In cele ce urmează, vom incerca să demontăm o teză care a făcut carieră chiar şi in medii inzestrate intelectual: “oamenii au stricatsocialismul”. Nu doar că a fost exact pe dos, dar socialismul, prin chiar premisele sale, era condamnat să producă deranj pană şi intr-o “lume a ingerilor”.Nu doar că nici cel mai luminat despot nu ar fi putut să răspundă cu sens la intrebările ce, cum, cat şi pentru cine să se producă?, fie şi cu abonament la omniscienţă. Nici ingerii, nici Omul Nou nu puteau rezolva in socialism vechea “problemă economică”.

In lucrarea sa, Capitalism, Socialism, and Democracy, Joseph Schumpeter susţinea o teză cel puţin stranie: “in timp ce socialismul a dat mai bine pe hartie [teoretic, adică – n.n.] , capitalismul s-a dovedit superior acestuia in practică”. Cu alte cuvinte, socialismul a părut mai bun in privinţa a ceea ce s-ar putea crede şi spune despre el, dar, din motive pe care nu le-am putea inţelege conceptual sau exprima verbal, capitalismul s-a dovedit a fi mai bun in lumea reală! Schumpeter nu făcea decat să folosească “fraudulos” conceptul de teorie. O teorie, in sensul unui enunţ absolut indisputabil şi universal valabil – pentru a fi teorie – trebuie să vorbească despre lumea reală şi să aibă consistenţă logică. Atat timp cat nu indeplineşte aceste cerinţe, nu mai este teorie, ci o aserţiune inofensivă. Realitatea există şi poate fi cunoscută teoretic, iar nu invalidată teoretic, ceea ce este complet absurd. Socialismul era prost gandit in primul rand teoretic.

Pretenţiile şi limitele socialismului

Cu mult timp inainte ca disputa “capitalism versus socialism” să fie adusă in domeniul ştiinţei economice, deopotrivă liberalii şi socialiştii căzuseră de acord asupra unui lucru: sistemul socialist suferea de problema “stimulentelor adverse”. Spre exemplu, dacă in socialism fiecare individ ar urma să primească “un venit egal” sau, in varianta comunistă, fiecare ar trebui să producă “după posibilităţi”, dar să primească “după nevoi”, se punea intrebarea: “in socialism, cine va mai duce gunoiul?” Cu alte cuvinte, care va fi motivaţia de a face treburile “murdare” şi, mai mult decat atat, de a le face bine? Sau, altfel spus, care va fi motivaţia de a munci cu sarguinţă şi de a fi productiv in orice slujbă? [Rothbard (1991)]

După cum aminteam in introducerea discuţiei noastre, răspunsul tradiţional al socialiştilor era acela că societatea va transforma natura umană de aşa o manieră incat o va curăţi de egoism şi o va remodela, dand astfel naştere Omului Nou Socialist. Acesta va fi complet lipsit de scopuri pur personale; singura lui dorinţă va fi aceea de a munci cu zel şi sarg pentru indeplinirea scopurilor şi respectarea ordinelor statului socialist. “Radicalii” istoriei gandirii socialiste, precum Lenin, Mao ori Che Guevarra au căutat cu inverşunare să inlocuiască stimulentele de ordin material cu cele aşa-numit “morale”. Insă, cu toţii s-au convins relativ repede că metodele voluntare cu greu l-ar putea produce pe Omul Nou, ba mai tarziu, chiar şi că cele mai dure şi sangeroase metode nu vor putea crea un astfel de robot viu.

“Nou” sau “vechi”, motivat sau nu, omul socialist era insă victima unui şi mai mare neajuns. Mises, marele economist cu ale cărui cuvinte am deschis această parte a lucrării, avea să treacă in plan secund problema stimulentelor. El avea alte intrebări a le pune socialiştilor:

In regulă, să presupunem că socialiştii sunt in stare să creeze o armată puternică de cetăţeni innebuniţi să facă pe placul stăpanilor lor, “planificatorii socialişti”. Exact, insă, ce anume ii vor spune aceşti planificatori “armatei” lor să facă? De unde vor şti aceştia ce bunuri să le ordone sclavilor lor zeloşi să producă, pe care stadiu al activităţii de producţie anume, cat de mult din fiecare produs pe fiecare dintre aceste stadii, ce tehnici şi materii prime să utilizeze in activitatea de producţie şi cat de mult din fiecare, precum şi unde anume să amplaseze toate aceste capacităţi de producţie? Cum vor putea şti aceşti planificatori care le sunt costurile sau care proces de producţie este sau nu este eficient? [Rothbard (1991)]

Consecinţele socio-economice ale unei politici de “socializare a mijloacelor de producţie”

Efecte “economice":

Scăderea relativă a ratei investiţiilor, a ratei formării capitalului . Economisirea/ investirea sunt demotivate prin raportare la consum, de vreme ce “socializarea” ii favorizează pe cei care nu folosesc/ nu produc/ nu contractează mijloacele de producţie, crescand corespunzătorcosturile relative pentru cei care fac acest lucru. De aici rezultă automatun efect de sărăcire relativă şi o scădere a standardului de viaţă in viitor. In mod absolut natural, işi fac apariţia, ca “supape”, economia subterană şi pieţele negre.

Folosirea risipitoare a factorilor de producţie, adică o folosire care, in cel mai bun caz, va satisface nevoi secundare iar, in cel mai rău, nu va satisface nici un fel de nevoi, ci doar va mări costurile. Asta deoarece “socializarea” restricţionează capacitatea de reorganizare şi redirecţionare a intregii structuri productive a societăţii, ca reacţii absolut naturale laschimbările neincetate care survin in structura cererii consumatorilor, in reţetele tehnologicesau in datele mediului. Din nou, rezultă sărăcie.

Supra-utilizarea factorilor de producţie daţi. Un proprietar privat işi propune maximizarea valorii produselor sale plus cea a resurselor folosite pentru producerea lor, fiind proprietar şi al unora şi al celorlalte. El va fi inclinatsă inceteze producţia in momentul in care valoarea produsului marginal va fimai mică decat deprecierea capitalului. Un administrator al cărui venit edependent de cantitatea de produse va fi tentat să depăşească planul, peseama scăderii valorii capitalului. Rezultă o sărăcire relativă a societăţii.

Efecte asupra structurii tipurilor de personalitate in cadrulsocietăţii (criza mentalităţilor):

Atrofierea capacităţilor productive. “Capacitatea de a percepe şi de a anticipa situaţiile in care bunurile sunt rare, de a exploata oportunităţileproductive, de a fi conştient de posibilităţile tehnologice, de a anticipamodificările in structura cererii, de a dezvolta strategii de marketing şi de a detecta şansa unor schimburi reciproc avantajoase, pe scurt, capacitatea de amunci, de a iniţia activităţi productive şi de a reacţiona la nevoile altor oameni,se va diminua, dacă nu va dispărea intru totul.” [Hoppe (1989)]

Cultivarea, in contrapondere, a talentelor politice şi bătălia pentru privilegiile redistribuţiei. “Este din ce in ce mai important să ai abilităţile specificeunui politician, adică ale unei persoane care reuşeşte să obţină sprijin publicpentru poziţia sa prin persuasiune, demagogie şi intrigă, prin promisiuni, mită şiameninţări. In funcţie de intensitatea dorinţei de a obţine venituri mai mari,oamenii vor trebui să petreacă mai puţin timp pentru a-şi dezvolta abilităţile productive şi mai mult timp pentru a-şi cultiva talentele politice.” [Hoppe (1989)]

Argumentul imposibilităţii calculului economic in socialism

In paralel cu lupta contra naturii umane, socialiştii s-au crezut relevanţi şi economic. Primii doctrinari ai socialismului au descris societatea lor ideală ca pe ceva in genul unei “comunităţi de mici dimensiuni, auto-suficientă şi egalitară”. Ulterior, economiştii clasici au argumentat că a trăi in autarhie nu este tocmai productiv, avertizandu-i pe socialişti că proiectele lor ar tinde să devină nici mai mult, nici mai puţin, decat nişte insule mizere, stinghere intr-un ocean capitalist, o perspectivă, trebuie să recunoaştem, deloc cuceritoare. Intelectualii socialişti şi-au insuşit critica, dar au produs imediat o nouă idee. Au inceput să pretindă că planificarea centrală, trăsătura distinctivă a socialismului, ar fi cumva mai productivă decat “anarhia pieţei”: de acord, n-ar avea nici un sens socialismul practicat in oaze izolate; ceea ce este intr-adevăr necesar ar fi o planificare mondială sau o planificare la o scară pe cat se poate mai extinsă! Acesta era stadiul ştiinţific al dezbaterii socialiste la finele primului război mondial, atunci cand avea să fie ridicată problema calculului.

In 1920, Ludwig von Mises demonstra in remarcabilul său articol intitulat “Calculul economic in societatea socialistă” că, dată fiind complexitatea economiei , planificarea centralizată pur şi simplu nu are cum să facă producţia in societate mai eficientă decat o face diviziunea muncii intr-o economie de piaţă. Asta pentru că in socialism nu putea fi vorba de o alocare raţională a resurselor.

Alocarea unei unităţi dintr-o resursă este raţională atunci cand respectiva unitate este utilizată intr-un proiect (de investiţii) care e mai important decat oricare alt proiect in care aceasta ar mai fi putut fi folosită (resursele au utilizări alternative). Prin urmare, raţionalitatea sau non-raţionalitatea utilizării unei resurse poate fi decisă pe baza unei comparaţii intre destinaţiile alternative ale acelei resurse.

Intrebarea crucială devenea următoarea: Care sunt, atunci, termenii omogeni cu ajutorul cărora pot fi comparate alternativele investiţionale (altfel spus, care sunt criteriile obiective de alocare)?

Mises a punctat faptul că o economie de piaţă ar putea utiliza “criteriul profit”. Astfel, pentru toate investiţiile posibile, intreprinzătorii pot estima atat veniturile din vanzări, cat şi costurile, in termeni de preţuri monetare. Apoi ei ar putea compara rapoartele care rezultă din aceste estimări şi alege proiectele cele mai profitabile, adică cel mai intens dezirabile social (pentru că profiturile există doar acolo unde satisfacerea cererii este relativ asigurată). Fireşte că intreprinzătorii nu sunt obligaţi in vreun fel să ia in calcul criteriul profit; important este că ei au posibilitatea să se uite la acest criteriu, in lumina căruia toate alternativele investiţionale intr-o economie de piaţă sunt efectiv comparabile.

Intr-o economie socialistă, calculul monetar iese complet din discuţie. Asta pentru că preţurile monetare apar numai prin relaţii de schimb, iar acestea presupun existenţa a cel puţin doi proprietari. Insă, in socialism există – prin definiţie – un singur proprietar de resurse (comunitatea/statul), prin urmare nu pot apărea preţuri pentrufactorii de producţie ( preţuri “corecte”, de piaţă, care să reflecte percepţia oamenilor asupra rarităţii resurselor). De aici rezultă că este imposibil in socialism să calculezi o rată a profitului pentru fiecare proiect investiţional posibil şi să compari profitabilitatea diferitelor alternative investiţionale. Agenţia centrală de planificare este lipsită de orice făramă de raţionalitate economică. Ea se confruntă, complet dezarmată, cu o grămadă de resurse eterogene, fără a putea compara utilizările alternative conceptibile ale acestor resurse in termenii unei unităţi comune.

In concluzie, Ludwig von Mises explica raţiunile pentru care un sistem socialist (adică bazat pe proprietatea comună asupra mijloacelor de producţie) nu poate menţine pe termen lung o economie complexă modernă in stare de funcţionare, ci se soldează, in cele din urmă, cu un consum insemnat de capital care impinge economia inapoi spre stadiile rudimentare.

Argumentul avansat de economistul austriac ar putea fi rezumat astfel: in absenţa proprietăţii private asupra factorilor de producţie lipseşte piaţa factorilor de producţie (schimburi voluntare intre proprietari la preţuri negociate); o dată cu pieţele acestor tipuri de bunuri dispar (sau nu pot apărea) preţuri ale factorilor de producţie; absenţa acestor preţuri face cu neputinţă calculul costurilor (in termeni monetari) şi, prin urmare, şi al profiturilor. De aici şi iraţionalitatea oricărei decizii investiţionale intr-un astfel de regim.

Şcolile economice şi dezbaterea “calculului”

Argumentul misesian al “imposibilităţii calculului avea să fie apreciat in anii’30 ca o simplă contribuţie teoretică (intre altele), valoroasă, dar, in nici un caz,ultimul cuvant in dezbaterea privind viabilitatea economică a socialismului – astfel, Mises n-a făcut altceva decat să ridice o problemă la care, intr-adevăr, socialiştii nu se gandiseră! Dar, susţineau economiştii vremii, in ciuda insight-ului meritoriu, soluţia misesiană era invalidată de contribuţiile lui Vifredo Pareto şi ale discipolului său, Enrico Barone, adepţi ai tezei potrivit căreia, de vreme ce şi in socialism puteau fi găsite la fel de bine ca şi in capitalism ecuaţiile ofertei, cererii şi preţurilor, alocarearesurselor putea fi calculată relativ precis.

In acelaşi timp, doi dintre discipolii lui Mises –Friedrich von Hayek şi Lionel Robbins – au diluat şi ei argumentul profesorului lor, susţinand că in vreme ceproblema calculului se poate rezolva teoretic, in practicăar fi mult prea dificil atat din cauza numărului imens de ecuaţii simultane care ar trebui procesate de către agenţiade planificare, cat şi a lipsei informaţiilor asupra preţurilor in socialism. Pentru cei doieconomişti, calculul şi implicit socialismul nu mai erau imposibile, cat doar impracticabile.

Ulterior şi problema impracticabilităţii avea să fie “depăşită”. EconomiştiiOskar Lange, Abba Lerner şi Fred M. Taylor aveau să arate că lăsand la o parteatavismele teoretice ale socialismului (o economie fără bani şi preţuri sau in care fixarea preţurilor se face in conformitate cu teoria valorii-muncă!), Comitetul de planificare socialistă ar putea rezolva liniştit problema ecuaţiilor cu vechea metodăutilizată de intreprinzătorii capitalişti atunci cand caută cele mai bune preţuri – trial and error.

In consecinţă, de vreme ce preferinţele consumatorilor şi reţetele tehnologicesunt date şi cunoscute (!?), valoarea mijloacelor de producţie poate fi determinatăexact – cu ajutorul respectivelor ecuaţii – prin metoda imputaţiei (!?) asupra preţurilor bunurilor de consum – găsite prin incercare-eroare. Astfel, Comitetul de planificare ar putea să decidă imediat alocarea resurselor astfel incat să se asigure optimul de bunăstare. Mai rămaneau doar probleme minore legate de eficienţa rezolvăriiecuaţiilor, sau de opţiunile politice, dar “teoretic” socialismul se putea mişca din loc.

Ştiinţa economică actuală are, insă, multe chestiuni de reconciliat in interiorulei, mare parte dintre ele relevante pentru problema socialismului. Una dintre acesteaşi, totodată, unul dintre marile puncte de divergenţă intre “Şcoala Austriacă”, al cărui“decan” a fost Mises, şi ceea ce indeobşte este grupat sub numelede “economiştii neoclasici” ar fi că ultimii rezolvă toate problemele economice (la fel cum a rezolvat şi Lange alocarea resurselor in socialism) intr-o lume a echilibrului –caracterizată prin informaţie perfectă (“simetrică”), perfecta divizibilitate a factorilor de producţie,nonspecificitate a factorilor de producţie etc.

Numai enumerarea acestor condiţii este suficientă pentru a-l suspecta pe Lange şi pe colegii lui de dezbatere de faptul că studierea problemelor alocăriisocialiste in echilibru, are tangenţă discutabilă cu lumea reală. “Echilibrul” este doar o ficţiune matematică, o lume in care toate problemele sunt dinainte rezolvate. Intr-o astfel de lume se poate, intr-adevăr, practica modelarea matematică, insă utilitatea unei atare intreprinderi este indoielnică.

De ce a supravieţuit socialismul şi ce nu inseamnă reformă

Totuşi, se poate spune un lucru care aparent ar distruge toată argumentaţia noastră teoretică de pană acum. Cum poate să fie socialismul imposibil , cand de fapt el a reuşit să reziste mai bine de şapte decenii, ba chiar cu “scoruri” bune la unii indicatori?

Incepem cu a doua jumătate de intrebare: nu numărul de “strunguri” aduce fericirea, ci anume cat dintre ele sunt utile economic! Apoi, raportările socialiştilor sovietici, intocmai ca şi cele ale prim-secretarilor de judeţ de pe la noi sufereau de un oarece “entuziasm”! Pe de altă parte, da, socialismul/comunismul “a funcţionat”, dar tocmai pentru că nu a fost aplicat consecvent! Cand in Rusia anilor 1917-1921, Lenin a incercat ceva apropiat de socializarea deplină, ţara ajunsese o ruină, iar reforma a fost o chestiune de supravieţuire. Nici Uniunea Sovietică, nici sateliţii est-europeni nu s-au “bucurat” in vreun moment de timp de un socialism deplin. Situaţia reală din teren nu infirmă nicidecum teoria; din fericire (pentru socialism!) tocmai faptul că s-a ţinut departe de modelul dogmatic – bazat pe socializare deplină intr-o lume in care capitalismul ar fi dispărut fără urmă – a ajutat socialismul real să răzbească!

O dată, privatizarea moderată a micilor ferme, a meseriilor şi a micilor afaceri a trebuit să fie permisă la un moment dat in lagărul socialist, dar nu peste tot (Polonia, Iugoslavia) pentru a preveni prăbuşiri economice complete.

Apoi, a existat, “tolerată”(!?), o reţea vastă de pieţe negre. Se practica, totodată, pe scară relativ largă, sustragerea de la controlul autorităţilor in schimbul deja nemuritoarei mite, un lucru bun in acele imprejurări. Alimentele sau valutele figurau printre cele mai tranzacţionate mărfuri subterane.

Insă lucrul care poate a lungit poate cel mai mult viaţa economiilor blocului socialist era faptul că ele reprezentau insule intr- un intins ocean capitalist , din ale cărui preţuri mondiale se puteau inspira, deşi stangaci şi greoi, planificatorii socialişti in incercarea de a stabili cotaţii pentru factorii de producţie interni şi a ghida alocarea resurselor (oricum o treabă mai uşoară decat rezolvatul zilioanelor de ecuaţii!). Cu ajutorul preţurilor mondiale, planificatorii au putut să calculeze, să ţină contabilitatea şi să pună pe picioare, cat de cat, babilonicele lor planuri.

Indiferent de formatul personalizat de la o ţară la alta, socialismul s-a lovit invariabil de un adevăr tulburător de simplu:proprietatea comună e incompatibilă cu alocarea raţională a resurselor. Nu de la preferinţa pentru intreprinderi mari, inflexibile i s-a tras socialismului, după cum remediul nu ar avea cum veni doar dinspre adoptarea şi implementarea unei politici de stimulare a IMM-urilor. Ţinand cont de faptul că numai piaţa poate oferi dimensiunea optimă a unei afaceri, ar trebui de văzut exact cu privire la stimulare cum şi in detrimentul cui s-ar face asta. Nu atat absenţa democraţiei l-a erodat. Deşi democraţia ar putea face socialismul voluntar, alocarea resurselor socializate ar rămane la fel de arbitrară şi risipa la fel de omniprezentă. Nu incapacitatea intelectuală a conducătorilor l-a ruinat. Fie şi omniscient in privinţa gusturilor şi reţetelor tehnologice disponibile, nici un planificator nu poate scoate din buzunar preţurile corecte, adică tocmai instrumentul prin care resursele pot fi ghidate către procesele de producţie cele mai remunerative şi nu risipite in numele unor ambiţii irelevante economic.

In concluzie, problema centrală a socialismului ţine de respingerea proprietăţii, şi nu poate fi corectată prin “voluntarism, schimbarea personalului de conducere sau prin eforturi mari de economisire”, ci prin abandonarea ignoranţei şi dispreţului cu care sunt privite proprietatea privată, pieţele şi preţurile libere.

“A treia cale”

Se spune adesea că “gandirea economică pro-capitalistă şi gandirea economică (in general) sunt in esenţă sinonime”. Ştiinţa economică este necesară şi importantă prin aceea că ne invaţă un fapt tulburător de simplu: viaţa şi bunăstarea oamenilor depind de producerea de avuţie, iar aceasta, la randul ei, depinde de diviziunea muncii. Diviziunea muncii nu există şi nu funcţionează automat, ci depinde şi ea, in mod crucial, de legile şi instituţiile sociale pe care ţările lumii le adoptă. Iar cele mai adecvate astfel de legi şi instituţii le oferă capitalismul, sistemul social bazat pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie.

Şi totuşi, ar exista ceva mai bun decat capitalismul. Deşi are mulţi aliaţi intre economişti, teza “celei de-a treia căi” (sau a“căii de mijloc”) a fost concepută şi trebuie inţeleasă, inainte de toate, ca fiind o opţiune politică menită a reconcilia cerinţele de eficienţă specifice capitalismului cu pretinsa superioritate etică a comunismului. Nu există un model universal acceptat pentru aceasta a treia cale, diverşi doctrinari dezbătand incă proporţia ingredientelor conţinute in ceea ce, finalmente, reprezintă o economie mixtă. Pe de altă parte, inaintea disputelor ideologice despre cum să arate calea, gandirea economică mai găzduieşte o discuţie incă şi mai importantă: are sens să vorbim despre diferitele modele de economii mixte ca fiind superioare fiecăruia din cele două mari modele din care au derivat?

Originile celei de-„a treia căi”

Multă vreme, teza despre “statul bunăstării” a fost livrată ca model deopotrivă mai puţin restrictiv decat socialismul, din unghiul libertăţii individuale, dar şi mai puţin inechitabil prin comparaţie cu capitalismul rapace. Cu alte cuvinte, o a treia cale, o cale de mijloc, diferită de modelele pure ale capitalismului şi socialismului şi dublu de virtuoasă.

Intemeierea filosofică a “căii de mijloc” rezidă in budism, exprimand practica non-extremismului, calea moderaţiei departe de extremele indulgenţei faţă de sine, precum şi auto-penitenţei. Din altă perspectivă, intre ceva adevărat (bun, virtuos) şi ceva fals (rău, vicios) are, oare, sens să vorbim despre o cale de mijloc? Atat logica aristotelică, cat şi dogma creştină, resping o atare opţiune. Nu poate fi vorba in “a treia cale” de vreo opţiune fundamental distinctă, cat despre o simplă alăturare de elemente diferite faţă care au fost exprimate poziţii contrare. (Vezi discuţia de la inceputul capitolului despre decizia alocativă cu privire la resursele economice).

Unul din marii avocaţi ai libertăţii, Friedrich von Hayek, incerca in lucrarea sa, The Constitution of Liberty, să distingă intre socialism şi “Welfare State”. Marele economist susţinea că “statul bunăstării” ar urma sa inlocuiască un socialism aflat in declin, oferind, totodată, in suficient de multe aspecte, un aranjament social compatibil cu ideea de libertate.

Şi totuşi, condescendenţa lui Hayek faţă de “Welfare State” era oarecum nefericită. Culmea ironiei, “statul bunăstării” nu a fost niciodată gandit ca un sistem de sine stătător, ci ca o metodă de a transforma gradual o economie de piaţă in socialism! Acest amănut răzbate limpede din planul originar de acţiune al socialiştilor – Manifestul Comunist din 1848 elaborat de Karl Marx – in care se vorbeşte despre o serie de măsuri guvernamentale necesare unei instaurări graduale a socialismului. Cele mai importante dintre ele erau şi listate in Manifest şi din simpla parcurgere a lor se observă că nu erau altceva decat aceleaşi măsuri care aveau să formeze esenţa activităţii a ceea ce s-a consacrat indeobşte ca “statul bunăstării”, a ceea ce s-a regăsit concret in viziunea cancelarului Bismark şi a impăratului Wilhelm legată de aşa numita Sozialpolitik germană, ba chiar in New Deal-ul american sau in incercarea de socialism britanic de tip fabian. Manifestul recunoaşte că măsurile propuse sunt “insuficiente economic şi nesustenabile”, dar punctează faptul că, in cursul evoluţiilor cărora le sunt asociate, ele se vor amplifica şi aprofunda, necesitand intervenţii suplimentare asupra vechii ordini, fiind de neinlocuit ca mijloace necesare revoluţionării depline a vechiuluimod de producţie. Sinceritatea oponenţilor unui atare plan de acţiune este dezarmantă: tot ceea ce ar caracteriza statul bunăstării nu a fost gandit decat ca o escală in drumul spre socialism.

Indiferent de numele primit de aceasta – stat al bunăstarii, economie socială de piaţă etc. – abordarea “de mijloc” s-a făcut simţită, in ciuda criticilor şi avertismentelor ridicate impotriva sa, ca preocupare explicită a statului modern de a reconcilia eficienţa cu echitatea – definite, trebuie spus, nu tocmai fericit – incă din vremea Germaniei lui Bismark, apoi in Suedia sau Noua Zeelandă ale anilor ’30, dar şi in America post-Marea Criză, proliferand apoi cu intensităţi inegale pe tot mapamondul.

Unul dintre teoreticienii moderni ai celei “de-a treia căi” a fost economistul liberal german Wilhelm Ropke care, in 1950, vorbea despre economia socială de piaţă. In timpul mandatului de cancelar al lui Konrad Adenauer, Ludwig Erhard avea să devină artizanul punerii in operă a “economiei sociale de piaţă” in RFG, pornind de la ideea instrumentării, prin intervenţie guvernamentală moderată, a unui echilibru intre o rată de creştere inaltă, inflaţie scăzută, şomaj redus, condiţii bune de muncă şi servicii publice şi de tip “welfare” (pensii publice şi asigurări sociale). Incepand cu deceniul şapte, cu variaţiile de rigoare, acest model avea să fie preluat in Europa Occidentală, deopotrivă de guvernările de centru-dreapta, precum şi de cele de centru stanga.

In anii ’90, termenul de “a treia cale” – care a dat şi titlul unei cărţi devenite foarte populară, scrisă de Anthony Giddens – a inceput să fie uzitat de către politicienii de orientare social-democrată astfel incat să incorporeze cumva şi experienţele reformelor economice intreprinse de administraţiile Thatcher şi Reagan in Marea Britanie şi, respectiv, Statele Unite, in direcţia dereglementării, privatizării şi globalizării – apreciate in epocă ca fiind de factură neoliberală. De data aceasta, noua “cale de mijloc” era oferită ca alternativă atat la capitalismul de piaţă liberă, cat şi la ordinea economică reprezentată de “statele bunăstării” extinse din ţările scandinave (Suedia fiind exemplul clasic) sau din Germania post-Erhard – percepute in fapt ca nişte excese ale vechii căi de mijloc. Despre aceste din urmă state se spunea că ar fi mult prea reglementate, precum şi fiscalizate la rate care fac, sau vor face in curand, să le fie tot mai greu să concureze cu economiile conduse preponderent după principii de piaţă.

In prezent, primul ministru britanic Tony Blair, a cărui orientare politică i-a fost inspirată de către consilierul său, baronul Giddens, a lansat la mijlocul lui 2005, sub auspiciile preşedinţiei semestriale a Uniunii Europene deţinută de Regatul Unit, o largă dezbatere privind reformarea modelului social european, pornind de la experienţa britanică. Această “a treia cale” britanică este descrisă de Tony Blair ca fiind “cea mai potrivită lumii actuale”, pentru că posedă atat elemente sociale, cat şi trăsături favorabile creşterii economice şi competitivităţii. Dezbaterea survine in contextul unei Europe ale cărei agende economice sunt preponderent orientate spre dimensiunile socială şi de solidaritate – considerate ca mult exagerate in Franţa şi Germania, dar mai moderate in ţările scandinave, care şi-au reformat modelul de welfare state iniţial. Acestea sunt private ca factori de stagnare economică care alimentează indirect neincrederea publică asupra viitorului UE.

Intervenţionismul are şi el diverse intemeieri ideologice, două dintre cele mai importante fiind furnizate de social-democraţie şi de conservatorism.

Astfel, urmare a dezamăgirii profunde faţă de rezultatele practice ale socialismului marxist ortodox, social-democraţii aveau sa meargă “cel mai departe” in elanul lor de a reforma socialismul, găsind că impozitarea şi, pe această cale, egalizarea (ca tendinţă, nu in sens strict) a veniturilor plus egalizarea oportunităţilor (“egalitatea de şanse”) erau adevăratele pietre de temelie ale doctrinei socialiste. Asta in condiţiile in care era acceptată ideea că toate mijloacele de producţie ar trebui să fie deţinute privat – fireşte, cu cateva excepţii “necesare”: educaţia, transporturile, comunicaţiile, băncile centrale, poliţia şi tribunalele. Inovaţia era insă alta: “nici un proprietar de mijloace de producţie nu este şi proprietar de drept al intregului venit ce poate fi obţinut prin utilizarea lor şi nici unui proprietar nu ii este permis să decidă unilateral cat anume din totalul venitului să aloce pentru consum sau pentru investiţii. Mai mult, proporţiile din venit care ii aparţin societăţii şi, respectiv, producătorului sunt in principiu flexibile, iar determinarea mărimii lor este o decizie care aparţine de drept societăţii” [Hoppe (1989)], aspecte care limitează in bună măsură angajamentul nominal inspre proprietate şi funcţionalitatea acestei instituţii. O atare politică de sorginte social-democrată, deşi nu poate fi izolată istoric cu precizie, s-a făcut simţită in tradiţia economică a intregii Europe Occidentale, in ţările scandinave (Suedia) sau in Germania federală.

Dacă vechiul socialism marxist, precum şi noua sa derivată de tip social-democrat trebuie concepute ca o reacţie egalitaristă la “schimbare, incertitudine şi mobilitate” – adică exact datele naturale ale economiei de piaţă capitaliste! –, conservatorismul este un răspuns intervenţionist anti-egalitarist, insă exact la aceleaşi fenomene. Obiectivul lui il reprezintă, in esenţă, – deşi de regulă anunţat in forme care să nu starnească ostilitate socială, ci dimpotrivă –, stoparea sau incetinirea proceselor de schimbare permanentă şi de mobilitate produse de liberalism şi capitalism pentru “a recrea un sistem social ordonat şi stabil in care fiecăruia să ii fie asigurată păstrarea poziţiei dobandite in trecut” [Hoppe (1989)] – motiv pentru care i se şi impută caracterul sau oarecum “reacţionar”. El este acuzat pentru faptul că “amendează” mijloacele contractuale de achiziţie şi păstrare a proprietăţii – adică tocmai acele practici care fac posibile modificările permanente in distribuţia veniturilor şi avuţiei. Pentru conservatorism, proprietatea privată rămane cadrul instituţional de bază numai că, la fel ca şi in cazul social-democraţiei, societatea este privilegiată in raport cu individul-proprietar să ia măsurile care pot contribui la conservarea distribuţiei date a veniturilor şi avuţiei. Politicile de bază asociate conservatorismului sunt controlul preţurilor, reglementările şi controlul comportamentelor. Astfel, dacă primele două au ca efect o incetinire a vitezei de reacţie a ofertei, ultima este menită să intarzie oarecum modificările in structura cererii astfel incat să facă mai puţin vizibilă lipsa de reacţie a ofertei. Din punct de vedere istoric, elemente conservatoare au putut fi intalnite (amalgamate intotdeauna şi cu elemente din instrumentarul social-democraţiei) in Europa Apuseană, America Latină sau Orientul Indepărtat, dar şi in manifestările economice ale naţional-socialismului german şi ale fascismului italian din perioada interbelică

O critică a intervenţionismului

Inainte de orice alte aprecieri, despre toate aceste aşa-numite “căi de mijloc” se poate discuta cel mai puţin ambiguu in termeni de economie mixtă, in care indivizii sau firmele se bucură de un anumit grad de libertate economică (inclusiv industrii deţinute privat), pe fondul unor elemente de planificare economică centralizată (inclusiv deţinerea in proprietate de stat a unor capacităţi de producţie). In realitate, toate economiile lumii au fost şi sunt mixte, doar gradul de libertate economică făcandu-le să fie considerate mai mult sau mai puţin capitaliste.

Există, insă, suficient de multe linii de argumentaţie prin care se poate pune sub semnul intrebării pretenţia de superioritate a soluţiilor intervenţioniste comparativ cu economia de piaţă liberă. Argumentul că aceasta din urmă este doar o abstracţie intelectuală, o “utopie” chiar, este nefondat. O utopie inseamnă imposibilitatea naturală ca un anumit fenomen să se intample (nu pot trece prin foc, şi neprotejat, şi fără să mă ard). Economia de piaţă nu poate fi o utopie doar pentru că unii dintre semenii noştri au ales in mod deliberat să ii restricţioneze funcţionarea. Tocmai pentru că o astfel de opţiune este asumată politic, e nevoie de o critică obiectivă.

Bunele intenţii, nesusţinute de puţină ştiinţă, pot să ruineze economia. Un caz clasic de intervenţionism – negandit pană in limitele sale ultime – il oferă controlul preţurilor, o măsură populară mai ales in vremuri de inflaţie. Cel puţin in faza iniţială, controlul preţurilor este practicat in relaţie cu bunurile şi serviciile care starnesc “emoţie socială”: alimentele de bază (paine, lapte, unt, ouă, carne etc.), combustibilii (benzină, motorină etc.) sau chiar nivelul chiriilor pentru locuinţe.

Spre exemplu, controlul preţului painii – insemnand preţ maxim fixat sub preţul pieţei – duce la creşterea cantităţii cerute şi la diminuarea celei oferite. Dar cum consumatorii consumă ce li se oferă, rezultă că ei o vor duce mai prost ca inainte, din cauza diminuării cantităţii de paine pe care şi-o pot procura, asta in ciuda scăderii de preţ “caştigate”. Controlul preţurilor generează şi fenomenul “cozilor”, care nu apare din cer, ci este provocat de fractura arbitrară intre cererea şi oferta unui bun. Cozile din intervenţionism se inrudesc cu cele din socialism sub acest aspect al cultivării arbitrariului. Ulterior, pentru ca oamenii să nu se calce in picioare, apare raţionalizarea, cartelele, şi cand toate acestea nu vor fi rezolvat nimic, se nasc absolut natural “pieţele negre”.

Istoria lumii e plină de eşecuri violente (in sensul literal al expresiei) ale unei astfel de politici. “Controlul preţurilor va deveni efectiv şi eficient indată ce va fi insoţit de mai multă brutalitate şi de mai multă energie.” Evenimentele din timpul domniei impăratului roman Diocleţian sau cele din vremea Revoluţiei franceze confirmă faptul că o astfel de politică consituie un inceput extrem de prost de rezolvare la problema inflaţiei.

Totodată, in intervenţionism mai acţionează şi aşa-numita lege a consecinţelor neintenţionate.

Să luăm cazul in care statul practică o politică protecţionistă, prin care doreşte să apere industria autohtonă de concurenţa străină din motive de conservare a locurilor de muncă. El introduce tarife vamale, menite să ridice preţul autohton al unui bun deasupra preţului existent pe piaţa mondială. In spatele acestei protecţii s-a observat că de multe ori au inflorit cartelurile şi monopolurile, scăpate de grija competitorilor din afară. Insă la un moment dat, statul este nevoit să ia măsuri la presiunea publicului, impotriva acestor carteluri. “Este absurd să vedem guvernul - care face posibilă apariţia cartelurilor autohtone prin propriile sale intervenţii - arătand cu degetul către piaţă şi zicand: "Iată că sunt carteluri; de aceea intervenţia guvernului in treburile pieţei este necesară." Ar fi cu mult mai simplu să se evite cartelurile, punand capăt amestecului guvernului in treburile pieţei - amestecului care face cu putinţă aceste carteluri.” [Mises (2001)]

Intervenţionismul este un produs extrem de instabil. Există o predispoziţie clară faţă de generarea unei intregi “spirale a intervenţiei”; in lipsa acestei spirale, orice măsură singulară işi trădează invariabil inadecvarea la scopul propus – producerea unei stări de mai bine sub aspectul nivelului de trai al oamenilor. Niciodată o singură măsură nu pare a fi de ajuns.

Revenim la exemplul cu preţul painii. Orice ar face guvernul, faptul că rezultă doar o cantitate mai mică de paine rămane vizibil. Producătorii marginali, adică cei care au costurile cele mai mari, au fost forţaţi de fixarea nivelului maximal al preţului să işi restrangă oferta sau să se reorienteze; altfel intrau in faliment. Reamintim, ei sunt incă actori intr-o piaţă liberă, iar guvernul nu le poate ordona să producă paine. Insă guvernul se poate uita la preţul factorilor de producţie (costurile) care intră in compoziţia painii şi i se poate părea, de exemplu, că preţul făinii ar fi “prea mare”. Dar dacă apelează şi la controlul acestui preţ, situaţia nu poate decat să se repete. Producţia de făină scade exact din aceleaşi motive ca şi cea de paine şi guvernul este obligat, pentru a “depresuriza” piaţa, să işi indrepte atenţia spre preţul factorilor de producţie din care provine făina, şi tot aşa pană cand nici un preţ nu va scăpa neadministrat. Nu doar pe verticală, ci şi pe orizontală, pentru a nu permite reorientări ale producţie inspre bunurile necontrolate (pe care, iniţial, guvernul nu le-a socotit importante, dar care in lipsa controlului ar tinde să se dezvolte – cele de lux).

Socializarea economiei. După cum am văzut, in condiţiile in care intervenţia izolată a dus la o situaţie care este incă şi mai intolerabilă decat cea pe care guvernul se angajase să o imbunătăţească, el este obligat să inainteze tot mai mult in economie in căutare de remedii. Dacă ar fi “consecvent” pană la capăt, s-ar ajunge ca, incet, incet, toate preţurile, toate ratele salariilor, toate dobanzile, pe scurt tot ceea ce ţine de sistemul economic, să fie determinat de către guvern. “Am ajuns, desigur, in socialism”, am putea conchide. In vremea primului război mondial, Germania şi Anglia s-au aflat cel mai aproape de o astfel de stare de lucruri, pe fondul incăpăţanării guvernelor de a supraveghea respectarea preţurilor maximale.

Eroarea imputabilă tuturor celor care au analizat comparativ politicile socialiste şi pe cele intervenţioniste era aceea că nu au sesizat faptul că intre “schema naţionalizării” şi “schema planificării” nu e vreo diferenţă de natură, ci doar de grad de consecvenţă in privinţa ţelului final: un regim autoritar, de tip socialist, de conducere a economiei şi societăţii.

Chiar fără a ajunge la nedorita stare finală de socializare a economiei, intervenţionismul deschide larg calea controlului politic al afacerilor (extinderea birocraţiei) şi capturării deciziei politice de către grupuri de interese (extinderea privilegiilor). Intervenţia creează grupuri de interese care caştigă din restrangerea ofertei, din protecţie, din piaţa neagră.

Tocmai crearea unei clase care caştigă nu din servirea semenilor, ci din violentarea lor, face intervenţionismul atat de dinamic, degradant social şi periculos. Asistăm la reproducerea incă şi mai perversă a unui fenomen sociologic tipic socialismului: deteriorarea relaţiei “capacitate antreprenorială superioară – beneficii (profituri) sporite” conduce la atrofierea capacităţilor productive şi la cultivarea, in contrapondere, a talentelor politice. Incepe bătălia pentru privilegiile redistribuţiei, un fel de “concurenţă inversă” celei din piaţa liberă.

Intervenţionismul devine la fel de greu de combătut intelectual , după cum este dificil de răsturnat grupurile de interese in favoarea cărora lucrează.

Sunt suficiente lucruri in intervenţia statală care dau impresia că merg, iar atunci cand nu o fac, oamenii işi indreaptă critica impotriva unor persoane şi evenimente contingente (un anumit partid politic sau o anumită conjunctură naturală) şi nu asupra unui defect programatic.

Insă poate cea mai importantă critică adusă intervenţionismului se sprijină pe exact acelaşi argument cu care a fost combătut socialismul din punct de vedere strict economic. Pe langă faptul că este vorba de stimulente adverse, de grupuri de interese, de alianţă afaceri-guvern, dinamica intervenţiei duce la extinderea statului şi am văzut că socialismul (bazat pe proprietatea şi controlul statului asupra resurselor) ca se cam confruntă cu problema “calculului economic”. Ea e valabilă şi pentru insulele de intervenţionism. Statul nu numai că nu este constrans de “mobilul profit” să işi eficientizeze activitatea – el nu falimentează niciodată! – dar cu fiecare intervenţie a sa, el işi subminează automat orice instrument de calcul, in speţă preţurile, indreptand invariabil societatea spre consum de capital şi sărăcie.

Tot Mises, primul mare critic sistematic al intervenţionismului pe linie economică, a introdus şi distincţia dintre “managementul pentru profit”, specific lumii afacerilor şi “managementul birocratic”, specific administraţiei publice, deci şi statului.

Libertate economică şi calea spre prosperitate

Deopotrivă simţul comun, dar şi investigaţia teoretică fină, ne conduc spre o unică concluzie: un grad mai ridicat de libertate economică este de preferat unuia mai mic.

Istoria lumii ne prezintă o succesiune de instanţe in care acolo unde a existat libertate economică mai multă şi practicată pe perioade mai lungi de timp şi, corespunzător, mai puţină intervenţie, performanţa economică şi prosperitatea oamenilor au fost ridicate.

Deşi folosim termenul de libertate economică, acesta nu trebuie interpretat ca o subdiviziune a libertăţii “in sens larg”. Tradiţia liberală clasică respinge ideea de pluralitate a libertăţilor (nu există, de exemplu, ceva de genul unei distincţii intre libertatea economică şi libertatea de exprimare). In tradiţia dreptului natural, libertatea este sinonimă cu exercitarea neingrădită a drepturilor de proprietate privată. Absenţa acestora din urmă face derizoriu orice sistem nominal afirmat ca fiind liber.

Spre exemplu, nu poate exista libertate de exprimare reală intr-o societate in care mijloacele de comunicare sunt deţinute de stat (presă, sălile de intruniri etc.). Cenzura, deşi neexplicit formulată, ar continua să acţioneze prin simpla nealocare a respectivei infrastructuri pentru acţiuni incomode. Controlul economic nu reprezintă doar un control oarecare asupra unui sector al vieţii oamenilor care poate fi separat de rest; este controlul asupra mijloacelor necesare atingerii scopurilor noastre. Nu poţi afirma libertatea cuiva negandu-i mijloacele prin care ar putea-o atinge. 3

Indicele Libertăţii Economice, publicat in fiecare an de către institutele Cato (SUA) şi Fraser (Canada), impreună cu peste 50 think tank-uri din intreaga lume, reprezintă una dintre cele mai inspirate evaluări ale gradului in care politicile şi instituţiile din diferitele ţări ale lumii sunt favorabile libertăţii economice, precum şi ilustrări ale corelaţiei dintre aranjamentul instituţional şi performanţa economică.

Avand la temelie preceptele de liberă alegere, schimb voluntar, liberă concurenţă şi garanţia proprietăţii private, Economic Freedom of the World Index işi propune să evalueze, pentru fiecare ţară in parte supusă analizei, gradul de libertate economică exprimat sub forma unui punctaj cuprins intre 1 şi 10, calculat ca medie ponderată a notelor acordate pentru 38 de subcriterii grupate in cinci mari domenii: 1) dimensiunea guvernului (volumul cheltuielilor publice, nivelul impozitării şi ponderea intreprinderilor de stat in economie); 2) structura legală şi apărarea drepturilor de proprietate (risc de confiscare, justiţie independentă); 3) accesul la monedă sănătoasă (politica monetară şi stabilitatea preţurilor, posibilitatea de a utiliza monede alternative); 4) gradul de liberalizare a comerţului exterior şi regimul investiţiilor străine (bariere tarifare şi netarifare, restricţii asupra contului de capital); 5) reglementarea pieţei creditului, a pieţei muncii şi a afacerilor.

Raportul din 2005 remarcă faptul că gradul de libertate economică se situează, la nivel global, pe un trend ascendent. Punctajul mediu a crescut de la 5,2 (din 10) in 1985, la 6,4 pentru cel mai recent an pentru care sunt disponibile date.

Hong Kong rămane in continuare lider la libertate economică (cu un punctaj de 8,7), urmat indeaproape de Singapore (8,5), Noua Zeelandă, Elveţia şi Statele Unite ale Americii (la egalitate pe locul trei cu 8,2), urmate de Regatul Unit, Canada şi Irlanda, Australia, Estonia, Luxemburg şi Emiratele Arabe Unite.

Evaluările acestui indice sunt, din perspectiva liniei de argumentaţie urmărite pană in acest punct, superioare altor incercări de măsurare concurente. Astfel, Indicele Libertăţii Economice realizat sub auspiciile Heritage Foundation este orientat prea mult pe evaluarea libertăţii economice prin prezenţa sau absenţa democraţiei sau a discriminării, marginalizand relativ aprecierile mai relevante care ţin de complexitatea relaţiei guvern-proprietate.

Astfel, dacă am alătura ipotetic cei doi indici, am observa diferenţe de percepţie cel puţin in cazul unei situaţii precum cea din vremea regimului lui Augusto Pinochet in Chile, un reformist in economie, dar un dictator feroce. Deşi in realitate democraţia se co-determină cu libertatea economică, un aranjament instituţional performant se intemeiază in mod fundamental pe cel de-al doilea ingredient.

O concluzie pentru toate cele discutate pană aici: piaţa liberă e mai benefică social decat un guvern puternic. Indiscutabil, mai multă libertate economică (deci, mai puţină intervenţie), nu vor insemna Raiul in care nu există raritate şi nici probleme economice, dar, cel puţin in proiect, ea poate oferi cea mai bună dintre lumile posibile, anume aici, pe Pămant.

Back to Top