Economiile naţionale

Economiile naţionale reprezintă, incă, una dintre cele mai importante categorii de actori din economia mondială., atat sub aspectul funcţionării lor ca entităţi, cat şi sub aspectul interacţiunilor dintre ele sau cu ceilalţi actori.

In consecinţă, studierea lor reprezintă una dintre temele de cercetare fundamentale ale economiei mondiale. Pornind de la această constatare, am considerat necesar să prezentăm in acest capitol reperele medodologice de analiză ale oricărei economii naţionale, pe baza cărora pot fi evidenţiate caracteristicile majore ale lor, cele care definesc specificitatea fiecăruia, ca sistem economic unic, dar şi prin comparaţie cu altele.

Am considerat ca definitorii următoarele dimensiuni:

• potenţialul economic
• nivelul de dezvoltare
• mecanismul economic
• deschiderea externă
• politicile economice
• stabilitatea economică şi socială

Statele naţiune - suportul economiilor naţionale

Suportul existenţei economiilor naţionale il constituie statul, deci vom clarifica pentru inceput anumite aspecte privind statul modern.

Statele moderne se definesc prin două trăsături: existenţa unei entităţi teritoriale distincte, delimitate prin graniţe naţionale şi exercitarea unei puteri politice dominante pe acel teritoriu, putere devenită legitimă in urma unor alegeri democratice.

Crearea statelor moderne este marcată de două momente importante:

• constituirea lor ca entităţi distincte, avand teritorii delimitate in baza unor acorduri internaţionale, incheiate in urma Păcii de la Westfalia (1648); incepand cu acest moment statului i se recunoaşte legitimitatea de a fi singura autoritate de guvernare pe acel teritoriu, calitate denumită “suveranitate”.

• desăvarşirea şi consolidarea lor, in urma revoluţiilor burgheze, revoluţii care conduc la apariţia a două trăsături specifice ale statelor moderne: centralizarea politică şi unificarea pieţei interne.

Statul modern a mai fost denumit şi statul-naţiune , deoarece emergenţa sa se asociază cu naşterea naţiunilor. Conceptul de “naţiune” nu este un substitut pentru cel de popor, ci este un concept distinct, care desemnează: “un grup de oameni care işi recunosc o identitate comună” (Liberalismul, 2000). Astfel, o naţiune poate fi omogenă, fiind constituită preponderent dintr-un popor (Romania), poate fi constituită din comunităţi etnice distincte (Elveţia) sau dintr-un amalgam de popoare (S.U.A.).

Potrivit politologilor, statul modern reprezintă cea mai evoluată formă a ideii de comunitate politică autoguvernantă şi suverană.

Statul astăzi

Ce se inţelege in fapt prin stat, dincolo de definiţia menţionată mai sus? In noţiunea de stat sunt inglobate mai multe elemente, care reprezintă structuri şi instituţii, abilitate, in limite bine stabilite prin legile fundamentale (Constituţia, in primul rand), să ia decizii privind organizarea intregii vieţi politice, economice şi sociale intr-o perioadă istorică dată, intr-un teritoriu delimitat şi in numele unei naţiuni.

Statul naţiune de astăzi poate fi caracterizat din două perspective, aceea a puterii sale, pe de o parte, şi aceea a funcţiilor sale, pe de altă parte.

Astfel, din perspectiva puterii sale, statul naţiune de astăzi este stat de drept sau stat totalitar.

Statul de drept este statul in care puterile publice au atribuţii limitate, clar definite şi reglementate prin legile fundamentale ale statului (de regulă Constituţia). Cele trei puteri existente, legislativă (Parlamentul), executivă (Guvernul) şi juridică (justiţia), trebuie să se echilibreze şi controleze reciproc, fiind exclusă posibilitatea acaparării puterii de către una dintre ele. Toate cele trei puteri trebuie să se supună legilor, statul de drept fiind statul care proclamă superioritatea guvernării legilor asupra guvernării oamenilor.

Statul totalitar este un stat cu o putere politică care guvernează in mod absolut şi autoritar, subordonandu-şi toate sferele vieţii sociale; este un stat in care drepturile şi libertăţile omului sunt suspendate sau restranse.

Majoritatea statelor lumii de astăzi sunt state de drept. Mai există totuşi, ca o reminiscenţă a lumii comuniste, care s-a destrămat după 1990, cateva state totalitare, avand o guvernare comunistă, cum ar fi Coreea de Nord, Cuba. Un caz aparte este reprezentat de China, care are o conducere autoritară comunistă, dar are o deschidere din ce in ce mai mare pentru recunoaşterea drepturilor omului.

Din perspectiva funcţiilor sale (inclusiv economice), statul modern este un stat minimal sau protector (providenţă).

Dacă statul minimal reprezintă acea formă de stat in care statul are atribuţii minime, privind in primul rand apărarea naţională şi păstrarea ordinii sociale, statul protector este considerat de politologii de astăzi drept forma politică specifică a statului modern. Astfel, după P. Rosanvallon (Liberalismul, 2000), statul protector trebuie să asigure protecţia securităţii personale, individuale, sub două aspecte, al dreptului la viaţă şi al dreptului la proprietate .

Majoritatea statelor dezvoltate de astăzi pot fi considerate state protectoare, conform definiţiei anterioare.

Din perioada de după cel de-al II-lea război mondial, se vorbeşte şi despre existenţa unui stat providenţă. Potrivit autorului citat anterior, statul providenţă reprezintă o evoluţie in timp a concepţiei de stat protector, sub mai multe aspecte.

In primul rand, statul providenţă reprezintă o radicalizare a concepţiei despre statul protector, produsă după Revoluţia franceză (1789) şi afirmarea drepturilor omului, in baza Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului. Astfel, conform art. 21 al acestei Declaraţii, “ajutoarele publice sunt o datorie sacră”, iar cetăţenii care nu sunt proprietari trebuie şi ei să devină “cvasiproprietari”, prin mecanisme sociale care să le garanteze securitatea economică. Rezultat al unei mişcări de secularizare a societăţii umane, statul providenţă propune substituirea incertitudinii providenţei divine cu certitudinea intervenţiei (“providenţei”) statului.

In al doilea rand, statul providenţă desăvarşeşte procesul, specific modernităţii, de autonomizare a vieţii economice in raport cu viaţa socială (de “dezincastrare” a relaţiilor economice din cadrul relaţiilor sociale) (K. Polanyi, J. Gray, G. Soros).

O perspectivă neconvenţională asupra evoluţiei relaţilor economice

După cel de-al II-lea război mondial, unii cercetători din domeniul economic sau social (K. Polanyi, R. Heilbroner, F. Braudel, J. Gray, J. Adda) pornind de la rezultatele cercetărilor istorice sau antropologice au ţinut să corecteze sau să nuanţeze inţelegerea de pană atunci cu privire la dezvoltarea relaţiilor economice vezi Economia mondială.

Astfel, potrivit acestui curent de idei, piaţa şi relaţiile de piaţă sunt foarte vechi, dar generalizarea lor ca mecanisme centrale ale economiilor naţionale şi ale relaţiilor economice internaţionale se produce tarziu, incepand cu sec. al XVIII-lea şi cu extinderea relaţiilor de tip capitalist.

Potrivit acestor autori, dezvoltarea economică in perioada precapitalistă se caracteriza prin următoarele trăsături:

• relaţiile economice erau „incastrate” (K. Polanyi) in relaţiile sociale, care le dominau;
• activitatea economică era dominată in primul rind de mobiluri sociale şi religioase şi nu de dorinţa de a obţine cu orice preţ un caştig bănesc;
• proprietatea privată coexista cu cea obştească, a comunităţilor;
• pieţele locale erau reglementate in baza statutului breslelor de meşteşugari sau negustori, care la randul lor, erau organizate pe baza invăţăturilor morale ale Bisericii;
• structurile de organizare ale vieţii economice in diferitele formaţiuni statale din lume erau destul de diferite (după zone geografice şi culturale sau religioase: Europe, Asia, statele islamice).

Autorii menţionaţi sunt de părere că extinderea pieţelor se datorează atat unei evoluţii economice şi tehnice organice, cat şi intervenţiei deliberate a autorităţilor statale (In cartea sa celebră „False Dawn”, profesorul englez J. Gray, de la London School of Economics sublinia rolul statului englez in secolul al XIX-lea, de transformare a proprietăţilor obşteşti in proprietăţi particulare).

Statul naţiune in condiţiile globalizării

Statele naţiune au avut, intre principalele lor funcţii, şi funcţia de a controla relaţiile cu exteriorul, deci relaţiile externe ale cetăţenilor săi şi ale agenţilor săi economici.

Statul naţiune a reprezentat cel mai important actor al economiei mondiale, deci al relaţiilor economice internaţionale, pană in anii 90, cand elanul globalizării sporeşte rolul altor actori ai economiei mondiale şi respectiv, al pieţelor mondiale. Acest rol a fost intărit in perioada de după cel de-al doilea război mondial prin crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU).

Carta ONU a impus respectarea, in relaţiile internaţionale, a anumitor principii, astfel incat să se evite producerea a noi conflicte devastatoare intre state, precum cele două războaie mondiale din prima jumătate a secolului al XX-lea. Cele mai importante principii au fost: respectarea suveranităţii naţionale (dreptul de a decide şi a controla in mod absolut activităţile interne, de pe teritoriul recunoscut a fi al său), neamestecul in treburile interne, egalitatea in drepturi pe plan internaţional ş.a.

Globalizarea, produsă mai accelerat din deceniul al 9-lea al secolului al XX-lea, a dus cu sine anumite modificări in privinţa aplicării a două din cele trei principale principii menţionate anterior, ca urmare a reducerii, uneori pană la eliminare, a controlului statului asupra activităţilor economice derulate pe teritoriul său. In prezent statul naţiune a pierdut anumite atribute de suveranitate şi deci, controlul absolut asupra activităţilor interne, economice sau sociale. Totuşi, el işi menţine (S. Strange, 2002):

• controlul asupra graniţelor (in cazul participării la grupări regionale, ca Uniunea Europeană, de pildă, doar asupra graniţelor interne, asupra graniţelor externe controlul fiind exercitat in numele tuturor statelor membre);
• legitimitatea de a guverna in numele cetăţenilor săi;
• autoritatea de a impune legi şi respectarea legilor.

In ceea ce priveşte raportul dintre stat şi cetăţenii săi, se pot evidenţia două schimbări majore:

• influenţarea de către state a cetăţenilor lor in direcţia acceptării transferului de autoritate de la statul naţional către alte instanţe, supranaţionale sau locale;
• impunerea respectului cetăţenilor proprii faţă de anumite legi internaţionale, care işi extind sfera de acţiune şi in statul respectiv.

Care sunt responsabilităţile majore ale statului astăzi in materie de guvernare?

Potrivit specialistei in relaţii internaţionale, S. Strange (2002), in prezent, in condiţiile globalizării, ele ar fi următoarele:

• apărarea teritoriului naţional de orice agresiune externă (dar această atribuţie este exercitată acum deseori in cadrul unor forme colective de securitate, cum ar fi, de pildă, NATO);
• păstrarea ordinii şi păcii interne, in condiţiile in care grupuri interne sau internaţionale de influenţă (de crimă organizată, mafiile), incearcă să folosească violenţa pentru a obţine venituri ilegale;
• alegerea formei specifice de dezvoltare economică, capitalistă sau socialistă, alegere determinată istoric, de concepţia puterii politice aflate la guvernare;
• alegerea unei strategii de dezvoltare, elaborate explicit sau formulată implicit intr-un program de guvernare al puterii politice;
• construirea şi intreţinerea infrastructurii fizice şi imateriale;
• protejarea concurenţei;
• perceperea de impozite şi, in baza acordurilor internaţionale, evitarea dublei impuneri;
• supravegherea evoluţiei monedei naţionale;
• aplicarea de politici anticiclice;
• protejarea celor defavorizaţi social.

Atribuţiile economice , aflate intre cele menţionate anterior, vor fi comentate in continuare, in acest capitol sau in altele din manual. Trebuie totuşi menţionat că nu toate aceste atribuţii sunt exercitate de către stat ca singură autoritate in prezent, ci, in cazul unora dintre ele, statul işi imparte autoritatea, chiar şi in aceste domenii, cu alte autorităţi, naţionale, regionale sau internaţionale, după cum va rezulta din explicaţiile ulterioare.

Economiile naţionale - repere pentru o analiză multidimensională

Studiul economiei mondiale presupune analiza economiilor naţionale din cel puţin două perspective: o prezentare de sine stătătoare a caracteristicilor principale ale acestora şi conturarea celor mai importante tipuri de interacţiune dintre ele şi intre ele şi ceilalţi actori importanţi ai economiei mondiale.

Caracteristicile principale ale unei economii naţionale

Caracteristicile definitorii ale unei economii naţionale, sunt, după G. Kebabdjian (1994), următoarele:

• existenţa unei pieţe interne unificate, ceea ce presupune practicarea, pentru acelaşi produs, cu caracteristici tehnico-economice similare, a unor preţuri unice (in fapt, apropiate);
• utilizarea unei monede naţionale ca principal instrument de calcul, schimb, plată şi rezervă pentru agenţii economici care acţionează pe teritoriul naţional, in relaţiile lor reciproce;
• practicarea unor reglementări economice uniforme pe teritoriul său şi a aceloraşi politici economice;
• practicarea anumitor obstacole (controale) naţionale in relaţiile economice cu alte economii (pentru fluxurile de mărfuri, servicii, capitaluri) şi inexistenţa acestora in interiorul ţării.

Trebuie să menţionăm faptul că, deşi aceste caracteristici răman definitorii şi in prezent, interdependenţele crescande dintre economiile naţionale conduc la apariţia unor modificări ale acestora in prezent. Astfel, de pildă, cele mai multe dintre obstacolele practicate in calea fluxurilor externe sunt in prezent dislocate pentru majoritatea ţărilor lumii, iar anumite politici economice sunt influenţate din exterior.

O definiţie a economiei naţionale, formulată de profesorul S. Dumitrescu (2002), ar suna astfel: „ o entitate rezultată din dezvoltarea schimbului reciproc de activităţi intre membrii unei comunităţi umane, pe ansamblul teritoriului unui stat naţional”.

Avand in vedere această definiţie, este necesar să precizăm care sunt cele mai importante categorii de agenţi dintr-o economie, care au activităţi economice directe (participă la schimburile interne) sau care influenţează in mod decisiv aceste acţiuni.

Studiile mai recente (A. Iancu, 1998) reliefează faptul că interacţiunile dintre trei categorii importante de agenţi influenţează modul de derulare a activităţilor economice dintr-o economie naţională : agenţii economici propriu zişi (persoane individuale, firme şi instituţii de mărimi diferite, publice sau private), agenţii politici şi administrativi (cei care concep şi emit legile şi normele economice şi supraveghează aplicarea şi respectarea acestora), grupurile sociale de interese (patronate, sindicate, organizaţii non-guvernamentale ş.a.)

Caracteristicile cele mai importante avute in vedere atunci cand analizăm o economie naţională, din perspectivă mondoeconomică, sunt următoarele: potenţialul economic, structura sectorială şi pe ramuri, nivelul de dezvoltare, mecanismul economic, politicile economice aplicate, deschiderea externă şi interdependenţele cu ceilalţi actori din economia mondială.

Potenţialul economic, structura economică şi nivelul de dezvoltare ale unei ţări

Potenţialul economic al unei ţări este evaluat din două perspective: potenţialul natural şi cel valorificat.

Potenţialul natural este dimensionat de resursele fizice, naturale ale respectivei ţări: suprafaţa teritoriului naţional, populaţia, inzestrarea cu resurse minerale, energetice, terenuri agricole, păduri şi păşuni, ieşire la mare sau cursuri fluviale majore ş.a.

Potenţialul economic valorificat indică gradul de valorificare, de exploatare eficientă de către acea ţară a potenţialului său natural, dat. El se evaluează pe diferite căi, fie prin analize structurale secvenţiale, fie printr-un indicator sintetic, cum este valoarea Produsului Intern Brut.

Produsul Intern Brut (PIB) este definit drept un agregat ce insumează valoarea adăugată brută a bunurilor şi serviciilor produse intr-o ţară de către agenţii economici naţionali şi străini, intr-o perioadă dată de timp, de obicei un an.

Produsul naţional Brut (PNB) măsoară valoarea adăugată brută a mărfurilor şi serviciilor produse de către agenţii economice naţionali, in ţară sau in străinătate, intr-o perioadă de timp dată-un an, de regulă.

Pentru comparaţiile internaţionale dintre ţări sau grupuri de ţări aceşti indicatori trebuie ajustaţi, pentru a aduce valoarea lor la niveluri comparabile. Cele mai importante ajustări trebuie efectuate din două unghiuri de vedere:

• avand in vedere modificările anuale ale preţurilor, exprimate prin indicele preţurilor de consum, ajustare care conduce la exprimarea PIB in preţuri constante;
• avand in vedere modificarea cursurilor de schimb in timp, pe de o parte, şi puterea de cumpărare reală a unei monede in cealaltă, de comparaţie, pe de altă parte.

Evaluarea corectă a potenţialului economic al unei ţări presupune analiza ambelor dimensiuni ale acestuia, atat a celui natural, cat şi a celui valorificat. Putem intalni situaţii in care ţări cu un potenţial natural modest să aibă un potenţial economic valorificat important (Japonia) sau invers, ţări cu potenţial natural important, dar cu unul valorificat modest (India).

Potenţialul economic influenţează in mod decisiv interacţiunea unei economii cu ceilalţi actori economici din economia mondială. Astfel, potenţialul valorificat este un indicator al puterii economice a unui stat şi, deci, implicit, al rolului jucat de acesta pe plan mondial, din punct de vedere politic şi economic.

Analiza sectorială a unei economii este, de asemenea, de importanţă majoră pentru evaluarea modului de integrare a ei in economia mondială. Această analiză poate fi efectuată din mai multe unghiuri de vedere.

Astfel, in prezent se consideră că intr-o economie pot exista trei mari sectoare: primar, secundar şi terţiar vezi Sistemul economiei mondiale.

Structura unei economii mai poate fi analizată din perspectiva structurii fiecărui sector in parte, această analiză, mai aprofundată, conturand mai nuanţat particularităţile acelei economii. Astfel, cel mai frecvent se analizează structura pe ramuri industriale, deoarece aceasta indică nivelul de dezvoltare al acelei ţări. Ramurile industriale de bază, ca industria extractivă şi cea metalurgică şi siderurgică indică, de regulă, atunci cand sunt predominante in structura industriei, o economie mai puţin dezvoltată. De asemenea, analiza structurală a unei economii ne oferă indicii privind specializarea sa internaţională şi specificitatea participării sale la diviziunea mondială a muncii .

Nivelul de dezvoltare economică al unei ţări arată in ce mod se reflectă gradul de valorificare a resurselor date asupra vieţii locuitorilor acelei ţări.

Evaluarea sintetică a nivelului de dezvoltare economică se face prin calcularea indicatorului PIB pe locuitor.

Trebuie insă subliniat faptul că doar acest indicator, de unul singur, nu este in măsură să dea o imagine corectă asupra nivelului real de dezvoltare al unei ţări date. Vom reveni cu exemple ilustrative ceva mai jos.

Pentru a avea o apreciere corectă, trebuie făcută o analiză calitativă pe două niveluri, din punct de vedere economic şi social. Astfel, din punct de vedere economic se poate face o analiză a surselor de venit naţional (compoziţia PIB pe surse de creare din punct de vedere sectorial), a eficienţei utilizării resurselor (energointensivitatea pe produs, productivitatea factorilor de producţie ş.a.). Din punct de vedere social, pentru aprecierea calităţii vieţii populaţiei, se utilizează un indicator creat de Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), numit Indicele Dezvoltării Umane (IDU sau HDI, in engleză).

Conform ONU (după P. Touchard, 1994), dezvoltarea umană este „posibilitatea pentru indivizi de a duce o viaţă lungă avand o sănătate bună, de a accede la cunoaştere şi bunuri, slujbe şi venituri, astfel incat să beneficieze de un nivel de viaţă decent”.

Indicele Dezvoltării Umane este un indice compozit, care inglobează mai multe evaluări, dintre care mai importante sunt: PIB pe locuitor, speranţa de viaţă la naştere, gradul de alfabetizare a populaţiei, numărul mediu de ani de şcolarizare, numărul de calorii consumate zilnic pe locuitor . Valoarea IDU se inscrie intre 0 (nevoile umane fundamentale nu sunt satisfăcute) şi 1. Cu cat nivelul IDU se apropie mai mult de unitate, cu atat ţara pentru care este calculat are un nivel mai ridicat de dezvoltare.

De ce este nevoie de o astfel de nuanţare in analiză ?

Există unele ţări mai puţin dezvoltate care, după indicatorul sintetic, PIB-ul pe locuitor, se pot compara cu ţări dezvoltate, dar dacă analiza este adancită, se observă fie faptul că ele obţin aceste niveluri ridicate de venit din activităţi economice unilaterale (turism, extracţia de ţiţei sau de alte resurse naturale), adică pe seama unor factori naturali, daţi, fie faptul că indicatorii calităţii vieţii sunt modeşti.

Nivelul de dezvoltare al unei ţări ne indică, in plus, ca şi potenţialul economic valorificat, apartenenţa ţării respective la structurile de putere mondiale, la guvernanţa mondială (vezi, ulterior, capitolul privind Ordinea economică mondială).

Mecanismul economic

Economiile naţionale se diferenţiază şi prin particularităţile structurilor lor economice şi a modului de imbinare a diferitelor instrumente şi mecanisme de reglementare a funcţionării lor ca ansamblu. In termeni structuralişti, se vorbeşte despre sisteme economice naţionale diferite, in termeni de analiză comparată, despre “modele” economice diferite.

Două mari tipuri de sisteme economice au fost construite in epoca modernă in diferitele state ale lumii: sistemul economiei de piaţă şi sistemul economiei planificată centralizat. Analiza comparată a acestora va fi efectuată ulterior, intr-un capitol distinct al manualului.

Deoarece in prezent, au rămas doar cateva cazuri de economii planificate centralizat (Cuba, Coreea de Nord), in acest capitol ne vom concentra analiza asupra economiilor de piaţă.

In ceea ce priveşte economia de piaţă, şi aceasta cunoaşte mai multe variante sau “modele”. Astfel, se discută despremodelul anglo-saxon (SUA, Marea Britanie), cel contractualist nordic (ţările scandinave),cel al economiei sociale de piaţă (Germania, Austria, Olanda), cel vest-european (Franţa, Italia),cel asiatic, paternalist (Japonia). Specialiştii in analiză economică comparată opinează că aceste diferenţe de structurare a economiilor naţionale se explică prin combinaţia particulară a influenţei unor factori istorici, factori naturali, mentalităţi şi comportamente culturale şi sociale diferenţiate.

Pentru o abordare sistematizată, analiza sistemelor economice porneşte de la ierarhizarea specifică a trei sau patru valori, considerate fundamentale pentru orice economie: libertatea economică, eficienţa economică şi solidaritatea socială (A. Iancu, 1998), sau libertate, bogăţie, securitate şi dreptate (S. Strange, 1997) .

Unii economişti au analizat cum se ierarhizează aceste valori in cadrul unor „modele” reale de economie, asociind fiecărei valori economice o valoare numerică care să ilustrze importanţa acordată ei in economia respectivă. Iată, de pildă viziunea unui economist occidental, J. Wieseman, privind această combinaţie specifică:

Importanţa specifică acordată fiecăreia dintre aceste valori determină, in final, raportul dintre pieţe (schimburi voluntare de activităţi şi produse intre agenţi economici liberi) şi intervenţie statală in funcţionarea şi reglementarea economiei sub cele trei aspecte fundamentale: alocarea şi utilizarea resurselor, stabilizarea macroeconomică şi distribuirea şi redistribuirea veniturilor .

Concepţiile teoretice economice, care au influenţat şi influenţează incă modul de structurare a sistemelor economice naţionale, au o perspectivă diferită cu privire la optimul raportului dintre pieţe şi intervenţia statală in coordonarea activităţilor economice dintr-o ţară. Diferenţele de opinii se raportează in primul rand la dimensiunea intervenţiei statale şi la situaţiile care o justifică, la interpretarea naturii şi motivaţiei intervenţionismului şi, in sfarşit, la formele pe care le imbracă aceasta. Totuşi, există un consens general, potrivit căruia intervenţia statală este necesară in două situaţii, anume in oferirea de bunuri publice şi in contracararea eşecurilor pieţelor.

Pilonii oricărei economii de piaţă sunt reprezentaţi de:

• libertatea agenţilor economici şi preponderenţa proprietăţii private, care se consideră că asigură cea mai bună corelare dintre eforturile personale şi rezultate, şi deci remunerarea acestora; figura centrală a economiei de piaţă este antreprenorul, căruia i se atribuie iniţiativa creatoare, forţa motrice a activităţii economice;
• funcţionarea de pieţe concurenţiale pentru toţi factorii de producţie , in cadrul cărora rolul central este atribuit consumatorului; pieţele sunt mecanismul de stabilire a preţurilor, pe baza raportului dintre cererea şi oferta de mărfuri; pieţele sunt considerate mecanismele cele mai eficiente de alocare a resurselor, considerate rare şi cu utilizări alternative;
• derularea relaţiilor economice dintre agenţii economici, sub forma schimburilor voluntare de produse şi servicii, se face in baza contractelor individuale sau colective, a căror nerespectare antrenează sancţiuni.

Intr-o abordarea generală, care ignoră perspectivele diferite ale teoriilor economice, intervenţionismul statal se poate manifesta intr-o economie de piaţă in trei domenii (alocarea resurselor, macrostabilizarea economică, redistribuirea veniturilor) pentru realizarea unor obiective generale (R. Musgrave, 1959, după J. Genereux, 1996):

I. Alocarea optimă a resurselor: intervenţia statală este socotită ca un complement al acţiunii pieţei, aceasta din urmă fiind văzută ca cel mai eficient mecanism de realizare a acestui obiectiv; statul intervine pentru:

• furnizarea de bunuri publice (apărarea naţională, ordinea publică, iluminatul public, reţeaua rutieră);
• gestionarea externalităţilor pozitive (servicii de sănătate şi educaţie) sau negative (poluarea).

Bunurile publice sunt bunurile al căror consum este indivizibil, fiind la dispoziţia tuturor membrilor unei comunităţi, nici unul dintre consumatori neputand fi exclus de la consum, chiar şi in situaţia neachitării preţului accesului la acesta. Drept urmare, orice consumator se poate situa pe poziţia unui “pasager clandestin” (free rider) care consumă, dar nu plăteşte. In consecinţă, producătorii particulari nu au stimulente pentru a produce şi oferi astfel de bunuri publice, deoarece nu sunt siguri că-şi vor recupera cheltuielile efectuate pentru producerea lor. Astfel, statul rămane agentul care poate produce şi furniza astfel de bunuri.

Externalităţile sunt efectele neintenţionate ale pieţelor (agenţilor care acţionează in cadrul lor) asupra comunităţilor de persoane. Cu alte cuvinte, ele sunt fenomene sau situaţii in care preferinţele sau opţiunile individuale afectează, pozitiv sau negativ, pe membrii unei colectivităţi mai largi, eventual chiar intreaga populaţie a unei ţări. De pildă, creşterea nivelului de educaţie generală a populaţiei (prin furnizarea de servicii de educaţie publice) poate conduce la creşterea productivităţii muncii in intreaga economie. Sau, poluarea produsă de anumite firme poate dăuna mediului inconjurător şi doar statul poate interveni pentru a contracara o astfel de acţiune.

II. Stabilizarea macroeconomică: deşi curentele teoretice clasice şi neoclasice consideră că pieţele se autoreglează automat, există totuşi un consens asupra faptului că pentru a se menţine echilibrul macroeconomic este necesară supravegherea lor de către stat sau chiar intervenţia acestuia; in acest caz statul intervine prin politicile sale economice pentru:

• a diminua sau a elimina riscurile manifestării unor dezechilibre ce pot afecta in mod fundamental infăptuirea celor patru obiective macroeconomice majore (patrulaterul “magic” al lui N. Kaldor): creşterea economică, ocuparea forţei de muncă, stabilitatea preţurilor şi echilibrul extern.
• protejarea concurenţei.

III. Distribuirea şi redistribuirea veniturilor: intr-o economie de piaţă cea mai mare parte a veniturilor se stabilesc prin intermediul pieţelor, dar, deoarece acestea nu iau in considerare valorile de solidaritate socială (care asigură coerenţa socială pe teritoriul unui stat)- vezi şi G. Soros (Criza capitalismului global, Polirom, 1999), se acceptă necesitatea intervenţiei statale, ca o acţiune de contracarare a adancirii inegalităţilor sociale şi a polarizării sociale, ambele nocive pentru menţinerea păcii sociale; in acest plan, statul intervine prin:

• impunerea de taxe directe şi indirecte, care pot avea efecte redistributive importante;
• efectuarea de transferuri sociale in favoarea categoriilor defavorizate (şomeri, pensionari, persoane cu handicap ş.a.);
• stabilirea şi participarea la anumite mecanisme de negociere colectivă a salariilor (stabilirea unui nivel minim al salariului pe economie).

Motivaţiile intervenţiei statale sunt văzute diferit de reprezentanţii şcolilor economice. In accepţiunea celor mai mulţi economişti, neoclasici sau neokeynesişti, politicienii la putere şi instituţiile statale acţionează cu scopul de a maximiza o funcţie obiectiv de bunăstare socială (definită ca un sumum al satisfacţiilor individuale ale persoanelor ce compun societatea). Alţi teoreticieni economici (J. Schumpeter) consideră că mobilul de acţiune al reprezentanţilor puterii este exerciţiul şi menţinerea puterii politice. In sfarşit, reprezentanţii Şcolii opţiunilor publice (Tullock, Buchanan) socotesc că reprezentanţii puterii acţionează, prin intermediul instituţiilor şi parghiilor de intervenţie statală, in vederea maximizării bunăstării personale sau de grup.

Instrumentele intervenţiei statale pot fi foarte diferite. Statul se poate manifesta ca agent economic, prin deţinerea in proprietate şi administrarea unor firme sau instituţii care oferă produse şi servicii populaţiei (Italia, Suedia). Statul poate folosi drept instrument, de asemenea, in economiile de piaţă, şi planificarea orientativă (Japonia, Franţa).

Cel mai frecvent, intervenţia statală se manifestă prin intermediul politicilor economice.

Politicile economice

Politica economică poate fi definită drept intervenţia sistematică şi deliberată a guvernului in diferite domenii ale activităţii economice pentru realizarea unor scopuri politice fundamentale (A. Iancu, Bazele toriei politicii economice, Ed. All Beck & I.R.L.I., 1998, pag.489). In forma sa concretă, politica economică este un ansamblu constituit din obiective şi instrumente specifice, pe domenii.

Cele mai importante tipuri de politici economice sunt următoarele: politica bugetară şi fiscală, politica monetară, politica valutară, politica comercială, politica socială.

Trebuie precizat de la inceput că politicile economice, oricare dintre cele menţionate anterior, nu sunt neutre. Conceperea şi aplicarea lor este puternic influenţată de ideologia economică a puterii politice din fiecare etapă istorică. Astfel, dacă in primele trei decenii de după cel de-al II-lea război mondial gandirea economică dominantă a fost keynesismul, politicile economice aplicate in ţările occidentale au purtat marca acestuia. Deoarece in prezent concepţia economică care influenţează toată activitatea economică mondială este neoliberalismul, şi politicile economice ale majorităţii statelor lumii reflectă această orientare.

Noi optăm pentru o prezentare teoretică a elementelor caracteristice principalelor tipuri de politică economică, fără a analiza diferenţele de concepţie care apar din perspective teoretice diferite, limitandu-ne in capitolul de faţă doar la o subliniere a tendinţelor dominante in prezent la nivelul fiecărei politici.

Politica monetară işi propune, de regulă, controlul masei monetare din economie, corelarea creşterii ei cu creşterea volumul de mărfuri şi servicii, astfel incat să se evite o creştere necontrolată a preţurilor. In prezent, majoritatea statelor lumii au ca obiectiv principal al politicii monetare menţinerea unui nivel scăzut al ratei inflaţiei. In vederea atingerii obiectivelor de politică monetară, autorităţile monetare ale unui stat (reprezentate, de regulă de banca centrală) pot utiliza diferite instrumente, ca de pildă:

• controlul ratei de referinţă a dobanzii;
• stabilirea unui anumit nivel pentru rezervele obligatorii ale băncilor;
• efectuarea de operaţiuni de open- market;
• menţinerea credibilităţii acţiunii autorităţilor monetare, pentru a influenţa pozitiv anticipările raţionale ale agenţilor economici.

Politica monetară poate avea un caracter expansionist (pentru incurajarea relansării economice) sau un caracter restrictiv (cand se consideră că există riscuri mari de creştere a ratei inflaţiei). In fiecare dintre aceste situaţii se combină in mod specific instrumentele de politică monetară, pentru a se atinge obiectivul ţintit.

Politica bugetară este politica prin care sunt dimensionate şi gestionate cheltuielile şi veniturile statului. Veniturile statului, in prezent provin, in cea mai mare parte, din taxele şi impozitele, directe (pe venit, profit, ş.a.) şi indirecte (TVA, accizele, ş.a.), colectate de către stat de la agenţii economici şi persoanele fizice, precum şi din alte tipuri de vărsăminte ale acestora la bugetul de stat. Cheltuielile statului sunt de diferite tipuri, fiind influenţate determinant de concepţia puterii politice a momentului istoric respectiv. Astfel, o guvernare social-democrată va tinde să crească cheltuielile publice şi să extindă destinaţiile acestora, in timp ce una liberală le va reduce mult.

Gestiunea politicii bugetare ţinteşte către un obiectiv bine stabilit, anume echilibrul soldului bugetar (diferenţa dintre venituri şi cheltuieli). Dacă soldul este pozitiv, el se numeşte excedent, dacă el este negativ, deficit. In prezent, toate ţările lumii işi propun ca obiectiv central de politică bugetară obţinerea unui deficit bugetar cat mai scăzut sau chiar a unui excedent. Mult dezbătută este situaţia SUA din acest punct de vedere, deoarece, in anii 80 şi, ulterior, in anii 2000, ea s-a confruntat cu o tendinţă ingrijorătoare de creştere a deficitului bugetar, care s-a asociat cu o tendinţă asemănătoare in ceea ce priveşte deficitul de cont curent, fapt care a făcut să se discute despre cele două deficite “gemene” ale SUA.

Menţinerea celor două deficite la cote relativ inalte ar indica, potrivit chiar experţilor americani (R. Gilpin, 2000), o transformare a SUA intr-un stat debitor, care işi finanţează economia preponderent pe seama economiilor externe, cu alte cuvinte, intr-un stat care “cheltuieşte mai mult decat economiseşte”.

Politica bugetară este intim legată de politica fiscală, din perspectiva anumitor economişti, ea fiind chiar o componentă a politicii fiscale.

Politica fiscală este politica unui stat in domeniul impozitării. Prin politica fiscală un stat poate urmări mai multe obiective:

• obţinerea celui mai mari părţi a veniturilor sale, prin impunerea de taxe şi impozite de diferite tipuri asupra proprietăţii sau a veniturilor sau asupra consumului populaţiei;
• stimularea sau descurajarea activităţii economice interne;
• obţinerea de surse externe de finanţare, prin atragerea de investiţii străine.

Numărul impozitelor, tipul şi nivelul acestora sunt influenţate de concepţia politică şi economică a partidelor aflate la putere intr-o ţară, la un anumit moment istoric dat, de situaţia bugetului public, de situaţia economică generală, de concepţia privind finanţarea economiei respective.

Astfel, o putere politică proliberală va avea tendinţa de a reduce nivelul impozitelor pe profit şi venit, dar dacă cheltuielile publice nu pot fi acoperite prin veniturile colectate pe această bază, va fi nevoită să multiplice numărul şi tipul taxelor aplicate (vezi şi situaţia actuală din Romania). Dacă economia unei ţări se află in recesiune, este posibil să se incerce relansarea economiei prin reducerea nivelului impozitării şi, incurajarea, pe această cale, a investiţiilor şi consumului, văzute ca parghii de stimulare a creşterii economice. O politică asemănătoare se poate practica şi in situaţia in care se doreşte finanţarea economiei pe seama atragerii de investiţii străine directe.

O politică importantă este şi politica cursului de schimb (valutară). Prin politica valutară se stabileşte regimul valutar al statului respectiv, care se referă in primul rand la tipul de convertibilitate a monedei naţionale (internă sau externă, parţială sau totală), la tipul de curs de schimb practicat (fix sau flexibil). Dar, despre toate acestea se va discuta pe larg in capitolul referitor la Relaţiile monetar-financiare internaţionale.

Politica comercială a unui stat reprezintă totalitatea instrumentelor utilizate de către acesta pentru reglementarea relaţiilor sale comerciale externe (ansamblul reglementărilor şi normelor juridice sau de alt tip).

Scopul său fundamental este de a asigura realizarea echilibrului optim la nivelul schimburilor comerciale cu străinătatea şi o inscriere favorabilă in diviziunea internaţională a muncii, astfel incat ele să sprijine dezvoltarea economică a ţării respective şi creşterea bunăstării economice şi sociale a populaţiei acesteia (a producătorilor şi a consumatorilor).

In raport cu acest scop prim, politica comercială poate să aplice, intr-o proporţie diferită, in perioade diferite de timp, măsuri imbinate de stimulare a exporturilor sau a importului cu măsuri de descurajare a lor.

Totodată, politica comercială poate avea, in diferite perioade, un caracter accentuat protecţionist sau de liber-schimb. Tipul de politică comercială a unui stat la un moment dat este influenţat atat de factori interni cat şi de factori externi. Dintre factorii interni să menţionăm strategia de dezvoltare a ţării respective, sau evoluţia soldului balanţei comerciale, desigur in corelaţie cu alţi factori. Dintre factorii externi ar fi de amintit “ideologia“ dominantă pe plan internaţional cu privire la rolul comerţului internaţional (cum este cea de după cel de-al doilea război mondial, net in favoarea liberului schimb), evoluţia proceselor de integrare economică la nivel subregional sau regional ş.a.

Politica comercială este stabilită la nivel naţional, de către autorităţile aflate la putere, dar anumite componente sau măsuri adoptate sunt in prezent negociate, pe baze bilaterale sau multilaterale (in cadrul OMC), cu partenerii externi comerciali.

Ansamblul de politicii definit ca politica comercială conţine trei grupe caracteristice de instrumente sau bariere comerciale: de politică tarifară , de politică netarifară şi măsuri de promovare şi stimulare a exporturilor.

Politica tarifară are drept instrumente specifice taxele vamale, de export sau de import, care sunt o formă de impozite indirecte.

Cele mai importante instrumente de politică comercială netarifară sunt (N. Sută, 2003):

• barierele cantitative: contingente, prohibiţii, licenţe, autolimitări voluntare la export;
• barierele care acţionează prin intermediul preţurilor - ajustări fiscale la frontieră, taxe antidumping ş.a.;
• barierele administrative: formalităţi şi documente vamale;
• barierele tehnice: norme şi standarde tehnice, de calitate, sanitare şi fitosanitare, de ambalare, etichetare, marcare;
• bariere datorate acţiunii statului in sfera comerţului: achiziţii guvernamentale ş.a.

Tipuri de politici comerciale

Politicile comerciale de liber – schimb

Ele au drept caracteristică o utilizare restransă a barierelor tarifare şi netarifare.

Care sunt argumentele in favoarea liberului schimb? Teoriile clasică şi neoclasică a comerţului internaţional au accentuat caştigurile care rezultă din practicarea acestuia:

• pe plan mondial se realizează o alocare optimă a resurselor, ţările specializandu-se internaţional in domeniile cele mai avantajoase pentru ele iar accentuarea concurenţei externe obligă producătorii interni la eficientizarea şi modernizarea necontenită a producţiei lor, nu doar a celei pentru export ci şi a cele destinate pieţei interne, astfel se realizează cea mai bună utilizare a factorilor de producţie pe plan mondial;
• liberul-schimb aduce caştiguri pentru toate economiile participante la comerţul internaţional, el este un factor important de creştere economică şi de bunăstare şi contribuie la reducerea diferenţelor de nivel de dezvoltare.

Criticile majore aduse acestei teorii se indreptau către faptul că liberul schimb se poate asocia şi cu următoarele consecinţe, negative:

• dominarea ţărilor mai puţin dezvoltate de către cele dezvoltate, concretizată in influenţarea in mod nefavorabil a tipului de specializare (in produse realizate in sectoare primare sau in industrii cu grad scăzut de prelucrare);
• apariţia de mari dezechilibre, care pot afecta nu doar economia ţării in cauză, ci intreaga economie mondială – a se vedea acumularea de datorii externe uriaşe de către numeroase economii in dezvoltare, (in primul rand ca urmare a creşterii deficitelor lor comerciale), criză ce a produs perturbări pe plan mondial;
• inegalităţile de dezvoltare nu se atenuează, ci se pot adanci; creşterea unor dezechilibre interne, precum creşterea şomajului (ca urmare a falimentului unor firme, confruntate cu concurenţa externă), creşterea deficitului de cont curent ş.a.

Politicile comerciale protecţioniste

Politicile comerciale protecţioniste se caracterizează in primul rand prin practicarea unui nivel ridicat de taxe vamale (la import) , acest tip de protecţionism fiind caracteristic cu deosebire ţărilor in dezvoltare. Protecţionismul comercial al acestor ţări, este tolerat in anumite condiţii pe plan internaţional, dovadă clauza de abilitare inclusă in Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (G.A.T.T.) in favoarea ţărilor in dezvoltare sau cele două sisteme de preferinţe adoptate tot in favoarea lor in cadrul U.N.C.T.A.D.

Ţările dezvoltate recurg insă preponderent, in prezent, cand revin la o politică mai puternic protecţionistă, la bariere netarifare, care sunt mai greu decelabile şi chiar dacă contravin regulilor internaţionale in materie de comerţ internaţional, sunt mai greu de sancţionat şi din acest motiv.

Aplicarea unei politici de acest tip poate avea diferite motivaţii, spun specialiştii (B. Guillochon, F. Teulon, P. Krugman). Două sunt motivaţiile generale, care pot fi regăsite atat in cazul ţărilor dezvoltate (in diferite etape de dezvoltare) cat şi al celor in dezvoltare: apărarea industiilor noi (infant industry) sau apariţia unor crize economice. Se subliniază de pildă ideea că toate ţările europene dezvoltate au infăptuit revoluţiile industriale in condiţiile practicării unui puternic protecţionism comercial la nivel naţional. Sau, cele două şocuri petroliere, din anii 70 s-au asociat cu escaladarea protecţionismului netarifar in ţările dezvoltate.

Protecţionismul mai poate fi promovat, potrivit teoriei “Public Choice” (J. Buchanan, G. Tullock), de oamenii politici la putere, cei care trasează coordonatele politicii comerciale a statului respectiv, şi care, dornici de a fi realeşi, cedează acestei tentaţii sub presiunea exercitată de diferite grupări de interese (ale unor producători, importatori sau ale sindicatelor). Teoreticienii aparţinand acestei şcoli economice afirmă că liberul schimb il favorizează pe consumator (oferindu-i accesul liber la produse cu un preţ mai redus faţă de cele naţionale), in timp ce puterile publice sunt favorabile protecţionismului pentru că el le asigură simultan mai multe surse de venit pentru buget şi rente personale derivate din puterea de a-i folosi voluntar şi arbitrar instrumentele (de pildă acordarea de licenţe de import se asociază in multe ţări ale lumii cu o sursă de venit personal “gras” pentru respectivii funcţionari).

Politica socială este acea politică economică prin care se reflectă concepţia unui popor şi a unei puteri politice aflate la conducerea unui stat privind solidaritatea socială. In acord cu această concepţie, ea este mai largă sau mai restransă.

Statele nordice, care au intrupat concepţia de “stat al bunăstării sociale” sau “statul – providenţă”, au practicat cea mai generoasă politică socială, adresată tuturor membrilor comunităţii populaţiei.

Statele cu “economie socială de piaţă” au aplicat, de asemenea, o politică socială amplă, vizand insă, in primul rand, persoanele defavorizate.

In schimb, statele anglo-saxone au o politică socială restransă, considerand că obligaţia protejării din punct de vedere social revine fiecărei persoane individuale in parte (asigurări de sănătate private, fonduri de pensii private, instituţii de invăţămant private) şi nu comunităţii din care aceasta face parte, respectiv, reprezentantului acesteia, statului.

Prin politica socială statul oferă anumite servicii publice (de sănătate, de educaţie) sau efectuează anumite transferuri sociale, in baza unor convenţii sociale explicite sau implicite (pensii, ajutoare sociale pentru diferite categorii de persoane defavorizate).

Intre toate aceste politici economice se crează multiple conexiuni, ele acţionand in interdependenţă . Combinaţia particulară de instrumente specifice fiecărei politici, practicată de un stat la un moment dat este determinată, in primul rand, de obiectivele economice generale (menţinerea unui anumit ritm al creşterii economice) şi de cele specifice urmărite (cum ar fi atragerea investiţiilor străine).

Anumite restricţii privind combinaţia de politici aplicate sunt generate de gradul de deschidere externă a respectivei economii (vezi explicaţiile ulterioare) şi de regimul de curs de schimb practicat, deoarece, in raport cu aceste caracteristici specifice, sunt mai eficiente unele sau altele dintre politicile economice.

Eficienţa politicii bugetare şi a celei monetare

Modelul Mundell-Fleming a demonstrat care dintre politicile bugetară şi monetară sunt eficiente in condiţiile existenţei a diferite grade de mobilitate a capitalurilor, cind sunt practicate cursuri fixe şi, respectiv, cursuri flotante.

Cu alte cuvinte, in economiile naţionale de astăzi, deschise, politicile economice interne au şi o dimensiune externă, deci există o “dualitate inevitabilă intern-extern” (G. Kebabdjian, 1994). Avand in vedere legea de echilibru a lui Walras (potrivit căreia suma dezechilibrelor pe toate pieţele interne este, in mod necesar, nulă), rezultă că orice dezechilibru intern are replica sa, de sens contrar, in planul relaţiilor externe. De pildă, dacă economiile interne depăşesc investiţiile interne, atunci se inregistrează ieşiri nete de capital din ţară in exterior, sau invers. Drept urmare, combinaţia de politici economice trebuie să ţină seamă de această dualitate, pentru atingerea unor obiective determinate.

Deschiderea externă

Economiile naţionale trebuie analizate şi din perspectiva deschiderii lor externe, deoarece in prezent, in condiţiile globalizării, această caracteristică defineşte gradul de antrenare a acelei economii in procesul globalizării.

Economiile naţionale se pot afla in două situaţii: aceea de autarhie (cand funcţionează fără să comunice cu mediul extern, sau mai precis, avand o foarte restransă comunicare cu acesta - in acestă situaţie se aflau fostele ţări comuniste, membre ale CAER) sau de deschidere, mai amplă sau mai redusă, faţă de mediul extern.

Specialiştii folosesc două tipuri de evaluare a gradului de deschidere externă, una calitativă şi una cantitativă.

Deschiderea externă este evaluată calitativ sub aspectul funcţionării sale reale (“deschidere funcţională”), prin evaluarea scalei aplicării de controale de stat la graniţe pentru fluxurile internaţionale (intrări şi ieşiri de mărfuri, servicii, capitaluri şi persoane) şi a formelor pe care le imbracă acestea (sub aspectul indeosebi al transparenţei).

Cantitativ , deschiderea externă este evaluată prin mai mulţi indicatori, ca de pildă: ponderea volumului exporturilor sau a schimburilor externe cumulate in PIB, ponderea stocului de investiţii străine in PIB ş.a. Indicatorii cantitativi arată un grad mai mare de deschidere externă a economiilor dezvoltate mici şi mijlocii, precum şi a celor care fac parte dintr-o grupare regională, de integrare economică avansată, precum Uniunea Europeană. In cazul ţărilor mari, chiar mari puteri, unii dintre indicatorii menţionaţi au valori mai mici (cum ar fi ponderea schimburilor comerciale totale in PIB), deoarece aceste ţări au pieţe interne mari şi o cerere internă solvabilă ridicată.

Stabilitatea economică şi socială

De asemenea, importantă pentru analiza şi caracterizarea unei economii naţionale este evaluarea stabilităţii sale economice şi sociale. Stabilitatea este dată de:

• existenţa egalităţii de şanse pentru toţi cetăţenii ţării de analiză,
• repartizarea echitabilă a veniturilor (vezi indicele Gini), care să nu conducă la o polarizare socială accentuată;
• macrostabilitatea sa economică (stabilitatea preţurilor, măsurată prin rata inflaţiei; echilibrul bugetar, indicat de soldul bugetar; ocuparea forţei de muncă, evaluată prin rata şomajului; echilibrul extern, estimat prin soldul balanţei curente)

Indicele Gini

Coeficientul sau indicele Gini măsoară inegalităţile economico- sociale dintr-o economie pe seama evaluării gradului de distribuţie a veniturilor, in comparaţie cu o distribuţie ideală (egală) a veniturilor. Tehnic, el se calculează ca raportul dintre aria dintre arcuirea Curbei Lorenz şi axa distribuţiei perfect egale a veniturilor şi aria triunghiului creat de abcisă şi axa mediară a distribuţiei perfect egale a veniturilor.

Cu cat aria este mai mare, cu atat distribuţia veniturilor este mai inegală. Astfel, valoarea maximă a coeficientului, de 1, exprimă o distribuţie perfect inegală, iar valoarea sa minimă, de 0, o distribuţie perfect egală.