor statului, puţin răspândit. Astfel, în viaţa reală, în economiile mixte, piaţa este situată între aceste două extreme, ceea ce înseamnă că formele cele mai frecvente pe piaţă sunt:

  • concurenţa oligopolistică;

  • concurenţa monopolistică.

Concurenţa oligopolistică (oligopolul) se caracterizează prin existenţa unui număr redus de întreprinderi, care pun la dispoziţia unui număr mare de cumpărători un produs oarecare. Important de reţinut este faptul că fiecare firmă în parte poate influenţa preţul pieţei.

Concurenţa monopolistică este o formă de concurenţă în care se confruntă un număr destul de însemnat de firme, dar care şi-au diferenţiat produsele din punctul de vedere al calităţii, astfel încât fiecare producător reuşeşte să-şi facă fidelă o clientelă predispusă să accepte o anumită sporire a preţurilor.

Ea seamănă cu concurenţa perfectă prin faptul că numărul ofertanţilor este mare, nici unul neavând controlul absolut asupra pieţei. Ea se deosebeşte, însă, de concurenţa perfectă prin faptul că produsele vândute nu sunt identice. Deoarece firmele oferă produse diferite, preţurile pot varia într-o oarecare măsură.

Cazul clasic de concurenţă monopolistică îl constituie, de exemplu, cel al pieţei desfacerii cu amănuntul a apei minerale sau a benzinei.

Una din tendinţele obiective ale dezvoltării economice este concentrarea producţiei şi formarea marilor întreprinderi care, la un moment dat, prin semnarea a tot felul de înţelegeri de monopol, încep a domina anumite segmente ale pieţei. În acest fel concurenţa, ca una din forţele motrice ale progresului economic, este strâmtorată sau dispare cu totul. Întrucât concurenţa nu se poate menţine de la sine, statul, prin intervenţia sa, este obligat s-o protejeze.

Legislaţia antimonopol din Republica Moldova începe să se formeze odată cu adoptarea în 1992 a Legii cu privire la limitarea activităţii monopoliste şi dezvoltarea concurenţei, nr.906/1992, şi continuă cu adoptarea unei alte legi în acest domeniu Legea cu privire la protecţia concurenţei, nr. 1103/2000.

În acest sens, Legea privind protecţia concurenţei, nr. 1103/2000, în art. 6 menţionează că sunt interzise acţiunile agenţilor economici cu o situaţie dominantă pe piaţă, precum şi acţiunile mai multor agenţi economici ce deţin în comun o astfel de situaţie care duce sau poate duce la limitarea concurenţei şi (sau) la lezarea intereselor unor alţi agenţi economici, precum şi ale persoanelor fizice.

Back to Top