Banii şi sistemele monetare

Economia de schimb nu poate evolua fără existenţa unor mijlocitori ai schimbului, bunuri de referinţă, în raport de care să se stabilească valoarea celorlalte bunuri şi servicii.

Banul este definit ca orice bun care mijloceşte schimbul de bunuri şi servicii. Astfel că bani au constituit foarte multe bunuri de-a lungul dezvoltării umane, cum ar fi: scoicile, pieile, cerealele, pietrele, metalele, hârtia, plasticul.

Rolul monedei (banilor) în cadrul unei economii este pus în evidenţă prin funcţiile îndeplinite:

Funcţia de măsură a valorii Prin această funcţie, moneda serveşte la măsurarea cheltuielilor de producţie şi a rezultatelor, la realizarea de calcule economice prin care se stabileşte costul activităţilor desfăşurate sau programate a se desfăşura, se apreciază eficienţa, se determină preţul produselor şi al serviciilor. De altfel, funcţia de măsură a valorii este exercitată prin mecanismul formării preţurilor, în care intervin trei factori determinanţi: munca, utilitatea şi raportul cerere-ofertă. Moneda îndeplineşte această funcţie în mod ideal; când se exprimă valoarea unei mărfi sau cheltuielile de producţie nu este necesară prezenţa efectivă a sa, fiind suficient ca moneda (banii) să existe, în general, în societate.

Funcţia monedei ca mijloc de circulaţie În această funcţie, moneda serveşte procesului circulaţiei mărfurilor, intervenind în actul de vânzare-cumpărare al unei mărfi, ce trece de la producător la consumator în schimbul unei anumite cantităţi de monedă. Totodată, trecerea din posesia unei mărfi în posesia altei mărfi are loc prin intermediul monedei. În această calitate - de mijloc de circulaţie - banii apar ca bani reali, cu existenţă efectivă: numerar sau bani de cont. Pentru exercitarea acestei funcţii este necesar să existe o anumită cantitate de monedă în circulaţie, care să mijlocească noi şi noi acte de vânzare-cumpărare.

Funcţia monedei ca mijloc de plată Această funcţie constă în utilizarea monedei pentru achitarea mărfurilor cumpărate pe credit, pentru plata salariilor, dobânzilor, chiriilor, impozitelor şi taxelor, primelor de asigurări, pentru restituirea împrumuturilor etc. Şi această funcţie reclamă existenţa monedei în mod real, efectiv.

Funcţia monedei ca rezervă a valorii În fapt, această funcţie reprezintă o putere de cumpărare în aşteptare la agenţii economici sau populaţie. Este vorba de economisirea şi acumularea unor sume băneşti în vederea unor activităţi viitoare sau în scopuri de precauţie contra unor cheltuieli neprevăzute. Manifestarea acestei funcţii se află, evident, în relaţie directă cu evoluţia puterii de cumpărare a monedei, fenomenul inflaţionist afectând mai mult sau mai puţin această putere.

Funcţia de monedă universală Moneda este folosită şi în cadrul relaţiilor economice internaţionale la cumpărarea de mărfuri şi prestarea unor servicii. Monedele folosite cu preponderenţă în cadrul acestor relaţii sunt denumite valute forte, adică acele monede naţionale recunoscute pe plan internaţional ca mijloc de cumpărare, mijloc de plată şi de rezervă (dolarul SUA, euro, lira sterlină, francul elveţian, yenul japonez etc). Tot în acest sens, se utilizează, în prezent, şi unităţi monetare convenţionale - DST (Drepturi Speciale de Tragere emise de Fondul Monetar Internaţional), care însă au o circulaţie limitată la relaţiile dintre băncile centrale ale ţărilor lumii şi între acestea şi Fondul Monetar Internaţional. Derularea procesului de circulaţie a mărfurilor, a schimbului de bunuri şi servicii este mijlocită de monedă. Pentru ca moneda să-şi poată îndeplini rolul şi funcţiile sale este necesar ca aceasta să fie pusă în circulaţie într-un anumit volum şi într-o structură anume. Cantitatea de monedă existentă în circulaţie într-o economie naţională, într-un interval de timp dat, constituie masa monetară. Altfel spus, pornind de la funcţiile monedei, masa monetară reprezintă ansamblul mijloacelor de plată şi de circulaţie, respectiv de lichiditate, existente la un moment dat în cadrul unei economii. Într-o altă accepţiune, masa monetară se prezintă ca o mărime eterogenă constând din totalitatea activelor care pot fi utilizate pentru procurarea bunurilor şi serviciilor şi pentru plata datoriilor . Numeroasele dezbateri privind definirea monedei s-au concentrat îndeosebi asupra formelor sale de existenţă şi care trebuie incluse în structura masei monetare. Generalizând diferitele sensuri şi interpretări date masei monetare, sferei sale de cuprindere, se poate aprecia că în structura acesteia pot fi incluse următoarele active, în funcţie de gradul de lichiditate:

  • moneda efectivă sau numerarul (bilete de bancă, moneda divizionară);

  • moneda de cont (scripturală);

  • depunerile la termen şi în vederea economisirii;

  • alte active, cu grad mai mare sau mai mic de lichiditate .

Moneda efectivă sau numerarul reprezintă activul cel mai lichid, putând fi transformat imediat în bunuri şi servicii de către deţinătorii săi. Moneda efectivă este una din componentele importante ale masei monetare; este moneda care circulă din mână în mână (moneda manuală). Moneda de cont (moneda scripturală), respectiv disponibilităţile în conturi curente sau la vedere probează acelaşi grad de lichiditate ca şi moneda efectivă. O sumă depusă într-un cont la bancă poate fi considerată monedă întrucât titularul depozitului respectiv poate să-şi achite datoriile sau să-şi procure bunuri şi servicii cu cecuri trase asupra sa. Aceste disponibilităţi în conturi (curente sau la vedere) au aceleaşi calităţi precum moneda efectivă, putând fi transformate, fără restricţii, în aceasta din urmă sau invers. Asupra acestor sume din conturi pot fi trase cecuri şi efectua plăţi fără preaviz. În practica ţărilor dezvoltate, majoritatea tranzacţiilor (peste 90%) se realizează prin intermediul monedei de cont, cu ajutorul cecurilor (plăţilor prin virament). Cele două componente ale masei monetare au, aşadar, acelaşi rol, se pot suplini şi transforma una în cealaltă; între ele există doar deosebiri de stare, ca formă de existenţă. În timp ce numerarul are o existenţă fizică materială, moneda de cont este un simbol, se prezintă ca un număr înscris în contul bancar al unui agent economic. Depozitele la termen şi în vederea economisirii sunt depuneri la termen constituite la bănci şi case de economii asupra cărora nu pot fi trase cecuri şi efectua plăţi imediate, dar care pot fi retrase după un preaviz. Includerea lor în structura masei monetare este justificată de faptul că din punct de vedere al influenţei pe care o exercită aceste tipuri de plasamente asupra volumului şi structurii cheltuielilor titularilor şi, deci, asupra cererii solvabile, practic nu există nici o deosebire faţă de depunerile la vedere. Mai mult, depozitele la termen manifestă o tendinţă de creştere mai rapidă decât cele la vedere, datorită profitului obţinut ca urmare a dobânzilor atractive pentru titularii de conturi. De aceea, se apreciază că aceste active, deşi au un grad mai scăzut de lichiditate, ele au trăsături şi funcţionalităţi asemănătoare cu cele ale monedei (în sens restrâns) şi, deci, pot fi incluse în structura masei monetare. Alte active cu grad mai mare sau mai mic de lichiditate sunt activele transformate (plasate) în diferite titluri, emise şi puse în circulaţie pe piaţa financiar-monetară; unele dintre ele (îndeosebi cele pe termen scurt) cum sunt: cambiile, biletele de trezorerie, bonurile de casă şi de tezaur au un grad mai mare de lichiditate decât cele pe termen mediu sau lung precum acţiunile, obligaţiunile etc. Ceea ce îl atrage pe cel care realizează economii monetare în a le plasa în aceste titluri este tocmai caracterul lor negociabil, posibilitatea de a le vinde înainte de scadenţă oricând are nevoie de bani (lichidităţi) pentru plata unor datorii sau pentru cumpărarea unor bunuri sau servicii. Bineînţeles că nu toate aceste titluri sunt la fel de des folosite pentru plăţi curente şi imediate, motiv pentru care modificarea masei monetare este în funcţie de gradul lor de lichiditate.

Cantitatea de monedă emisă într-o economie s-a efectuat, de-a lungul timpului, în funcţie de mai multe criterii. Iniţial, cantitatea de monedă din economie a fost proporţională cu cantitatea de aur deţinută de banca centrală (întrucât înscrisurile monetare era total sau parţial convertibile în aur). Apoi, masa monetară a trebuit să fie proporţională cu cantitatea de aur şi devize din depozitele băncii centrale (în perioada în care numai dolarul american mai era parţial convertibil în aur). Renunţarea la convertibilitatea în aur a dolarului a determinat considerarea unui nou criteriu pentru stabilirea nivelului masei monetare: volum tranzacţiilor din economie sau volumul bunurilor şi serviciilor finale produse de o ţară.

Piaţa monetară

Formarea şi mişcarea masei monetare sunt în strânsă legătură cu cererea şi oferta de monedă, ca elemente componente ale conţinutului pieţei monetare. Cererea de monedă reprezintă acea cantitate de monedă pe care toate categoriile de persoane fizice şi juridice o solicită într-o anumită perioadă de timp, având ca motivaţie utilităţile acesteia, date de funcţiile pe care le îndeplineşte într-o economie. Având în vedere că structura masei monetare este reprezentată de mai multe categorii de active monetare, grupate în funcţie de gradul lor de lichiditate, putem considera că cererea de monedă este sinonimă cu ″preferinţa pentru lichiditate″. Cererea de monedă depinde în primul rând de volumul operaţiunilor de achiziţionare a bunurilor şi plată a serviciilor, precum şi de viteza de rotaţie a monedei. Această cerere se află în raport direct proporţional cu volumul schimburilor (exprimate în preţuri) şi în raport invers proporţional cu viteza de rotaţie a monedei, astfel: M = PTV× ; unde: M - cantitatea de monedă cerută, necesară tranzacţiilor; T - volumul fizic al tranzacţiilor; P - preţul mediu al unei tranzacţii; V- viteza de rotaţie a monedei (numărul mediu de operaţiuni de vânzare-cumpărare şi de plăţi mijlocite de o unitate monetară, într-o anumită perioadă). Din această relaţie se constată că într-o economie, cantitatea de monedă cerută de piaţă este în funcţie de variaţia preţurilor, a volumului tranzacţiilor şi de viteza de circulaţie a monedei. Astfel:

  • cererea de monedă creşte sau se reduce proporţional cu volumul tranzacţiilor, când nivelul preţurilor şi viteza de circulaţie rămân constante;

  • cererea de monedă creşte, crescând implicit masa monetară, când viteza de circulaţie scade şi se reduce când viteza de circulaţie creşte;

  • masa monetară se află în raport direct proporţional cu nivelul general al preţurilor, ceilalţi factori rămânând constanţi.

În al doilea rând, cererea de monedă depinde de volumul vânzărilor pe credit, care antrenează după sine plăţile scadente şi plăţile care se sting (compensează) reciproc între agenţii economici ce-şi acordă reciproc credit comercial. Cererea de monedă este influenţată de comportamentul agenţilor economici (atât persoane fizice cât şi juridice) faţă de monedă, manifestat prin intensitatea înclinaţiei spre lichiditate. Înclinaţia spre lichiditate are mai multe motivaţii, precum: motivul tranzacţiilor curente; motivul precauţiei (cererea de bani pentru nevoi neprevăzute); motivul speculaţiei (cererea speculativă de bani). Cererea de monedă se află şi sub influenţa ratei dobânzii, care reprezintă preţul renunţării la suma lichidă. Dacă rata dobânzii scade sub o anumită limită (considerată minimă), creşte cererea pentru bani lichizi care devin mai siguri dacă sunt transformaţi în componente nemonetare ale averii. Creşterea ratei dobânzii peste un anumit nivel reduce preferinţa pentru lichiditate, banii putând fi utilizaţi pentru crearea de depozite bancare sau cumpărarea de active financiare. Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă existentă într-o economie, la dispoziţia utilizatorilor (populaţie şi agenţi economici), sub formă de numerar şi monedă scripturală. Oferta monetară poate fi evidenţiată caflux şi ca stoc. Ca flux, pe o anumită perioadă de timp, ea este egală cu produsul dintre masa monetară (M) şi viteza de circulaţie a banilor (V). Având în vedere ecuaţia cantitativă a banilor (M×V=T×P), rezultă că fluxul monetar este egal cu fluxul real (T×P), respectiv cu produsul dintre cantitatea de bunuri obţinute şi comercializate (T), într-o anumită perioadă şi preţul mediu al acestor bunuri (P). Privită ca stoc, oferta monetară reprezintă în fapt masa monetară, adică ansamblul activelor monetare sau instrumentelor băneşti existente într-o economie la un moment dat, destinate achiziţionării de bunuri şi servicii, achitării datoriilor, constituirii economiilor în vederea investiţiilor şi a altor plasamente. Componentele majore ale ofertei monetare (numerarul şi moneda scripturală) sunt puse în circulaţie prin mecanisme diferite. Numerarul, constituit din bancnote şi monede metalice este emis de către o singură bancă, care reprezintă autoritatea monetară a naţiunii, adică banca centrală (de emisiune). Aceasta creează monedă sub formă de numerar prin următorul gen de operaţiuni: - cumpărarea devizelor străine obţinute de agenţii economici în urma exporturilor de mărfuri şi servicii; în schimbul devizelor achiziţionate, banca centrală emite monedă pe care o pune în circulaţie; cantitatea de monedă din economie se poate diminua atunci când banca centrală vinde devize străine agenţilor economici care efectuează operaţiuni de import; - credite de refinanţare acordate băncilor comerciale care au nevoie de sume suplimentare pentru a face faţă retragerilor mai mari decât depunerile realizate în aceeaşi perioadă de timp; - achiziţia de efecte publice (titluri de stat) precum bonuri de tezaur sau obligaţiuni, emise de stat pentru acoperirea parţială a deficitului bugetar. Creaţia monedei scripturale (de cont) este realizată de către băncile comerciale şi instituţiile de credit, care, prin intermediul creditelor pe care le acordă agenţilor economici nebancari, susţin oferta de monedă într-o economie, prin mecanismul multiplicatorului creditului. Aşadar, oferta de monedă constă în punerea în circulaţie a instrumentelor monetare. Moneda începe să existe din momentul în care părăseşte depozitele băncii centrale sau ale altor instituţii bancare emitente şi îşi încetează existenţa când revine în depozitele băncilor. Oferta de monedă scripturală este de regulă legată de operaţiunea de creditare, astfel că rambursarea unei datorii în favoarea unei bănci echivalează cu o reducere a masei monetare, deci o scădere a ofertei.

Piaţa monetară este o piaţă specifică, în cadrul căreia se tranzacţionează moneda creată de întregul sistem bancar. Pe această piaţă se confruntă cererea cu oferta de monedă, în funcţie de preţul acesteia - dobânda. Într-o accepţiune mai restrânsă şi frecvent utilizată, piaţa monetară este definită ca o piaţă a capitalurilor pe termen scurt, unde se întâlneşte cererea şi oferta de fonduri, din partea agenţilor economici şi instituţiilor financiar-bancare. Piaţa monetară asigură compensarea excedentului şi deficitului de lichidităţi prin oferta şi cererea de credite pe perioade scurte de timp (până la un an). Pentru a înţelege mai profund, însă, conceptul de piaţă monetară, este necesar a se face o analiză succintă a structurii acesteia, din punct de vedere al relaţiilor diverse care iau naştere în cadrul acestei pieţe şi al participanţilor pe această piaţă. Astfel, în majoritatea ţărilor cu economie de piaţă dezvoltată, piaţa monetară este compusă din două segmente: - piaţa scontului şi - piaţa interbancară. Fiecare dintre aceste segmente de piaţă poate fi o ipostază a pieţei monetare, care, nu este altceva decât o piaţă a creditului pe termen scurt. De precizat că, în sens larg, piaţa monetară cuprinde şi piaţa creditului (clasic), segment al pieţei ce se află uneori la confluenţa cu piaţa capitalului. Piaţa scontului este segmentul pieţei monetare în cadrul căruia sunt efectuate operaţiuni cu active financiare cu scadenţe scurte (titluri de credit pe termen scurt) precum: cambii, bilete la ordin, bonuri de tezaur, cecuri, certificate de depozit, obligaţiuni pe termen scurt ş.a. Titlurile de credit sunt documente solemne având forme şi conţinut standardizate, care reprezintă o obligaţie a unei persoane fizice sau juridice (debitor), de a plăti la o scadenţă determinată o sumă de bani, împreună cu dobânda aferentă, unui beneficiar anume. Titlurile de credit sunt transmisibile şi negociabile pe piaţa monetară, adică pot fi girate ori vândute şi cumpărate înainte de scadenţă. Vânzarea titlurilor la o bancă, înainte de termenul scadent şi încasarea sumei înscrisă pe aceste titluri, diminuată cu dobânda ce revine băncii până la scadenţă, reprezintă operaţiunea de scontare a titlurilor. Astfel, se asigură fonduri lichide înainte de termen necesare firmelor participante la tranzacţiile economice. Dobânda ce revine băncii se numeşte taxă de scont. La scadenţă banca primeşte suma înscrisă pe document de la debitor. De asemeni, banca poate la rândul ei sconta titlurile respective la banca centrală, înainte de scadenţă, operaţiune denumită rescontare. Similar, banca centrală preia aceste titluri percepând o anumită dobândă numită taxă de rescont (taxa oficială a scontului), care este mai mică decât taxa de scont (taxa rescontului este o componentă majoră a taxei scontului). Prin această operaţiune băncile comerciale se refinanţează. Titlurile de credit, precum cambiile, biletele la ordin, cecurile, mai sunt denumite şi efecte comerciale sau instrumente de plată, ca urmare a rolului pe care îl au în stingerea anumitor obligaţii băneşti născute din contractele economice încheiate între diverşi agenţi economici. Piaţa interbancară este un segment de piaţă specific, care reprezintă cadrul de desfăşurare zilnică a raporturilor dintre bănci în legătură cu lichidarea soldurilor provenind din operaţiuni reciproce. Băncile îşi acordă împrumuturi sau îşi rambursează creditele contractate anterior. Totodată, băncile efectuează plăţi la ordinul clienţilor lor, titulari de depozite, către unele bănci şi sunt beneficiare de încasări de la aceleaşi sau alte bănci. Astfel, din fiecare operaţiune efectuată, o bancă devine creditoare sau debitoare faţă de altă bancă. La sfârşitul unei zile de lucru, fiecare bancă, în parte, are în raport cu celelalte bănci o serie de poziţii şi sume debitoare şi o serie de poziţii şi sume creditoare, fiind în consecinţă beneficiara unui sold creditor sau titulara unui sold debitor. Interconectarea operaţiunilor dintre bănci face ca între acestea să apară obligaţii reciproce, o bancă devenind în raport cu celelalte bănci, când debitoare, când creditoare. În decursul timpului, s-a statornicit practica stingerii zilnice a obligaţiilor reciproce dintre bănci, într-un cadru organizat sub egida băncii de emisiune. Negocierea disponibilităţilor necesare pentru stingerea obligaţiilor reciproce face obiectul tranzacţiilor pe piaţa monetară interbancară. Pe această piaţă apar zilnic două categorii de participanţi, ofertanţii de monedă şi solicitanţii de monedă, care fac operaţiuni de decontări interbancare, prin intermediul caselor de compensaţii interbancare (acestea sunt organizate şi funcţionează în cadrul Băncii Naţionale şi a sucursalelor acesteia). Decontarea plăţilor poate avea loc şi în cadrul unor operaţiuni intrabancare, atunci când acestea intervin între unităţile aceleiaşi societăţi bancare (centrală, sucursale, filiale, agenţii). Ofertanţii de monedă sunt băncile titulare ale conturilor de disponibilităţi la banca de emisiune, care au solduri creditoare. Întrucât depozitele de la banca de emisiune nu sunt purtătoare de dobândă, titularele acestora (băncile) sunt foarte interesate să valorifice aceste disponibilităţi prin acordarea negociată de credite pe piaţa interbancară. Solicitanţii de monedă sunt acele bănci care, rămânând debitoare în raporturile cu alte bănci, caută resurse de acoperire contractând credite pe termene foarte scurte. În derularea operaţiunilor pe piaţa monetară, banca de emisiune are un rol de regulator. Ea intervine în mod regulat, prin operaţii de open-market, care ajută satisfacerea cererilor de lichidităţi, atunci când piaţa, considerată global, se manifestă ca solicitatoare de monedă centrală. De asemenea, banca de emisiune are şi un rol creditor, constituindu-se ca ofertant de monedă pentru băncile cu poziţii debitoare, prin operaţii de rescontare şi lombardare. Conţinutul şi specificitatea pieţei monetare interbancare sunt puse în evidenţă de câteva trăsături caracteristice: - participanţii pe această piaţă sunt unităţile bancare; - obiectul tranzacţiilor îl reprezintă disponibilităţile monetare ale băncilor exprimate în moneda centrală; - operaţiunile de negociere se desfăşoară zilnic, rareori la interval de două zile; - termenele de acordare a creditelor interbancare sunt scurte şi foarte scurte (1-7 zile); - creditele acordate sunt credite personale, de la bancă la bancă, bazate pe încredere reciprocă şi cu riscuri reduse; - dobânda practicată se stabileşte zilnic prin jocul curent al cererii şi ofertei de monedă.

Instrumentele politicii monetare

Instrumentele utilizate în influenţarea economiei sunt:

  • instrumentele şi tehnicile de intervenţie indirectă,

  • instrumentele şi tehnicile de intervenţie directă sau reglementările bancare.

Tehnicile intervenţiei indirecte sunt utilizate pentru controlul indirect asupra ofertei de monedă limitând, pentru intermediarii monetari, accesul la lichiditatea băncii centrale. Tehnicile de intervenţie globală şi indirectă se sprijină pe un triplu fundament:

  • dependenţa sistemului bancar faţă de banca centrală,

  • corelaţia existentă între volumul de credit şi nivelul activităţii economice,

  • caracterul elastic al cererii de credit faţă de nivelul dobânzii.

Dintre instrumentele care aparţin acestui grup menţionăm: taxa scontului şi politica de open market. De asemenea, sistemul rezervelor minime obligatorii se afirmă printre principalele instrumente folosite pentru a impune astfel o utilizare predeterminată a activelor bancare.
Tehnicile de intervenţie directă asupra lichidităţii acţionează prin modificarea operaţiilor de credit , acţionează asupra unor sfere determinate a relaţiilor de credit, sprijinind deopotrivă liniile directoare ale politicii economice, mai ales prin prisma intereselor însuşi sistemului bancar, funcţionalităţii şi eficienţei sale.

Taxa scontului reprezintă dobânda uzuală pentru creditele acordate către banca de emisiune în cadrul operaţiilor de rescontare. În cadrul economiei de piaţă există multiple valori ale dobânzii, ţinând cont de diversitatea condiţiilor de creditare se formează o rată medie a dobânzii,dar toate aceste diferite valori ale dobânzii se află la o distanţă dată de taxa scontului, astfel că la orice modificare a ei, trebuie să varieze concentrat.
Poziţia taxei scontului în cadrul eşafodajului de dobânzi ale pieţei determină şi utilizarea ei ca instrument al politicii monetare. În principal, acţiunea taxei scontului influenţează piaţa capitalurilor, sfera creditului şi respectiv ritmul desfăşurării vieţii economice în ansamblul ei. Astfel, scăderea taxei scontului determină diminuarea generală a dobânzilor, sporeşte eficienţa utilizării creditelor pentru întreprinzători şi-i orientează în sensul dezvoltării activităţii lor pe baza angrenării de capitaluri suplimentare.

Creşterea taxei scontului are ca urmare sporirea generală a dobânzilor, înrăutăţirea condiţiilor de obţinere a creditelor şi duce la scăderea profiturilor pentru cei care utilizează capitaluri suplimentare.
Manevrarea taxei scontului acţionează şi asupra capitalurilor străine. Scăderea taxei scontului duce la emigrarea capitalurilor străine şi chiar a unor capitaluri indigene, lăsând sarcina înviorării numai pe seama capitalurilor interne rămase. Creşterea taxei scontului atrage în ţară capitaluri străine. Efectele manevrării taxei scontului asupra afluxului şi refluxului capitalurilor străine implica recurgerea la această metodă în scopul eliberării balanţei de plăţi. Creşterea taxei scontului atrage o invazie a capitalurilor străine şi are momentan un efect binefăcător în echilibrarea balanţei de plăţi. Afluxul capitalurilor poate însă veni în contradicţie cu conjunctura dezvoltării economice la aceeaşi dată şi cu obiectivele politicii economice şi de credit.

Rescontul se poate defini, pentru banca de emisiune, ca o achiziţie fermă, cu plata imediată, a unor creanţe, în termen, prezentate de băncile comerciale. Un regim similar au şi pensiunile, respectiv achiziţiile însoţite de angajamentul de răscumpărare la un anumit termen a creanţelor de către banca prezentatoare.

Operaţiunile de rescontare se caracterizează prin trăsături proprii semnificative:

  • se desfăşoară pe baza unei rate a dobânzii fixe, stabilite de către banca de emisiune, cunoscute în prealabil, a cărei valabilitate este de durată, nivelul acesteia fiind determinant în orientarea băncilor solicitante;

  • iniţiativa operaţiunilor şi oportunitatea lor sunt hotărâte de băncile comerciale, banca de emisiune, având un rol pasiv de a răspunde acestor solicitări;

  • furnizează la nevoie lichidităţi băncilor comerciale.

Politica operaţiilor la piaţa liberă (open market ) este istoric însoţitoarea firească a politicii de rescont, ambele avându-şi originea în economia engleză, unde se foloseau complementar pentru asigurarea sensului dorit de evoluţia lichidităţii, creditului şi dobânzii.

Trăsăturile specifice ale operaţiilor la piaţa liberă sunt:

  • nivelul dobânzii practicate, variază în funcţie de evoluţia pieţei şi îndeosebi sunt determinate de orientarea pe care banca centrală doreşte să o impună;

  • în desfăşurarea operaţiunilor banca centrală are un rol activ. Acesta iniţiază alimentarea pieţei monetare cu lichidităţi, în special prin oferte proprii;

  • operaţiile pe piaţa liberă au un dublu sens. În timp ce operaţiile de rescont se limitează numai la alimentarea cu lichidităţi a băncilor comerciale, operaţiile la piaţa liberă permit băncii de emisiune, deopotrivă să acorde credite, dar să şi împrumute, reducând astfel lichidităţile băncilor şi prin aceasta ale economiei naţionale;

  • volumul tranzacţiilor poate fi nelimitat, dată fiind puterea băncii centrale de a emite monedă.

Astfel, politica open market este intervenţia băncii centrale pe piaţa monetară, zisă piaţă liberă sau deschisă ( faţă de alte pieţe ale creditului din economie care sunt tot mai mult sau mai puţin controlate) pentru a creşte sau diminua lichidităţile agenţilor ce operează pe această piaţă, deci posibilităţile lor de acordare a creditului şi de creaţie a monedei scripturale.

În derularea ei, politica monetară trebuie să tină cont de acţiunea sistemului bancar, care reprezintă şi exprimă nevoile economiei, şi de acţiunea tezaurului, care reprezintă şi exteriorizează cerinţele statului.

Domeniul de acţiune este totodată larg cât şi foarte precis. Prin monedă, prin reglarea cantităţii de monedă, se acţionează pentru a controla lichiditatea şi a satisface nevoile economiei. Obiectivele politicii monetare se confundă cu cele ale politicii economice, pentru realizarea cărora aceasta acţionează ca un instrument.

Astfel în formularea ei deplină, politica monetară poate fi definită ca ansamblul intervenţiilor băncii centrale sau autorităţilor monetare care se efectuează asupra lichidităţii economiei, în scopul de a contribui, prin utilizarea tehnicilor sau instrumentelor monetare la realizarea obiectivelor economice.
Politica monetară ca şi cea fiscală urmăreşte 4 scopuri:

  • asigurarea angajărilor,

  • stabilitatea preţurilor,

  • rată adecvată a schimbului valutar,

  • rată înaltă a creşterii economice.

Pentru realizarea acestor obiective autorităţile monetare iau în considerare patru categorii de constrângeri:

  • prevenirea panicii financiare,

  • evitarea instabilităţii excesive a ratei dobânzii,

  • revenirea anumitor sectoare ale economiei să suporte povara politicii restrictive

  • câştigarea şi menţinerea încrederii investitorilor străini.

Back to Top