Fondatorii societăţii comerciale

Constituirea societăţilor comerciale poate fi efectuată de către persoane fizice şi juridice. Conform art. 31 al Legii nr. 1134/1997 privind societăţile pe acţiuni, sunt consideraţi fondatori persoanele fizice şi juridice care au luat decizia de a o înfiinţa. Fondatorii semnifică persoanele care îşi asumă riscul în contextul organizării unei afaceri. Anume fondatorul este cel care determină obiectivele unei afaceri, fiind persoana care, având iniţiativa constituirii unei afaceri, se angajează să reunească capitalul necesar constituirii şi potenţialul personal, precum şi să îndeplinească formalităţile prevăzute de lege în acest scop.

Fondatorii sunt cei care, în prealabil, vor face o analiză temeinică a utilităţii sociale, a obiectului de activitate, mărimii societăţii şi capitalului necesar, condiţiile favorabile şi nefavorabile ale funcţionării viitoarei entităţi, facilităţile şi restricţiile prevăzute de lege, spaţiul necesar pentru funcţionarea societăţii, datoriile materiale, onorabilitatea persoanelor care urmează să participe la societate. Odată cunoscute aceste elemente, se va putea contura conţinutul actului constitutiv al viitoarei societăţi.

La constituirea unei societăţi comerciale pot participa persoane fizice şi juridice care nu sunt interzise prin lege sau hotărâre judecătorească. În conformitate cu legislaţia în vigoare, fondatori pot fi cetăţeni ai R.Moldova, cetăţenii străini şi apatrizii, persoane juridice naţionale şi străine, statul şi unităţile administrativ-teritoriale. Pentru ca persoana fizică să fondeze o societate comercială, ea trebuie să aibă capacitatea deplină de exerciţiu.

Potrivit art. 20 alin.(l) din Codul civil, capacitatea deplină de exerciţiu se dobândeşte la atingerea majoratului, adică la 18 ani. După împlinirea acestei vârste, persoana poate participa la fondarea unei societăţi comerciale şi semna actul ei de constituire, cu excepţia cazului de incapacitate, declarată în condiţiile art. 24 din Codul civil sau în alte cazuri de limitare prin lege sau hotărâre judecătorească a persoanei în capacitate.

În mod excepţional, capacitatea deplină de exerciţiu se dobândeşte până la 18 ani de persoana care s-a căsătorit de la 16 ani (pentru femei). Cu titlu de excepţie, vârsta aceasta poate fi redusă şi pentru bărbaţi cu 2 ani, însă cu acordul autorităţilor publice locale şi al părinţilor minorului. Prin urmare, persoana căsătorită, deşi nu are vârsta majoratului, poate face orice act juridic, inclusiv să participe la fondarea unei societăţi comerciale.

Încă o excepţie de la regula generală este prevăzută de art. 20 al Codului civil al R.M., şi anume minorul care a atins vârsta de 16 ani poate fi recunoscut de către de autoritatea tutelară sau de instanţa de judecată ca având capacitatea de exerciţiu deplină, dacă cu acordul părinţilor, adoptatorilor sau curatorilor practică activitatea de întreprinzător.

Fondatorii societăţilor comerciale, după ce au înregistratsocietatea comercială, devin asociaţi, acţionari, membri, fiind egali în drepturi cu persoanele care au dobândit în alt mod participaţiuni la capitalul social.

În dreptul comercial prin asociat se înţelege orice persoană fizică care participă ca parte într-o societate comercială. Dobândirea calităţii de asociat este condiţionată de semnarea actului constitutiv şi de depunerea în patrimoniul societăţii a aportului la care s-a angajat. Aceste două condiţii trebuie să fie întrunite cumulativ.

Calitatea de asociat decurge din următoarele elemente:
  • participă la actele constitutive ale viitoarei entităţi, ca fondator;

  • îşi rezervă dreptul la dividende, care reprezintă o cotă determinată din beneficiul societăţii;

  • îşi asumă riscurile pentru eventualitatea unor pierderi intervenite în activitatea comună;

  • răspunde în limitele statutare sau legale pentru datoriile faţă de creditorii sociali.

Acţionarul

Acţionarul este persoana care posedă acţiuni în societatea pe acţiuni. Calitatea de titular a unor acţiuni, fie la purtător, fie nominative, conferă persoanei respective statutul şi toate drepturile corespunzătoare (participarea la adunarea generală, dreptul de a vota etc.). Deosebirea dintre noţiunea de asociat şi acţionar constă doar în modul în care au devenit asociaţi. Acţionarii devin asociaţi ulterior înfiinţării societăţii, prin subscrierea sau cumpărarea de acţiuni. Dincolo de modul în care se dobândeşte această calitate, toţi sunt asociaţi, cu drepturi şi obligaţii corelative.

Comanditarii şi comanditaţii.

Aceşti asociaţi în societatea în comandită şi în societatea în nume colectiv se definesc prin gradul diferit de răspundere pentru pasivul social. Comanditaţii sunt asociaţii care răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale. Comanditarii răspund numai până la concurenţa aportului lor.

În legislaţia Republicii Moldova există dispoziţii prin care persoanelor fizice li se stabilesc anumite restricţii privind dreptul de a fonda societăţi comerciale. În sprijinul acestor afirmaţii vin dispoziţiile restrictive ale art. 70, 81, 99, 116, 125, 139 din Constituţie, ale art. 11 din Legea nr. 443/1995 cu privire la serviciul public, ale art. 15 din Legea nr. 1245/2002 cu privire la pregătirea cetăţenilor pentru apărarea Patriei etc. Potrivit acestora, deputaţilor, Preşedintelui R.Moldova, membrilor Guvernului, judecătorilor, inclusiv celor de la Curtea Constituţională, funcţionarilor publici, militarilor li se interzice să desfăşoare orice altă activitate remunerată, cu excepţia dreptului de a desfăşura activităţi ştiinţifice sau didactice.

Persoana juridică.

Cadrul normativ al R.M. acordă dreptul persoanei juridice de a constitui societăţi comerciale. Astfel, de exemplu, art. 106 al Codului civil al R.M. prevede că societatea comercială poate fi fondator (membru al unei alte societăţi comerciale, cu excepţia cazurilor prevăzute de Codul civil şi alte legi). Exemplu de excepţie de la regula generală este prevăzut în art. 12, al. 2 şi art. 136, al. 2, conform cărora o persoană juridică, adică o societate comercială, nu poate fi asociat decât într-o singură societate cu răspundere limitată sau comanditar într-o singură societate în comandită.

Întreprinderile de stat şi cele municipale au dreptul, de asemenea, să constituie societăţi comerciale, cu excepţia fondurilor de investiţii, dacă organul fondator şi organul împuternicit, cu excepţia dreptului de proprietate în numele statului, şi-au dat acordul în acest sens.Cooperativele de întreprinzător şi cele de producţie pot participa la fondarea societăţii comerciale, dacă adunarea generală a membrilor cooperativei a consimţit în acest sens. De asemenea, dreptul de a constitui societăţi comerciale îl au şi organizaţiile necomerciale, art.188 alin.2, Codul civil. Partidele politice, precum şi organizaţiile social-politice nu au dreptul să constituie societăţi comerciale (art. 22, Legea 718/1991), de asemenea, se interzice asociaţiilor obşteşti, fundaţiilor, cotelor, organizaţiilor filantropice să participe la fondarea burselor de mărfuri (art. 13, Legea 1117/1997).

În numele statului, în calitate de fondatori ai societăţilor comerciale apar autorităţile publice determinate de legislaţie. Aşa, de exemplu, Guvernul îşi exercită atribuţiile sale prin structuri speciale (departamente, ministere, agenţii, Camera de licenţiere) care, la rândul său, au calitatea de persoane juridice şi pot institui în domeniul guvernat societăţi comerciale şi întreprinderi de stat. Unităţile administrativ-teritoriale pot constitui societăţi comerciale, de exemplu, în baza articolului 18 al Legii 123/2003 privind administraţia publică locală, consiliul local decide înfiinţarea întreprinderilor municipale şi societăţilor comerciale şi participă lacapitalul statutar al societăţilor comerciale.Autorităţile publice nu pot participa la constituirea fondurilor de investiţii şi burselor de mărfuri.

Actul de constituire a societăţii comerciale

Din definiţia dată societăţii comerciale rezultă că, prin încheierea actului constitutiv (contractului de constituire), asociaţii realizează o triplă înţelegere.

În primul rând, asociaţii convin să pună ceva în comun, adică fiecare asociat să aducă anumite bunuri în societate. Această contribuţie a asociaţilor poartă denumirea de aport.

În al doilea rând , asociaţii pun împreună anumite bunuri cu intenţia de a colabora în desfăşurarea activităţii de întreprinzător.

În al treilea rând, activitatea dată se realizează în vederea obţinerii şi împărţirii beneficiilor rezultate.

Deci, trei sunt elementele specifice actului constitutiv care stă la baza societăţii comerciale: aporturile asociaţilor, intenţia de a exercita în comun o activitate de întreprinzător, precum şi împărţirea bunurilor.

Aportul asociaţilor la constituirea capitalului social.

Sub aspect juridic, aportul este obligaţia pe care şi-o asumă fiecare asociat de a aduce în societate un anumit bun, o valoare patrimonială.

Aportul poate fi în numerar şi în natură, conform art. 113, alin. 2 al Codului civil al R.M. Spre deosebire de legislaţia română, legislaţia R.Moldova nu recunoaşte prestaţiile în muncă şi serviciile depuse la înfiinţarea societăţii şi pe parcursul activităţii ei drept aporturi la formarea sau majorarea capitalului social al acesteia. Excepţia de la această regulă este prevăzută în art. 114, alin. (4) al Codului civil, care prevede că asociaţii în societatea în nume colectiv şi asociaţii comanditaţi se pot obliga la prestaţii în muncă şi la servicii cu

titlu de aport social ,

care însă nu constituie aport la formarea sau la majorarea capitalului social. În schimbul acestui aport, asociaţii au dreptul să participe, potrivit actului de constituire, la împărţirea beneficiilor şi a activului societăţii, rămânând totodată obligaţi să participe la pierderi.

Suntem în prezenţa unui paradox: pe de o parte, alin. (2), art. 113 al Codului civil prevede că „prestaţiile în muncă şi serviciile depuse la înfiinţarea societăţii comerciale şi pe parcursul existenţei ei nu pot constitui aport la formarea sau majorarea capitalului social”, iar, pe de altă parte, alin. (4), art. 114 prevede că „în schimbul acestui aport (prestaţii în muncă şi servicii), asociaţii în societatea în nume colectiv şi asociaţii comanditaţi au dreptul să participe, potrivit actului de constituire, la împărţirea beneficiilor şi a activului societăţii, rămânând totodată obligaţi să participe la pierderi”.

Nu se pot constitui aporturi la formarea sau la majorarea capitalului social al societăţii de capital, creanţele şi drepturile nepatrimoniale.

Aportul în numerar

are ca obiect o sumă de bani pe care asociatul se obligă să o transmită societăţii şi care este obligatoriu la constituirea oricărei forme de societate.

Aportul în natură

are ca obiect orice bunuri care se află în circuitul civil.

Aporturile asociaţilor trebuie privite nu numai în individualitatea lor, ci şi în totalitatea acestora. Într-adevăr, aceste aporturi reunite formează capitalul social al societăţii şi, totodată, ele constituie elemente ale patrimoniului societăţii în sensul că în acesta trebuie să existe bunuri a căror valoare să fie puţin în limita capitalului social.

Capitalul social şi patrimoniul societăţii sunt două concepte strâns legate între ele, dar nu trebuie confundate.

Exercitarea în comun a unor activităţi comerciale (affectio societatis).

Affectio societatis

presupune intenţia de colaborare voluntară a asociaţilor, de a lucra în comun, suportând toate riscurile activităţii de întreprinzător. Colaborarea în comun a asociaţilor diferă de la o formă de societate la alta, însă în orice societate comercială participarea asociaţilor la viaţa ei se manifestă prin exercitarea, în condiţiile legii, a dreptului de a participa la luarea deciziilor şi la exercitarea controlului asupra activităţii acesteia.

Participarea la beneficii şi pierderi.

Întrucât scopul societăţii comerciale este realizarea unor beneficii, actul constitutiv trebuie să prevadă partea fiecărui asociat la profituri şi pierderi. Pentru a putea fi repartizate, beneficiile trebuie să fie reale, să existe un excedent, o sumă care să fie mai mare decât capitalul social, deoarece nu pot fi distribuite venituri din capitalul social. Dacă în trecut prin beneficii se înţelegea un câştig material, care sporeşte patrimoniul asociaţilor, în perioada modernă conceptul a evoluat, înregistrându-se o tendinţă de lărgire a noţiunii de beneficiu. În consecinţă, s-a considerat că beneficiu reprezintă şi serviciile sau bunurile procurate de o societate în condiţii mai avantajoase decât acelea care s-ar obţine individual.

Aceste elemente sunt indispensabile pentru existenţa contractului de societate; în absenţa unuia dintre ele contractul nu va fi nul , dar el nu va fi un contract de societate.

După cum s-a arătat în doctrină,

societatea comercială

este, în esenţă, un contract şi, totodată, o

persoană juridică

. La baza constituirii oricărei societăţi comerciale se află voinţa asociaţilor, manifestată în condiţiile legii, deci fundamentul societăţii comerciale îl reprezintă actul constitutiv.

Actul constitutiv trebuie să întrunească condiţiile esenţiale pentru validitatea oricărui contract, prevăzute în art. 199 – 215, Cod civil: capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţilor ce se obligă, un obiect determinat, o cauză licită, precum şi condiţia formei autentice impuse de lege

ad validitatem. Pe lângă condiţiile de fond şi de formă, actul constitutiv prezintă următoarele caractere: solemn, plurilateral, oneros, comutativ şi comercial. Caracterul solemn.

Actul constitutiv este un act juridic solemn, încheierea lui în formă autentică fiind cerută de lege sub sancţiunea nulităţii. Astfel, art. 107 al Codului civil stabileşte că acesta se autentifică notarial. Nerespectarea solemnităţii actului juridic atrage nulitatea lui (art. 213). Pe lângă dispoziţiile menţionate, nulitatea societăţii rezultă expres din art. 110, cu consecinţele indicate la art. 111, Cod civil.

Caracterul plurilateral

al a actului de constituire rezultă din definiţia legală a societăţii comerciale, al cărei capital social este constituit din participaţiuni ale

fondatorilor

(membrilor). Caracterul plurilateral presupune existenţa mai multor fondatori care au interese comune. Codul civil stabileşte, în unele cazuri, numărul asociaţilor care pot constitui o societate. Astfel, art. 121 al Codului civil stabileşte că numărul asociaţilor societăţii în nume colectiv nu poate fi mai mic de 2 şi nici mai mare de 20 de persoane fizice sau juridice. Din dispoziţiile art. 143, Cod civil, referitoare la dizolvarea societăţii în comandită, reiese că aceasta poate activa doar când este compusă din cel puţin 2 membri: un comanditat şi un comanditar.

Legea prevede situaţii care se prezintă ca excepţie, când

societăţile comerciale

se pot constitui şi de o singură persoană. Este cazul societăţii pe acţiuni (art. 156) şi al societăţii cu răspundere limitată (art. 145).

Caracterul oneros

al actului de constituire rezultă din faptul că fiecare contractant înţelege să devină membru al viitoarei entităţi colective în scopul – vădit patrimonial – de a obţine o cotă predeterminată din câştigul predeterminabil sau, altfel spus, din „foloasele ce ar putea deriva” şi care trebuie împărţite între ei.

Caracterul comutativ

. Actul constitutiv este comutativ în sensul că extinderea obligaţiei de aport a fiecărui asociat este cunoscută din momentul încheierii contractului. După cum s-a afirmat în doctrină, „faptul că rezultatele economice ale activităţii desfăşurate în comun se pot concretiza nu numai în beneficii, ci şi în pierderi, nu transformă în nici un caz contractul de societate într-o acţiune aleatorie.”

Caracterul comercial

al actului constitutiv este conferit de obiectul de activitate al viitoarei societăţi, convenit de asociaţi: activitatea de întreprinzător. Acesta este şi criteriul de distincţie dintre contractul prin care se constituie o societate civilă şi cel care stă la baza constituirii societăţii comerciale.

Caracterul sinalagmatic

se caracterizează prin reciprocitatea obligaţiilor ce revin părţilor şi prin interdependenţa obligaţiilor reciproce. Într-adevăr, aşa cum s-a arătat în doctrina germană, acest caracter juridic al contractului de societate rezultă fără dubiu din faptul că fiecare asociat se obligă la aducerea unui anumit aport în consideraţia aporturilor concurente din partea celorlalţi asociaţi.

Actul de constituire

este

translativ de proprietate.

Acest caracter rezultă din art. 114 alin.(2) al Codului civil, potrivit căruia bunurile date ca aport în capitalul social al societăţi comerciale se consideră transmise cu titlu de proprietate, dacă actul de constituire nu prevede altfel.

După înregistrarea de stat, actul de constituire este cel care determină statutul juridic al societăţii, stabilind structura organizatorică, atribuţiile organelor şi ale persoanelor cu funcţie de răspundere, structura capitalului, drepturile şi obligaţiile asociaţilor, alte probleme ce ţin de funcţionarea ei.

Condiţiile de valabilitate a actului de constituire

Prin condiţii de valabilitate se înţeleg

cerinţele

impuse de lege pentru ca un astfel de act să producă efecte faţă de persoanele care l-au semnat sau care au aderat la el ulterior.

Actul de constituire

al societăţii comerciale este supus aceloraşi condiţii ca şi oricare alt act juridic şi este format din aceleaşi elemente.

Condiţiile de valabilitate pot fi clasificate în

condiţii de fond

şi

condiţii de formă,

nerespectarea ambelor ducând la nulitate.

Condiţiile de fond

ale actului de constituire sunt: capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza.

  • Capacitatea. Se are în vedere că toate persoanele care semnează actul de constituire trebuie să aibă capacitatea de a semna acte juridice, adică capacitate deplină de exerciţiu. Mai detaliat despre capacitate vezi tema „Subiectele dreptului comercial”.

  • Consimţământul . Potrivit art. 199 din Codul civil, consimţământul este voinţa exteriorizată a persoanei. Pentru a fi valabil exprimat, consimţământul trebuie: a) să emane de la o persoană cu discernământ; b) să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice; c) să nu fie viciat.

Persoana care manifestă voinţa de a participa la fondarea unei societăţi comerciale se prezumă că are capacitate deplină de exerciţiu (că acţionează cu discernământ), dacă are calitatea de a distinge lucrurile unele de altele şi de a judeca limpede, cu pătrundere şi cu precizie despre fenomenele lumii înconjurătoare, dacă înţelege perfect că se asociază într-o societate comercială; în lipsa discernământului, actul juridic poate fi anulat prin hotărâre judecătorească (Codul civil, art. 225).

Viciile consimţământului

Eroarea.

Potrivit art. 227 din Codul civil, eroarea poate afecta contractul şi servi ca temei de nulitate, numai dacă este considerabilă. Eroarea este considerabilă dacă la încheierea actului a existat o falsă reprezentare referitoare la natura actului juridic, calităţile substanţiale ale obiectului actului juridic ori părţile contractante.

Dolul

. Prin dol se înţelege faptul de a surprinde, printr-o eroare provocată, consimţământul unei persoane şi de a o determina, în acest mod, să încheie un contract. Viciul voinţei este, deci, tot o eroare, dar, de data aceasta, eroarea nu este spontană, ci provocată: o parte este indusă în eroare prin acţiunile viclene ale celeilalte (de pildă, fapta unui vânzător care furnizează date false asupra valorii obiectului pe care îl vinde, constituie un dol). Dolul apare, deci, ca o circumstanţă agravantă a erorii.

În cazul contractului de societate, dolul viciază consimţământul unui asociat numai dacă emană de al toţi ceilalţi asociaţi sau de la persoane care reprezintă valabil entitatea colectivă şi are o anumită gravitate; de exemplu, folosirea unui bilanţ fals pentru a determina subscrierea acţiunilor unei societăţi. Când dolul vine numai din partea unuia din asociaţi, contractul de societate îşi menţine valabilitatea. În acest caz, asociatul, al cărui consimţământ a fost viciat, are o acţiune în daună doar împotriva autorului dolului, rămânând în raporturi juridice cu ceilalţi asociaţi.

Violenţa

se manifestă ca o formă de constrângere datorată unei ameninţări cu un rău fizic sau psihic. Acest viciu de consimţământ poate fi analizat doar din punct de vedere teoretic, deoarece el nu se întâlneşte în practică.

Obiectul contractului de societate

În doctrină, noţiunea de obiect al contractului de societate a fost interpretată în două sensuri: cel al dreptului comun şi cel de obiect al societăţii. Obiectul contractului de societate (după dreptul comun) constă în prestaţiile la care s-au obligat părţile contractante (art. 107 Cod civil al RM).Obiectul societăţii constă în genul activităţilor de întreprinzător pe care urmează să le realizeze societatea, respectiv: producţie, comerţ, prestare de servicii, executare de lucrări. Prin art. l08, Cod civil al R.M.,

societatea comercială

este obligată să indice în actul său constitutiv obiectul de activitate. Neindicarea, însă, în

actul de constituire

a genului de activitate nu interzice societăţii practicarea lui, deoarece art. 60, alin.(2) din Codul civil prevede că persoana juridică cu scop lucrativ, inclusiv societatea comercială, poate desfăşura orice activitate neinterzisă de lege, chiar dacă nu este prevăzută în actul de constituire.

Cauza contractului de societate

Cauza contractului de societate

trebuie să fie reală, licită, morală şi în concordanţă cu regulile de convieţuire socială. Motivaţia încheierii contractului de societate constă în crearea unei comunităţi de bunuri afectate realizării activităţii de întreprinzător, cu scopul obţinerii unui profit care urmează a fi împărţit între asociaţi, fie în funcţie de cota de participare la capitalul social, fie în funcţie de înţelegerea asociaţilor care pot stabili un alt procent de participare a fiecăruia la împărţirea beneficiilor

Condiţiile de formă şi conţinutul actului constitutiv

Potrivit Codului civil, art. 107,

societatea comercială

se fondează prin act de constituire autentificat notarial. Nerespectarea formei autentice a actului constitutiv duce la respingerea cererii de înregistrare a societăţii de către Camera Înregistrării de Stat.

Conţinutul actului de constituire

Actul de constituire

prezintă, în mare parte, acelaşi conţinut legal la oricare din formele de societate reglementate de lege. Clauzele obligatorii ale actului de constituire, independent de forma de societate care se formează, sunt stabilite în Codul civil, art. 108. Alte clauze, necesare a fi indicate în actul constitutiv, care particularizează

societatea comercială

după formă sunt prevăzute în art. 122 (societatea în nume colectiv), art. 137 (societatea în comandită), art. 146 (societatea cu răspundere limitată), art. 157 (societatea pe acţiuni) ale Codului civil, precum şi în art. 33 din Legea nr. 1134/1997. Conform art. 108, alin. (3) din Codul civil şi art. 33 alin. (3) din Legea nr. 1134/1997, fondatorii pot indica şi clauze facultative, dacă acestea nu contravin dispoziţiilor legale.

Clauzele obligatorii ale actului de constituire sunt cele indicate în normele legale:

Clauzele privind identificarea fondatorilor.

Potrivit art. 108, Codul civil al R.M., identificarea părţilor în actul constitutiv se face:

  • pentru persoana fizică, prin indicarea numelui, prenumelui, domiciliului, numărului actului de identitate, cetăţeniei, precum şi altor date stabilite de legea naţională a acesteia;

  • pentru persoana juridică se indică denumirea, sediul, naţionalitatea, numărul şi data înregistrării de stat, precum şi datele de identitate ale persoanei fizice care reprezintă interesele persoanei juridice fondatoare, actul în baza căruia aceasta reprezintă, după caz.

Clauzele privind individualizarea viitoarei societăţi comerciale. Prin aceste clauze se stabilesc denumirea, forma juridică şi sediul societăţii şi, dacă este cazul, emblema societăţii.

Denumirea societăţii comerciale .

Potrivit art. 108, alin. (l) lit. b) din Codul civil,

actul de constituire

trebuie să conţină denumirea societăţii, completă şi prescurtată, cu care aceasta va fi înmatriculată în Registrul de stat, aceasta fiind atributul care face ca

societatea comercială

să se deosebească de alţi participanţi la raporturile juridice.

Sediul societăţii comerciale

este locul care situează în spaţiu societatea comercială, ca subiect de drept. El este stabilit de fondatori, având în vedere locul unde societatea îşi va desfăşura activitatea sa sau unde vor funcţiona organele sale.

Clauzele privind caracteristicile societăţii comerciale

privesc

obiectul de activitate al societăţii, durata activităţii, capitalul social.

Prin

obiect de activitate al societăţii

se înţeleg genurile de activitate ce urmează a fi practicate de

societatea comercială

. Aceasta are dreptul, în temeiul art. 60, alin.(2) din Codul civil, să desfăşoare orice activitate neinterzisă, chiar dacă nu este prevăzută de actul de constituire. În acest act trebuie să se indice activităţile care vor fi desfăşurate de societate (art. 108), menţionarea obiectului de activitate fiind importantă în special pentru societatea în nume colectiv şi societatea în comandită, împuternicirile administratorilor acestor societăţi sunt limitate la

domeniul de activitate al societăţii .

Pentru săvârşirea de acte ce depăşesc aceste limite, este necesar acordul tuturor asociaţilor (art. 124, alin.(2)). Este important a indica expres obiectul de activitate în aceste societăţi pentru a distinge actele săvârşite în numele societăţii de cele săvârşite de asociat în numele propriu.

Durata activităţii societăţii comerciale .

În actul constitutiv asociaţii urmează să hotărască asupra duratei societăţii. Codul civil în art. 65 stabileşte că persoana juridică este perpetuă, dacă legea sau actele de constituire nu prevăd altfel.

Capitalul social şi aporturile fondatorilor .

În actul constitutiv se menţionează neapărat participaţiunea fiecărui fondator la capitalul social (Codul civil, art. 108). Necesitatea stipulării cuantumului capitalului social este prevăzută şi în art. 122, 137, 146, 157 din Codul civil, precum şi în art. 33 din Legea nr. 1134/1997.

  • Clauzele privind drepturile şi obligaţiile fondatorilor societăţii comerciale. Actul constitutiv trebuie să cuprindă drepturile ce urmează a fi dobândite de asociaţi şi obligaţiile ce şi le asumă fondatorii.

  • Clauzele privind structura, atribuţiile, modul de constituire şi de funcţionare a organelor societăţii.

Fiecare societate comercială are structură organizatorică proprie, compusă din cel puţin două organe: suprem şi executiv. Societăţile mai complexe, în special societăţile pe acţiuni, au mai multe organe. Pe lângă cele menţionate, societatea pe acţiuni de tip deschis trebuie să aibă consiliu directoriu şi organ de control.

  • Clauzele privind modul de reprezentare. O societate trebuie să fie administrată de unul sau mai mulţi administratori. În societatea în comandită, dreptul de reprezentare îl au comanditaţii. Comanditarii pot reprezenta societatea numai în bază de procură.

  • Clauzele privind reorganizarea, dizolvarea şi lichidarea societăţii. Actul de constituire trebuie să prevadă temeiurile de încetare a activităţii societăţii prin reorganizare şi lichidare, altele decât cele indicate de lege.

  • Clauzele privind filialele şi reprezentanţele societăţilor comerciale. Societatea comercială are dreptul să constituie filiale şi reprezentanţe. Acestea se înregistrează în modul stabilit pentru societăţile comerciale şi numai dacă sunt indicate în actul constitutiv al societăţii.

Alte clauze stabilite de lege

După cum s-a menţionat, pentru fiecare formă de societate legea (Codul civil, art. 122, 137, 146 şi 157) stabileşte clauze specifice, care trebuie incluse în

actul de constituire

; în funcţie de obiectul de activitate, legislaţia poate obliga includerea în actul de constituire şi a altor clauze. De exemplu,

actul de constituire

a fondului de investiţie trebuie să conţină şi dispoziţiile art. 5 alin.(2) din Legea nr. 1204/1997, iar cel al bursei de mărfuri – dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 1117/1997 privind bursele de mărfuri.

Clauzele facultative.

În

actul de constituire

se pot include şi clauze care nu contravin legislaţiei în vigoare. Astfel, fondatorii pot conveni asupra modului de procurare a participaţiunilor, de retragere şi excludere a asociaţilor, de admitere a noilor asociaţi, de participare personală a asociaţilor la activitatea societăţii, de trecere a părţilor sociale în alte mâini prin donaţie şi moştenire, asupra regulilor de divizare a părţilor sociale etc. Clauzele actului de constituire sunt utile atunci când contribuie la soluţionarea litigiilor ce apar între asociaţi, iar legea nu dă soluţii. Important este ca aceste clauze să nu contravină normelor imperative.

Înregistrarea societăţilor comerciale

Noţiuni generale

. Legislaţia R.Moldova prevede că persoana juridică (inclusiv

societăţile comerciale

) se consideră constituită din momentul înregistrării ei de către stat. Dacă înregistrarea societăţii comerciale nu a avut loc în termen de 3 luni de la data autentificării notariale a actului de constituire, membrii ei au dreptul să fie degrevaţi de obligaţiile ce rezultă din subscripţiile lor, dacă

actul de constituire

nu prevede altfel. Putem conchide astfel că pentru apariţia societăţii comerciale ca subiect distinct de drept nu este îndeajuns doar întocmirea actului de constituire, ci este nevoie şi de recunoaşterea acestuia de către stat prin intermediul organelor sale.În funcţie de organele de stat abilitate cu înregistrarea, în diferite ţări diferă şi procedura de înregistrare, care poate fi judiciară (de exemplu, în România, Germania, unde înregistrarea este făcută de instanţele judecătoreşti) şi administrativă (este cazul RM, unde înregistrarea este făcută de un organ administrativ). Conform legii nr. 1265/2000 cu privire la înregistrarea de stat a întreprinderilor şi organizaţiilor, prin

înregistrarea de stat

se înţelege certificarea din partea organului înregistrării de stat, a creării, reorganizării ori lichidării întreprinderii sau organizaţiei, precum şi a modificărilor şi completărilor din documentele de constituire a acestora. Dacă facem abstracţie doar de momentul constituirii societăţii comerciale, atunci putem spune că înregistrarea de stat reprezintă certificarea (recunoaşterea) din partea statului, prin intermediul organelor abilitate, a legalităţii elaborării actelor de constituire şi aprobare a acestora.

Prin înregistrarea de stat şi ţinerea Registrului de stat al întreprinderilor şi organizaţiilor, statul urmăreşte:
  • exercitarea controlului de stat asupra constituirii societăţilor comerciale şi a altor subiecte de drept supuse înregistrării de stat, combaterea practicii ilegale de întreprinzător;

  • ţinerea unei evidenţe statistice pentru reglementarea economiei;

  • promovarea politicii de impozitare;

  • eliberarea de date solicitanţilor conform art. 26 din Legea nr. 1265/2000.

Organul de înregistrare şi registratorul .

Conform art. 5 al Legii nr. 1265/2000, unica instituţie publică care prin intermediul oficiilor sale teritoriale efectuează, în numele statului, înregistrarea întreprinderilor şi organizaţiilor, este Camera Înregistrării de Stat a Ministerului Dezvoltării Informaţionale (în continuare Camera). Oficiile teritoriale ale Camerei sunt conduse de registratori de stat, care au statut de funcţionar public. Acesta este înzestrat cu un şir de atribuţii, dintre care: primeşte cererile de înregistrare a societăţilor comerciale, verifică conformitatea documentelor de constituire cu cerinţele legislaţiei, înregistrează întreprinderile şi organizaţiile sau refuză înregistrarea acestora etc.

Procedura înregistrării .

După întocmirea actului de constituire şi autentificare notarială a acestuia, persoana împuternicită cu înregistrarea societăţii comerciale va prezenta Camerei de Înregistrare următoarele documente:

  • cererea de înregistrare după modelul aprobat de Cameră;

  • actul de constituire al societăţii comerciale care urmează să fie înregistrată;

  • actele de identitate ale fondatorilor. Dacă este persoană fizică, fondatorul va prezenta buletinul de identitate, iar dacă este o persoană juridică, se va prezenta actul de constituire a acesteia şi copia de pe certificatul ei de înregistrare;

  • actul de identitate al managerului principal al societăţii;

  • bonul de plată a taxei de timbru şi a taxei de înregistrare. Conform art. 12 al Legii nr. 1265/2000, societatea comercială care urmează a fi înregistrată trebuie să plătească în bugetul de stat o taxă de timbru în mărime de 0,5 % din capitalul social. Pe lângă taxa de timbru, mai trebuie să fie achitată şi taxa de înregistrare, cuantumul căreia este stabilit prin Hotărârea Guvernului nr. 926/2002;

  • documentul ce confirmă depunerea de către fondatori (asociaţi) a cotei-parţi în capitalul social al societăţii în mărimea şi în termenul prevăzut de legislaţie. Trebuie prezentat actul bancar pentru aportul în bani la capitalul social, pentru aporturile în natură, reieşind din art. 144, Cod civil al R.M., se va prezenta actul de evaluare a bunurilor transmise ca aport în natură;

  • documentul eliberat de organul fiscal teritorial, ce confirmă că fondatorii nu au datorii la bugetul public naţional. Societatea comercială este obligată să se înregistreze la organul fiscal din teritoriul în care este amplasată. În baza hotărârii guvernului nr. 861/2003 organele fiscale utilizează numărul de identificare de stat unic (IDNO) în calitate de cod fiscal.

Registratorul verifică legalitatea actelor prezentate şi în termen de 15 zile emite decizia de înregistrare sau decizia privind refuzul de înregistrare a societăţii. Se va refuza înregistrarea societăţii, dacă a fost încălcat modul legal de constituire sau dacă

actul de constituire

nu este în concordanţă cu legea (art. 110, Codul civil al RM).

Principala funcţie a Camerei este ţinerea

Registrului de stat al întreprinderilor.

Registrul de stat al întreprinderilor este o listă de societăţi comerciale, persoane juridice şi date informative despre ele. Informaţia scrisă în registru, precum şi cea din actele prezentate la înregistrare şi îndosariate la Cameră se consideră a fi veridice, până la proba contrarie. Registrul de stat al întreprinderilor se ţine în mod computerizat şi manual. În situaţia în care nu vor coincide datele din aceste două registre (manual şi computerizat), se consideră autentice datele din registrul ţinut manual.

Societăţii înregistrate i se atribuie un număr de identificare de stat unic (IDNO), care se indică în documentele de constituire, în certificatul de înregistrare şi pe ştampilă.

Societatea comercială

se consideră înregistrată la data adoptării deciziei de înregistrare.

Drept dovadă a înregistrării de stat serveşte certificatul de înregistrare, eliberat administratorului principal al societăţii comerciale.

Radierea din registrul de stat

. Fondatorul sau instanţa de judecată care a adoptat hotărârea de lichidare a societăţii comerciale, în termen de 3 zile este obligat(ă) să înştiinţeze oficiul teritorial al Camerei, care consemnează în Registrul de stat începerea procedurii de lichidare a societăţii. După adoptarea bilanţului de lichidare, comisia de lichidare sau lichidatorul prezintă la oficiul teritorial al Camerei actele necesare pentru radierea societăţii din Registrul de stat.Efectul juridic al înregistrării se exprimă prin faptul că societatea ca persoană juridică există atât timp cât figurează în Registrul de stat. În numele societăţii neînregistrate, nu se pot încheia acte juridice şi nu se poate practica activitate de întreprinzător, sub riscul sancţionării.

Drepturile şi obligaţiile asociaţilor

În procesul activităţii de întreprinzător asociaţii societăţilor comerciale dispun de un şir de drepturi şi obligaţii. Prin drepturi ale asociaţilor se înţeleg prerogativele conferite acestora de lege şi de contractul de societate, în temeiul cărora pot pretinde societăţii şi altor persoane o anumită conduită, constând în acţiuni şi abstenţiuni, folosind la nevoie forţa de constrângere a statului, pe calea acţionării în justiţie.

Drepturile asociaţilor pot fi drepturi fundamentale, caracteristice calităţii de asociat şi drepturi specifice asociaţilor ce fac parte din anumite forme de societate sau îndeplinesc anumite funcţii. Drepturile asociaţilor mai sunt clasificate în drepturi individuale şi drepturi colective.

Drepturile individuale fundamentale sunt:

  1. Dreptul la egalitatea tratamentului care constituie premisa tuturor celorlalte drepturi şi obligaţii ale asociaţilor. Orice clauză care ar afecta egalitatea de tratament a asociaţilor este lovită de nulitate.

  2. Dreptul la beneficiu este dreptul asociatului de a obţine o cotă-parte din beneficiul realizat de societate, prin efectuarea actelor comerciale. Acest drept este prevăzut în art. 115 al Codului civil. Extinderea acestui drept este diferită, după titlul de societate, voinţa părţilor şi rezultatul activităţii economice, în raport cu cota de participare la capitalul social. Distribuirea de dividende este decisă de adunarea generală şi, din momentul respectiv, acestea devin drepturi de creanţă exigibile ale asociaţilor împotriva societăţii. Repartizarea beneficiului se efectuează la sfârşitul anului financiar, însă în actul constitutiv poate fi prevăzută repartizarea trimestrială sau chiar lunară a beneficiului, dar nimeni nu poate avea dreptul la întregul profit realizat de societate şi nici nu poate fi absolvit de pierderile suferite de societate.

  3. Dreptul de participare la împărţirea finală a patrimoniului . El generează din actul constitutiv al societăţii şi din dispoziţiile legale. Asociaţii sunt în drept să primească, în caz de lichidare a societăţii, o parte din valoarea activelor societăţii rămase după satisfacerea creanţelor creditorilor, proporţional participării la capitalul social.

  4. Dreptul de participare la conducerea şi activitatea societăţii . Acest drept se exprimă prin posibilitatea de participare la elaborarea voinţei sociale, respectiv participarea la adoptarea deciziilor şi hotărârilor adunării generale, dreptul de a fi ales în organele de conducere şi de control ale societăţii. Existenţa acestui drept este condiţionată de calitatea de asociat.

  5. Dreptul de informare şi controlul asupra gestiunii societăţii , când se consideră că organele societăţii îşi îndeplinesc necorespunzător sarcinile. Acest drept asigură garantarea dreptului de participare la beneficiul societăţii şi de prevenire a orice situaţie care le-ar diminua acest beneficiu.

  6. Dreptul de transmitere, cedare şi donare a părţilor sociale poate fi exercitat în condiţiile legii, fără a atinge drepturile celorlaltor asociaţi. De exemplu, art. 142, Cod civil, prevede că participaţiunea comanditarului poate fi înstrăinată unor terţi, poate trece succesorilor fără acordul asociaţilor, dacă actul de constituire nu prevede altfel. Comanditarii au dreptul de preemţiune în cazul înstrăinării participaţiunii de către alt comanditar, regulile date fiind aplicate şi la înstrăinarea participaţiunii în societatea cu răspundere limitată.

Obligaţiile asociaţilor sunt îndatoririle ce le revin acestora faţă de societate. Principalele îndatoriri ale asociaţilor sunt:

  1. Să depună şi să completeze aportul la care s-au angajat. Mărimea şi tipul aportului este prevăzută în actul de constituire, limita pentru unele tipuri de societăţi fiind prevăzută de lege. De exemplu: la constituirea societăţii cu răspundere limitată fondatorul unic trebuie să depună cel puţin 5400 lei pentru constituirea societăţii. Fiecare asociat trebuie să îndeplinească obligaţia de a transmite aportul în termenul stabilit în actul de constituire, însă nu mai târziu de 6 luni de la data înregistrării. Asociatul, care nu a depus aportul social, este răspunzător de daunele pricinuite, putând fi exclus din societate.

  2. Să nu divulge informaţia confidenţială despre activitatea societăţii . Secretul comercial constituie un element important la obţinerea beneficiului de către societate. Divulgarea informaţiei confidenţiale nu numai că reduce eficienţa activităţii societăţii, dar chiar o poate submina. În conformitate cu legislaţia în vigoare, societatea comercială este în drept să determine care informaţie constituie secret comercial, obligându-i pe asociaţi să nu divulge informaţia confidenţială despre activitatea societăţii.

  3. Să nu facă concurenţă societăţii . Această obligaţie se întemeiază pe voinţa asociaţilor de a colabora, de regulă, ceea ce trebuie să guverneze relaţiile dintre asociaţi şi societate. Asociatul, prin comportarea sa, trebuie să elimine orice suspiciune de activitate neloială. Asociatul, care încalcă această obligaţie, poate fi exclus din societate sau la alegere să fie obligat să predea beneficiul rezultat şi să plătească despăgubiri.

  4. Să participe la suportarea pierderilor şi să răspundă pentru obligaţiile asumate de societate . Această obligaţie se corelează cu dreptul la beneficiu. Asociaţii trebuie să răspundă pentru obligaţiile sociale, în mod diferit, după forma societăţii. În societatea în nume colectiv şi în societatea în comandită, asociatul (comanditatul) răspunde pentru obligaţiile sociale, nelimitat şi solidar, adică cu întregul patrimoniu. În societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată, asociaţii răspund în limita aportului lor social (părţi, cote-părţi, acţiuni).

  5. Să nu folosească bunurile societăţii în interes propriu sau în folosul unor terţi. Potrivit art. 154, Cod civil al R.M., asociatul care utilizează bunurile în scop personal sau al unor terţi şi comite fraude în dauna societăţii, deţinând funcţia de administrator, poate fi exclus din societate pentru încălcarea obligaţiei de a nu folosi bunurile societăţii în interes propriu. Faptele prin care se încalcă această obligaţie constituie o infracţiune pentru administrator şi director.

  6. Să nu comită fapte nedemne . Această obligaţie este de natură să asigure onorabilitatea firmei şi de a atrage încrederea agenţilor economici şi a clientelei. Încălcarea acestei obligaţii poate atrage anumite consecinţe: pierderea calităţii de asociat sau împiedicarea obţinerii calităţii de asociat, de administrator sau de cenzor, un tratament juridic mai sever sau sancţiuni penale.

  7. Să nu se amestece fără drept în administraţia societăţii. Această obligaţie se referă la exercitarea abuzivă a acestui drept, de natură să perturbe funcţionarea societăţii. Obligaţia este corelativă dreptului de informare şi de control al asociatului cu privire la gestiunea socială. Încălcarea acestei obligaţii de către asociatul cu răspundere nelimitată poate atrage excluderea lui din societate.

Organele societăţii comerciale

Centrul motor vital al funcţionării societăţii comerciale este alcătuit din organele societăţii comerciale.

Societatea comercială

, ca orice persoană juridică, are o voinţă de sine stătătoare care nu se confundă cu voinţa asociaţilor. Societatea îşi manifestă voinţa prin organele sale: adunarea generală a asociaţilor, administratorii şi cenzorii. Adunarea generală este organul în care asociaţii, respectiv acţionarii, îşi exprimă voinţele lor individuale ca o voinţă colectivă, alta decât totalitatea voinţelor persoanelor fizice care o compun. Această voinţă de o nouă calitate este voinţa societăţii ca persoană juridică numită voinţa socială.

Societatea comercială îşi manifestă voinţa sa în raporturile juridice prin reprezentanţii săi asociaţi sau prin persoane străine de societate. Acest drept se conferă respectivelor persoane prin actele constitutive sau, ulterior, prin voinţa asociaţilor exprimată la adunarea generală.

Adunarea generală a asociaţilor

este forma de organizare a societăţii constituită din totalitatea asociaţilor care participă la elaborarea şi exprimarea deciziei şi hotărârii voinţei sociale în proporţii cu valoarea aportului la capitalul social. Adunarea generală este organul suprem de conducere şi de decizie a societăţii comerciale şi este compusă din membrii acesteia, fie asociaţi, fie acţionari. În funcţie de faptul cine o constituie, asociaţii sau acţionarii, ea poartă denumire diferită, adică adunarea generală a acţionarilor sau adunarea generală a asociaţilor. În Republica Moldova adunarea generală, ca organ al societăţii, îndeosebi este reglementată pentru societatea cu răspundere limitată şi societatea pe acţiuni. Însă se admite luarea hotărârilor în cadrul societăţii în nume colectiv, cu majoritatea voturilor membrilor, ceea ce presupune convocarea asociaţilor în anumite adunări.

Adunarea generală a societăţii pe acţiuni are atribuţia să decidă atât asupra problemelor obişnuite (ordinare), cât şi asupra unor probleme deosebite, care privesc existenţa societăţii. De aici clasificarea – adunări generale ordinare şi adunări generale extraordinare. În cazul societăţii cu răspundere limitată legislaţia R.M. nu face expres deosebirea dintre cele două categorii de adunări.

Adunarea generală a acţionarilor

se ţine cu prezenţa acţionarilor, prin corespondenţă sau sub formă mixtă. Adunarea generală anuală nu poate fi ţinută prin corespondenţă.

Adunarea generală ordinară se convoacă cel puţin o dată pe an, de regulă, după expirarea exerciţiului financiar. În

actul de constituire

poate fi prevăzută convocarea mai frecventă a adunării generale ordinare. Adunarea generală extraordinară se convoacă ori de câte ori este nevoie.

Adunarea generală are următoarele atribuţii

: aprobă statutul societăţii, hotărăşte cu privire la modificarea capitalului social, aprobă regulamentul consiliului societăţii, alege membrii consiliului, aprobă regulamentul comisiei de cenzori, alege membrii comisiei de cenzori, confirmă organizaţia de audit, hotărăşte cu privire la încheierea tranzacţiei, aprobă normativele de repartizare a profitului societăţii, decide cu privire la repartizarea profitului anual, inclusiv plata dividendelor anuale, hotărăşte cu privire la reorganizarea şi lichidarea societăţii.

Convocarea adunării generale. Iniţiativa de convocare.

Adunarea generală se convoacă la iniţiativa organului executiv în temeiul deciziei consiliului societăţii. De asemenea, poate fi convocată la cererea comisiei de cenzori, la cererea oricărui acţionar, în temeiul încheierii instanţei judecătoreşti. Decizia de convocare a adunării generale este emisă de organul executiv. Adunarea asociaţilor se desfăşoară la sediul societăţii, dacă actul constitutiv nu a prevăzut altfel.

Conţinutul convocării trebuie să cuprindă, în afară de locul şi data ţinerii adunării, ordinea de zi cu prezentarea explicită a problemelor ce vor face obiectul dezbaterilor. Cunoaşterea ordinii de zi are ca scop să pună acţionarii în situaţia de a se pregăti, a se documenta în deplină cunoştinţă de cauză. Adunarea generală se consideră convocată legal, dacă asociaţii au fost informaţi în termen rezonabil, de exemplu: acţionarii societăţii pe acţiuni trebuie să fie informaţi despre ţinerea adunării generale a acţionarilor cel târziu cu 30 de zile mai înainte de convocarea adunării generale ordinare, iar în cazul adunării generale extraordinare – nu mai târziu de 15 zile calendaristice înainte de începerea ei.

La şedinţa adunării generale au dreptul să participe toţi asociaţii. Participarea acţionarilor care nu au capacitate legală şi a persoanelor juridice se realizează prin reprezentanţii lor legali, care pot da propuneri speciale altor acţionari. Şedinţa adunării generale se va ţine în ziua, ora şi locul prevăzute în anunţ. Organul care a convocat adunarea înregistrează asociaţii şi voturile acestora. Şedinţa adunării generale este prezidată de către preşedintele consiliului societăţii sau de o altă persoană aleasă de adunarea generală. Atribuţiile secretarului adunării generale ale acţionarilor le exercită secretarul consiliului sau altă persoană aleasă de adunarea generală. În cazul celorlaltor forme de societăţi comerciale, adunarea este condusă de unul dintre administratori şi se desfăşoară pe baza aceloraşi principii. După îndeplinirea acestor formalităţi, se trece la ordinea de zi. Dacă adunarea nu este deliberativă, se convoacă o adunare repetată cu aceeaşi ordine de zi. Adunarea generală convocată repetat este deliberativă, dacă sunt prezenţi acţionarii care deţin cel puţin 1/3 din acţiunile cu drept de vot.

Dreptul de vot în cadrul adunării generale este strâns legat de participarea la capitalul social. În societatea de capital orice acţiune dă dreptul la un vot, conform art. 61, Legea privind societăţile pe acţiuni, nr. 1134/1997. Nu au dreptul de vot acţionarii care deţin acţiuni privilegiate, conform art. 14 al Legii privind societăţile pe acţiuni, nr. 1134/1997.

În societatea cu răspundere limitată fiecare parte socială oferă dreptul la vot. În societatea în nume colectiv şi cea în comandită legislaţia lasă pe seama actului constitutiv determinarea dreptului de vot la adunarea generală. Hotărârile adunării generale se iau prin vot, care sunt înscrise de secretar în procesul verbal semnat de preşedintele adunării. Hotărârile adunării generale sunt obligatorii pentru toţi asociaţii, chiar şi pentru cei care nu au luat parte la adunare ori au votat contra. La procesul verbal se anexează actele referitoare la convocare şi listele de prezenţă a acţionarilor. Procesul verbal al adunării generale se autentifică de comisia de cenzori sau de notari.

Administrarea societăţii comerciale

Administrarea este o formă de executare a atribuţiilor de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra patrimoniului, precum şi asupra săvârşirii actelor de administrare şi gestiune în vederea atingerii obiectului şi scopului social. Ea este realizată de un organ distinct de gestiune permanentă, numit administratori sau organ executiv. Spre deosebire de adunarea generală, care apare în raporturile cu terţii ca o entitate oricare abstractă, apare un pandant reprezentant prin „administratori”, care poartă toată răspunderea conducerii concrete a societăţii.

Prin administrarea societăţii comerciale trebuie înţeleasă conducerea activităţii acesteia potrivit normelor legale, contractului şi statutului propriu pentru obţinerea rezultatelor urmărite. La administrare contribuie asociaţii care adoptă hotărârile cele mai importante în adunările generale, încredinţând realizarea acestora şi soluţionarea problemelor curente unui sau mai multor administratori. Legislaţia R.M. numeşte în mod diferit administratorul, de exemplu, director, director general, manager, în cazul organului executiv unipersonal, sau comitetul de conducere, consiliul de administraţie, dacă este vorba de organul colegial. Administratorii sunt desemnaţi, de regulă, prin

actul de constituire

a societăţii sau printr-un act suplimentar (proces-verbal al adunării generale, decizie). În cadrul unei societăţi comerciale pot fi desemnaţi unul sau mai mulţi administratori, aceştia din urmă formând un consiliu de administraţie sau comitet de conducere. Calitatea de administrator o pot avea atât persoanele fizice (cetăţenii RM, cetăţeni străini, apatrizi), cât şi persoanele juridice (Legea nr. 1134/1997 art. 70, alin. 6).

Persoana fizică, pentru a dobândi calitatea de administrator, trebuie să dispună de capacitatea de exerciţiu deplină. Legea nu obligă ca administratorul societăţii să fie neapărat asociat, permiţând şi persoanelor terţe să obţină acest statut. Excepţie de la regula dată este cazul societăţilor în comandită, în care calitatea de administrator o au numai asociaţii comanditaţi. Funcţia de administrator nu poate fi dobândită de o persoană care nu poate fi fondator: funcţionarii publici, procurorii, judecătorii, lucrătorii organelor Ministerului de interne, deputaţii, miniştrii, Preşedintele R.M. etc. De asemenea, nu pot deţine această funcţie persoanele care au comis infracţiunile prevăzute de articolele Codului penal al R.M.: art. 243 (spălarea banilor), art. 244 (evaziunea fiscală a întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor), art. 245 (abuzurile la emiterea titlurilor de valoare), art. 246 (limitarea concurenţei libere), art. 247 (constrângerea de a încheia o tranzacţie sau de a refuza încheierea ei), art. 252 (insolvabilitatea intenţionată), art. 253 (insolvabilitatea fictivă) etc.

În societăţile de persoane şi în societăţile de capitaluri asociaţii sunt liberi să stabilească durată mandatului administratorului. Activitatea administratorului este în principal remunerată, decizia de remunerare este luată de adunarea generală. Remunerarea administratorului poate să includă şi o parte din beneficiile societăţii, dacă aceasta activează eficient. În cazul în care administratorul este şi asociat, suma remunerării plătite din beneficiu nu cuprinde dividendul, care se împarte proporţional cotei de participare la capitalul social.

În vederea exercitării funcţiilor sale, administratorul dispune de un şir de atribuţii: organizează evidenţa contabilă şi statistică, asigură păstrarea actelor şi registrelor societăţii, emite ordine şi dispoziţii, creează condiţii de muncă pentru angajaţii societăţii, reprezintă societatea în raport cu terţele persoane, de asemenea exercită şi alte drepturi care nu sunt incluse în competenţa altor organe.

Obligaţiile administratorului

Principalele obligaţii ale administratorului sunt: să aducă la îndeplinire hotărârile adunării generale, să ţină evidenţa contabilă, să întocmească raportul financiar, să convoace adunarea generală, să ia parte la adunările societăţii, să păstreze documentele societăţii comerciale, să urmărească efectuarea de către asociaţi a vărsămintelor necesare.

Funcţia de administrator încetează prin expirarea termenului mandatului, revocarea, renunţarea, decesul sau incapacitatea administratorului. Activitatea administratorului poate fi revocată în orice moment, chiar şi până la expirarea termenului pentru care a fost desemnat în vederea exercitării funcţiei. Revocarea administratorului se efectuează cu acordul tuturor membrilor societăţii.

Renunţarea sau demisia administratorului duce la încetarea funcţiei de administrator.

Dacă prin revocare sau renunţare s-a cauzat un prejudiciu din partea administratorului, respectiv societatea are dreptul la despăgubiri de la administratorul revocat.

Administratorul poate fi atras atât la răspundere civilă, administrativă, cât şi penală, conform legii.

Cenzorii societăţii comerciale

În societăţile de persoane care au un număr mic de asociaţi şi care se bazează pe încredere reciprocă, controlul se exercită de aceştia, cu excepţia celor care au calitatea de administratori. În societăţi de capitaluri controlul gestiunii societăţii se exercită de către cenzori.

Cenzorii

sunt persoanele investite de către adunarea generală sau prin actul constitutiv cu controlul gestiunii societăţii.

Cenzorii pot fi desemnaţi din rândurile asociaţilor, precum şi din rândul terţelor persoane, obligatoriu fiind faptul ca ei să dispună de calificarea necesară, adică să fie specialişti în contabilitate, finanţe sau economie. Ei sunt numiţi în funcţie pe un termen de la 2 până la 5 ani, cu posibilitatea de a fi realeşi. Nu pot fi desemnaţi în calitate de cenzori membrii consiliului, administratorii şi contabilii societăţii.

Cenzorii exercită controlul obligatoriu al activităţii economico-financiare a societăţii. Controalele date pot fi efectuate din iniţiativa proprie a cenzorilor, la cererea acţionarilor care deţin cel puţin 10% din acţiunile cu drept de vot ale societăţii, la hotărârea adunării generale.

Cenzorii au dreptul să fie informaţi despre activitatea societăţii. În acest scop, participă la adunările administratorilor fără drept de vot şi au dreptul să obţină informaţie despre mersul afacerilor comerciale, să supravegheze gestiunea societăţii, să verifice dacă registrele sunt ţinute regulat şi dacă evaluarea patrimoniului s-a făcut corect, să controleze dacă bilanţul şi contul de pierderi sunt legal întocmite, să convoace adunarea asociaţilor, să participe cu drept de vot consultativ la şedinţele organului executiv al societăţii şi la adunarea generală.

În urma efectuării controlului, ei întocmesc un raport pe care îl prezintă adunării generale a societăţii. Atribuţiile cenzorilor le poate exercita o companie de audit.

Back to Top