A vorbi despre macroeconomie inseamnă a analiza realitatea economică in complexitatea ei, avand in vedere toate elementele ce o compun. Prin acţiunea generată de forţele care o conduc, această realitate economică işi modifică starea – de echilibru sau dezechilibru – de la moment la altul. Analiza macroeconomică impune a lua in considerare mediul economic ca un intreg, cu perioadele sale de avant sau de recesiune, cu nivelul total al producţiei şi al serviciilor oferite pe piaţă, fără a putea să se facă abstracţie de nivelul preţurilor şi de ciclicitatea cu care acestea se modifică – generand de cele mai multe ori inflaţie şi, din păcate, destul de rar deflaţie, de nivelul forţei de muncă care să asigure realizarea unui anumit nivel al producţiei şi, implicit, de gradul efectiv de ocupare.

Toate acestea au ca finalitate, in fond, asigurarea, pe termen lung, a unui anumit nivel de creştere economică, care, in definitiv, este dat de acţiunile intreprinse pe termen scurt – acţiuni concretizate in fluctuaţii care generează ciclurile de producţie (business cycles). In ultimii ani, pe fondul accentuării presiunilor inflaţioniste şi a celor legate de creşterea numărului şomerilor, al accentuării dezechilibrelor macroeconomice, se vorbeşte tot mai mult de adoptarea unui mix de politici economice care să conducă la stabilizarea macroeconomică.

Nu de puţine ori, stabilizarea macroeconomică era asociată cu stabilizarea monetară. Stabilizarea monetară, in sensul de bază al cuvantului, presupune, in fapt, schimbarea sistemului monetar specific economiei respective, in primul rand prin schimbarea monedei ce circulă in acea economie (in sensul restabilirii unei noi valori pentru moneda puternic depreciată). Dacă avem in vedere cealaltă faţetă a stabilizării, şi anume stabilizarea macroeconomică, aceasta are in vedere asigurarea stabilităţii economice prin restabilirea echilibrului general al economiei analizate.

Semantic, verbul a stabiliza presupune a readuce la stabilitate un anumit lucru.1 In cazul economiei, după cum am mai arătat, implică un ansamblu de măsuri care să permită restabilirea tuturor echilibrelor economice in scopul atingerii unui anumit nivel al creşterii economice, pe fondul unui anumit grad al ocupării, in condiţiile luptei pentru menţinerea stabilităţii preţurilor, precum şi a celei privind eliminarea sau, in ultimă instanţă, reducerea deficitelor bugetar şi al balanţei comerciale. Toate acestea se află in stransă legătură cu „sănătatea monedei”, de a cărei stabilitate depinde, in final, situaţia economiei in ansamblu.

Procesul de stabilizare macroeconomică este puternic influenţat de măsurile de politică economică adoptate, de coerenţa acestora şi, implicit, de gradul in care autorităţile implicate in aplicarea acestor măsuri sunt capabile să conlucreze in vederea atingerii obiectivelor propuse.

De acurateţea acestor măsuri depinde, in fapt, rezultatul politicii de macrostabilizare, de restabilire a echilibrului economic general, care să permită asigurarea unui nivel de trai decent pentru populaţia economiei analizate. Ca urmare, politica macroeconomică se concretizează în ansamblul instrumentelor şi măsuriloradoptate de autorităţile unei ţări, in scopul influenţării principalelor variabile economice şi al atingerii nivelului dorit pentru economia respectivă.

Altfel spus, „ politica economică este o intervenţie deliberată a statului in domeniul economic in scopul de a infăptui anumite obiective de ordin structural sau conjunctural”. Realizarea acestei politici economice este legată de atingerea obiectivelor propuse. Obiectivul ideal, care ar genera şi o deplină macrostabilizare, ar fi acela al asigurării unei creşteri economice durabile, in condiţiile unei ocupări complete a forţei de muncă, ale unui buget de stat şi unei balanţe comerciale echilibrate, toate acestea pe fondul stabilităţii preţurilor.

Ceea ce este de menţionat este faptul că realizarea unui astfel de obiectiv complex a rămas doar la stadiul teoretic, practica demonstrand, nu o dată, că atingerea uneia dintre componentele lui poate fi in contradicţie cu realizarea altora. Cel mai concludent exemplu este acela reliefat de Curba lui Philips, potrivit căreia nu se poate realiza stabilitatea preţurilor – deci un nivel scăzut al inflaţiei – cu asigurarea unui ridicat nivel al ocupării forţei de muncă. Problema care se ridică este aceea a alegerii obiectivului de politică economică ce trebuie avut in vedere prin mixul de politici economice ce se adoptă. Chiar dacă „obiectivul este acelaşi, mijloacele de a-l atinge – nu. Economia este un mecanism atat de complex, incat conducerea ei este asemănată mai degrabă cu o artă decat cu o ştiinţă exactă. Soluţiile oferite pentru o problemă sau alta sunt, de obicei, multiple, uneori chiar aparent contradictorii.”

Atingerea acestor obiective are la bază, in definitiv, instrumentele utilizate de autoritatea abilitată cu realizarea politicii macroeconomice. Aceste instrumente sunt reprezentate de componentele politicii economice, componente ce se concretizează in tot atatea politici independente, dar in acelaşi timp corelate una cu cealaltă: politica monetară, politica valutară (considerată de unii economişti ca fiind parte componentă a politicii monetare, iar de alţii ca politică distinctă in cadrul politicii macroeconomice), politica fiscală, politica comercială şi, nu in ultimul rand, politica veniturilor. Aceste instrumente pot conduce la realizarea doar a unei părţi din obiectivele propuse (figura 1).

Corelaţia dintre obiectivele şi instrumentele politicii economice

Figura 1 Corelaţia dintre obiectivele şi instrumentele politicii economice

Obiectivele politicii economice

Realizarea stabilităţii macroeconomice este reflectată de modul in care sunt realizate obiectivele stabilite prin politica macroeconomică. In economiile contemporane, realizarea in bune condiţii a politicii de stabilizare macroeconomică este strans legată de obiectivul stabilit, obiectiv generat de specificul economiei analizate.

Grad ridicat al ocupării forţei de muncă

Obiectivul cu cel mai mare impact social este reprezentat de gradul de ocupare al forţei de muncă, mergandu-se pe maximizarea acestuia. In ceea ce priveşte acest obiectiv, este aproape clară dorinţa inregistrării unui nivel ridicat al ocupării, pe de o parte pentru a se asigura un nivel de trai decent, iar pe de altă parte pentru a asigura un nivel ridicat al ofertei de produse. Atingerea unui astfel de obiectiv implică nenumărate probleme. O primă problemă este cea legată, incă de la inceput, de definirea nivelului ce caracterizează gradul cel mai inalt de ocupare. Ar fi o greşeală foarte mare dacă s-ar considera că există economii in care există o ocupare totală a forţei de muncă. In cadrul oricărei economii există, in permanenţă, şomaj fricţional. „Consensul analiştilor economici, in ceea ce priveşte factorii fricţionali, este acela că nivelul cel mai ridicat al ocupării forţei de muncă este atins […] atunci cand rata şomajului este cuprinsă intre 3% - 4% din totalul forţei de muncă civilă”.

In condiţiile economiilor actuale, pe fondul restructurării macroeconomice, nivelul şomajului fricţional a crescut destul de mult. De aceea, autorităţile incearcă să determine cu mare atenţie care sunt cauzele care determină această creştere. Complexitatea economiilor actuale conduce automat la manifestarea anumitor forţe care generează presiuni pe piaţa forţei de muncă.

Factorii care generează şomajul fricţional sunt reprezentaţi de:

  • factori sezonieri , in baza cărora cererea de locuri de muncă variază in funcţie de vreme şi de perioada din an, un exemplu concludent fiind reprezentat de activitatea din construcţii, turism etc.;

  • factori geografici, ce influenţează oferta de forţă de muncă in funcţie de amplasarea geografică a locurilor de muncă; oferta de forţă de muncă nu are o elasticitate ridicată faţă de acest factor;

  • factori structurali - restructurarea unor domenii de activitate din cadrul unei economii presupune automat şi o recalificare a forţei de muncă, deoarece, de cele mai multe ori, cei disponibilizaţi nu-şi pot găsi un alt loc de muncă pe vechiul domeniu de activitate;

  • factori discriminatori - in ciuda evoluţiei economice, culturale şi sociale inregistrate la nivel mondial, mai apar, incă, discriminări in ceea ce priveşte ocuparea unui loc de muncă, discriminări datorate fie naţionalităţii, fie rasei, fie opţiunilor politice şi religioase, fie datorate varstei sau sexului.

Toate acestea conduc la o majorare a şomajului fricţional. Cu toate acestea se consideră că, la nivelul oricărei economii, există şomaj fricţional şi singura problemă avută in vedere de autorităţi este aceea a diminuării cat mai mult a acestei laturi a şomajului. Pe langă şomajul fricţional, in cadrul şomajului se mai include şi un alt aspect, aşa-numitul şomaj ascuns, determinat in fapt de factori pur subiectivi (specifici celui care işi caută un loc de muncă, aici fiind incluse persoanele care „ declară că doresc să muncească, dar care nu-şi caută un loc de muncă deoarece consideră că orice căutare va fi in zadar”

Toate aceste componente pot fi identificate cu oarecare dificultate la nivelul oricărei economii, ca să nu mai vorbim şi de existenţa muncii la negru care distorsionează, intr-o oarecare măsură, situaţia ratei şomajului. De aceea, destul de mulţi economişti consideră că nivelul optim al ratei şomajului este acela care, in corelaţie cu rata inflaţiei, nu generează o creştere accelerată. Cu toate acestea, nu se poate spune cu exactitate care este nivelul optim al ratei şomajului care generează, intr-adevăr, ocuparea deplină a forţei de muncă.

In literatura de specialitate corelaţia cea mai des intalnită este ce legată de rata şomajului şi rata inflaţiei. Chiar dacă această corelaţie ( Curba lui Philips) a cunoscut modificări in timp, pe termen scurt aceasta prezintă importanţă, motiv pentru care un alt obiectiv de politică economică este considerat ca fiind reprezentat de stabilitatea preţurilor.

Stabilitatea preţurilor

Dacă pornim de la ceea ce exprimă Curba lui Philips, că unei rate a şomajului scăzută ii corespunde o rată a inflaţiei ridicată, este evident faptul că menţinerea unui nivel ridicat al ocupării forţei de muncă, fără a lua in considerare alţi factori economici, conduce, automat, la inregistrarea unor costuri ridicate la anumite niveluri. Aceste costuri, reprezentate, in principal, de nivelul preţurilor din economie, nu au cum să nu se repercuteze, mai departe, asupra nivelului puterii de cumpărare, deoarece o creştere a preţurilor generează automat o creştere a cererilor de majorare a salariilor şi implicit o majorare a costurilor de producţie, ce se reflectă, mai departe, in preţurile produselor pe piaţă. Aceste fluctuaţii puternice de preţuri inregistrate la nivel mondial in ultima perioadă au condus la reorientarea politicii autorităţilor, in sensul renunţării la urmărirea asigurării unui anumit nivel al creşterii economice in scopul asigurării unei stabilităţi relative a preţurilor, care să permită restabilirea echilibrului economic general. In acest sens, Marshall & Swanson [1974] afirmau că „ stabilitatea nivelului preţurilor reprezintă un obiectiv important al politicii de stabilizare economică deoarece instabilitatea nivelului preţurilor, manifestată, in principal, sub forma inflaţiei, poate avea efecte intinse şi adverse in economie. Latura nefavorabilă a efectelor, pornind de la creşterea inflaţiei, include o reducere a eficienţei economice, o distorsiune inechitabilă şi capricioasă in ceea ce priveşte repartiţia veniturilor şi o inrăutăţire a poziţiei balanţei internaţionale de plăţi”.

In condiţiile in care in cadrul unei economii rata inflaţiei este la un nivel ridicat (de peste două cifre), ineficienţa economică se manifestă acut, fenomenul cel mai frecvent intalnit fiind acela al creşterii cererii agregate, in condiţiile in care oferta işi menţine ritmul de creştere anterior. Nivelul cererii crescand automat, se ajunge la o nouă modificare de preţuri, ceea ce conduce şi la o creştere a cererii pentru modificarea salariilor, cerere care, de cele mai multe ori, este satisfăcută doar intr-o mai mică măsură, deoarece aceasta reprezintă o cheltuială care generează noi creşteri de preţ. Mai trebuie adăugat că, indiferent de productivitatea sectorului de activitate, cererea pentru creşterea salariilor este aceeaşi, motiv pentru care eficienţa din anumite sectoare este suportată de către alte sectoare. Pe de altă parte, o rată ridicată a inflaţiei generează şi o distribuţie arbitrară a veniturilor la nivelul economiei; astfel că cei ce inregistrează venituri variabile vor beneficia automat de creşteri salariale mult mai rapide decat cei care au un venit fix.

Dacă avem in vedere cadrul extern al economiei, nu trebuie uitat impactul instabilităţii preţurilor asupra acestei activităţi, reliefat de balanţa de plăţi. Scăderea eficienţei economiei conduce şi la reducerea competitivităţii produselor exportate, motiv pentru care piaţa externă de desfacere se poate restrange. Pe de altă parte, crescand preţurile de producţie, este posibil ca pe piaţa externă să existe producători mult mai competitivi, cel puţin din punct de vedere al preţurilor practicate. O rată a inflaţiei ridicată conduce şi la devalorizarea monedei naţionale, fapt care poate genera o inhibare a exporturilor. Pe de altă parte, dacă producţia internă este dependentă, intr-o oarecare măsură, de materiile prime din import, continuarea activităţii este echivalentă cu o creştere a preţurilor de producţie, ceea ce conduce la o nouă modificare de preţuri la nivelul economiei, ajungandu-se, astfel, la o spirală inflaţionistă ale cărei costuri de eliminare sunt foarte ridicate.

Stabilitatea preţurilor se conturează ca fiind unul dintre cele mai importante obiective de politică economică. In condiţiile urmăririi realizării acestui obiectiv trebuie avut in vedere faptul că noţiunea de stabilitate a preţurilor nu presupune ca toate preţurile să fie stabile sau fixe. Pragmatic, se pune accent pe menţinerea unei stabilităţi la nivelul mediu al preţurilor, urmărindu-se, in definitiv, stabilitatea relativă a acestora şi, nicidecum, cea absolută. Economiştii consideră că stabilitatea relativă a preţurilor există in condiţiile in care rata anuală de creştere a preţurilor, determinată pornind de la un indice de preţ reprezentativ, este de cel mult 2%. Dacă stabilitatea preţurilor constituie, in prezent, una dintre principalele direcţii de acţiune ale autorităţilor, trebuie să avem in vedere faptul că una dintre problemele generate de inflaţie este şi stagnarea economică. Există, astfel, cazuri in care prin politica economică a statului se are in vedere asigurarea unei creşteri economice sustenabile.

Creştere economică

In ceea ce priveşte asigurarea unui anumit nivel al creşterii economice, acesta reprezintă, pentru unele ţări, una dintre cele mai importante coordonate ale politicii de stabilizare macroeconomică. Dacă avem in vedere aspectele semantice, noţiunea de creştere economică are mai multe faţete, atat cantitative, cat şi calitative. Nu trebuie uitat că există mai multe modalităţi de a măsura nivelul creşterii economice; cu toate acestea, analiştii economici inclină către utilizarea ritmului de creştere a produsului intern brut al ţării analizate, considerand că acesta reflectă cel mai bine gradul de dezvoltare al economiei avute in vedere, pentru simplul motiv că acesta reflectă nivelul efectiv al activităţii economice desfăşurate pe teritoriul ţării analizate. Bineinţeles că se are in vedere nivelul real al produsului intern brut, tocmai din dorinţa de a se evidenţia nivelul efectiv al creşterii, fără a lua in considerare evoluţiile inflaţioniste.

Stabilirea ritmului de creştere economică are la bază inregistrările cantitative din anii anteriori, la acest factor adăugandu-se, bineinţeles, şi factorii conjuncturali care, de cele mai multe ori, influenţează semnificativ creşterea economică. Dacă la inceputul secolului al XX-lea se mergea pe ideea asigurării unei creşteri economice de cel puţin 3% - 4%, in prezent aceste aşteptări pot fi mult mai pesimiste. Pentru a vorbi de o creştere economică viabilă trebuie să se inregistreze o creştere efectivă la nivelul producţiei unei ţări (cantitativ) şi nu, in mod simplu, o creştere a valorii monedei naţionale. La acestea trebuie să se adauge şi faptul că mixul de produse şi servicii trebuie astfel alcătuit incat să stimuleze cererea reală şi deci să stimuleze consumul. Asigurarea creşterii economice depinde, in cadrul unei economii de piaţă, pe de o parte de situaţia ofertei agregate (oferta agregată excedentară generează stagnare economică), iar pe de altă parte de ajustarea gamei de produse şi servicii oferite pe piaţă la necesităţile clientelei (este cunoscut cazul producţiei pe stoc care a condus la scădere drastică a creşterii economice in nenumărate ţări).

Asigurarea unui anumit nivel al creşterii economice presupune două aspecte:

  • fie asigurarea unei creşteri economice extensive (bazată pe creşterea numărului angajaţilor, spre exemplu);

  • fie imbunătăţirea condiţiilor existente de lucru, care să permită creşterea productivităţii (presupunand astfel o creştere economică intensivă).

Dacă avem in vedere acest din urmă aspect, trebuie recunoscut că realizarea de noi investiţii este calea cea mai bună pentru asigurarea creşterii economice. Problema care apare este legată de crearea cadrului care să permită atragerea de investitori (atat din punct de vedere financiar, cat şi fiscal, precum şi din punctul de vedere al stabilităţii politice, militare, specifică ţării avute in vedere şi chiar zonei din care face parte ţara analizată). Toate aceste ţinte de stabilizare macroeconomică au in vedere doar aspecte economice interne.

Echilibrarea balanţei de plăţi externe

In ultima perioadă, insă, este cunoscut impasul prin care trec nenumărate ţări, impas generat de inrăutăţirea poziţiei balanţei de plăţi externe proprii (cazul cel mai concludent fiind cel al Statelor Unite ale Americii care in ultimii ani au inregistrat substanţiale deficite ale balanţei de plăţi externe, deficite care se repercutează, in primul rand, asupra puterii economice a dolarului, fiind necesare mai multe intervenţii pe piaţa internaţională, din partea partenerilor de afaceri externi, tocmai in vederea susţinerii dolarului american).

Alegerea unui astfel de obiectiv este determinată tocmai de necesitatea susţinerii monedei naţionale, aceasta putand să conducă la inrăutăţirea situaţiei economice a ţării analizate la toate nivelurile, fără a mai lua in considerare faptul că un deficit al balanţei de plăţi implică un efort financiar suplimentar, tocmai pentru acoperirea acestuia.

Controlul deficitului bugetului de stat

Deprecierea monetară reprezintă un alt factor care presupune adoptarea unei politici ferme de stabilizare macroeconomică. Finanţarea deficitelor bugetare pe baza emisiunii monetare poate, treptat, să accentueze presiunile inflaţioniste din economie, acestea repercutandu-se, in primul rand, asupra valorii monedei naţionale, valoare care conduce, mai departe, la scăderea puterii de cumpărare şi, implicit, a nivelului de trai. Ca urmare, in ultima perioadă, printre obiectivele de politică economică se află şi cel privind asigurarea controlului deficitului bugetului de stat.

Cheltuielile destul de ridicate ale statului, la care se adaugă amplul fenomen al arieratelor (manifestat mai ales la nivelul economiilor aflate in tranziţie la economia de piaţă), au condus, in ultima perioadă, la deficite bugetare semnificative; acestea au impus eforturi financiare insemnate din partea statului, ca să nu mai vorbim de faptul că, de cele mai multe ori, pentru obţinerea de finanţare externă (in special de la Fondul Monetar Internaţional) una dintre condiţii a fost aceea a respectării unei anumite ponderi a deficitului bugetar in cadrul PIB.

Atingerea simultană a acestor obiective ar reprezenta un ideal pentru orice ţară. Cu toate acestea, practica a demonstrat-o, există situaţii cand chiar şi atingerea unui singur obiectiv este destul de anevoioasă şi, de cele mai multe ori, presupune adoptarea de politici economice restrictive, dure.

Conflictul dintre obiectivele politicii macroeconomice

Alegerea obiectivelor de politică economică este de foarte multe ori contradictorie, deoarece atingerea unuia dintre obiective poate conduce la nerealizarea celorlalte ţinte, motiv pentru care se pune un deosebit accent pe stabilirea unui obiectiv unic de politică macroeconomică care să permită, intr-adevăr, realizarea stabilizării macroeconomice. Cea mai cunoscută contradicţie este cea dintre rata inflaţiei şi rata şomajului, Curba lui Philips fiind infirmată pe termen lung. Pe de altă parte, este destul de greu să se realizeze asigurarea creşterii economice fără a se genera o oarecare modificare la nivelul preţurilor şi, in consecinţă, o modificare in sens ascendent a inflaţiei. In acelaşi timp, asigurarea stabilităţii preţurilor impune, din partea statului, cheltuieli suplimentare pentru susţinerea salariilor bugetarilor la un nivel care să permită un oarecare trai decent. Cheltuielile suplimentare pot fi acoperite prin diminuarea numărului celor care desfăşoară activitate in domeniul bugetar, fapt ce generează o creştere a ratei şomajului. Creşterea economică se consideră că este favorizată, insă, de existenţa unui anumit nivel al inflaţiei, aceasta din urmă stimuland investiţiile.

Pe de altă parte, existenţa unui nivel ridicat al inflaţiei generează erodarea capitalurilor, motiv pentru care posesorii de disponibilităţi incearcă să-şi plaseze cat mai bine resursele, astfel incat să minimizeze pierderile de valoare generate de inflaţie. In acest sens se inregistrează o creştere a r atelor de dobandă, creştere care poate influenţa negativ procesul investiţional (costul creditului crescand simţitor).

Inflaţia ridicată conduce la depreciera monedei naţionale. Un oarecare nivel al deprecierii poate stimula schimburile externe (in principal exporturile) ca urmare a valorii mult mai mari a valutei de contract comparativ cu moneda internă. Pe de altă parte, importurile devin mult mai costisitoare, fapt ce duce la o reducere a acestora (cel puţin din punct de vedere teoretic, deoarece practica a demonstrat că există şi situaţii – cazul economiilor a căror activitate depinde de materii prime şi materiale din import sau al celor pentru care preţul produselor din import este avantajos, comparativ cu cel al produselor indigene – cand nivelul importurilor se menţine). Dacă economia este dependentă de astfel de importuri, atunci nu există decat două alternative: fie se reduc importurile şi, ca urmare, se va reduce şi producţia ce are la baza materiile prime din import (spre exemplu), fie se menţin importurile la nivelul anterior, dar in mod evident se va inregistra o creştere simţitoare la nivelul preţurilor produselor rezultate. Indiferent de alternativă, impactul se va simţi şi asupra poziţiei balanţei de plăţi.

Avand in vedere toate aceste conflicte de interese, tot mai frecventă este părerea potrivit căreia politica economică elaborată trebuie să aibă la bază un obiectiv bine conturat şi care, prin măsurile adoptate, să poată fi atins şi, implicit, să permită realizarea stabilizării macroeconomice, deci restabilirea echilibrului general al economiei.

Alegerea obiectivului fundamental de politică macroeconomică este o problemă importantă pentru factorii de decizie. Care trebuie să fie acest obiectiv? Obiectivul ales este cel ce poate fi realizat cu forţele proprii economiei respective sau nu? Toate aceste intrebări sunt tot atatea probleme la care autorităţile trebuie să răspundă in timp real, pentru ca politica macroeconomică să dea roade. Ca urmare se are in vedere realizarea unui aşa-numit mix optim al dezechilibrelor, adică acceptarea anumitor dezechilibre cu condiţia ca existenţa acestora să nu agraveze situaţia economică a ţării.

Intr-o lume perfectă nu există dezechilibre interne şi externe; economiile funcţionează cu ocuparea deplină a forţei de muncă şi nu există deficite de performanţă. Dar lumea reală este imperfectă şi, intrucat dezechilibrele se produc continuu, are sens să ne imaginăm şi să tindem către o presupusă combinaţie, un mix optim de dezechilibre. De fapt, compromisurile efectuate de factorii de decizie in elaborarea politicilor economice constituie un exemplu grăitor in acest sens.”

In cazul economiei romaneşti, pe fondul manifestării a grave dezechilibre macroeconomice, cel mai puternic factor destabilizator al economiei era reprezentat de creşterea generalizată, mult prea rapidă a preţurilor. Impactul puternic al acestei creşteri de preţuri asupra economiei, in ansamblul său, a condus la adoptarea ca obiectiv de politică macroeconomică a menţinerii stabilităţii preţurilor. Ţinta adoptată este de o mare importanţă pentru economia romanească, de realizarea acesteia depinzand, in fond, realizarea politicii de stabilizare macroeconomică.

Realizarea acestui obiectiv este strans legată, insă, de politica macroeconomică adoptată, altfel spus, de mixul de politici elaborat şi aplicat de către autorităţi, politici ce sunt reprezentate de un ansamblu de măsuri restrictive sau, dimpotrivă, expansioniste, menite să conducă la restabilirea echilibrului economic general.

Instrumente de politică economică

In mod incontestabil se consideră că politica macroeconomică este reprezentată de două componente importante, de realizarea cărora, ca de altfel şi de acţiunea cărora depinde, in fond, realizarea politicii macroeconomice: politica monetară şi politica fiscală. La acestea se mai adaugă, insă, şi politici precum cea a veniturilor, politica valutară (dacă o considerăm ca politică oarecum independentă faţă de politica monetară – ceea ce este de preferat ca urmare a importanţei deosebite şi a implicaţiilor generate la nivelul economiei de modificările cursului valutar al monedei naţionale), precum şi politica comercială a ţării analizate.

Lăsand la o parte chestiunile legate de viteza de acţiune şi de predictibilitatea diferitelor politici, problemele avute in vedere sunt determinate de preferinţele politice. Conservatorii vor veni intotdeauna cu argumente in favoarea reducerii taxelor. Ei vor favoriza intotdeauna politici de stabilizare care reduc taxele şi impozitele in perioadele de recesiune şi care restrang cheltuielile guvernamentale in perioadele de avant economic. Cu timpul […] sectorul guvernamental va deveni destul de redus, exact aşa cum il doresc conservatorii. Există şi opinii contrare care consideră că guvernul trebuie să aibă un rol important in asigurarea cheltuielilor pentru educaţie, mediu, pentru pregătirea şi recalificarea profesională etc. şi care, prin urmare, favorizează politici expansioniste bazate pe creşterea cheltuielilor guvernamentale şi pe taxe ridicate care să stopeze un boom economic.”

După cum se poate observa, divergenţe in ceea ce priveşte mixul de politici economice există şi vor exista, in funcţie de orientarea de gandire economică.

Teoretizări privind mixul de politici macroeconomice

Problemele cu care s-a confruntat economia mondială de-a lungul anilor au determinat teoreticienii să emită nenumărate idei legate de posibilitatea restabilirii echilibrului economic general. Toate acestea au in vedere, in fond, elaborarea unui program de politică economică care să permită eliminarea, pe cat posibil, a factorilor destabilizatori, toate acestea fiind orientate in direcţia atingerii obiectivului propus. Indiferent de optica privind direcţiile de acţiune adoptate in ceea ce priveşte politica macroeconomică (asigurarea unei creşteri economice prin intermediul creşterii cheltuielilor guvernamentale sau pe baza unei politici monetare expansioniste din punct de vedere al ratei dobanzii, care să conducă la stimularea investiţiilor, dar şi la o creştere a masei monetare aflate in circulaţie sau, dimpotrivă, adoptarea unor politici restrictive in ceea ce priveşte creşterea ofertei de monedă din economie, in scopul franării creşterii generalizate a preţurilor, sau creşterea taxelor, in scopul susţinerii cheltuielilor guvernamentale), s-a conturat foarte bine ideea că cele mai importante instrumente de politică macroeconomică sunt reprezentate depolitica monetară şi politica fiscală. „ Dezbaterile privitoare la mix au fost şi sunt frecvent in centrul controverselor politice”.

Mixul de politici macroeconomice in abordare clasică şi monetaristă

Teoria clasică, al cărei iniţiator a fost Adam Smith, pledează pentru lipsa intervenţionismului statului la nivelul economiei, deoarece lumea este perfectă, echilibrul economic general stabilindu-se in mod automat, forţele pieţei conducand tocmai la restabilirea acestuia. Se are in vedere faptul că, indiferent de economie, ocuparea forţei de muncă este deplină – neexistand practic şomaj, fapt infirmat de evoluţiile ulterioare – pieţele dispunand de acea capacitate de autoreglare permanentă care face, practic, nefolositoare intervenţia statului in economie. Pornind de aici, susţinătorii teoriei clasice consideră curba ofertei agregate ca fiind verticală (indiferent de nivelul preţurilor de pe piaţă, oferta de produse este aceeaşi), motiv pentru care se consideră că modificările ce intervin la nivelul produsului intern brut nu depind de posibile modificări ale nivelului preţurilor de piaţă.

In ceea ce priveşte politica monetară, aceasta este practic inexistentă, banii neavand un rol important in modificările intervenite la nivelul economiei, deoarece modificarea intervenită in nivelul ofertei nominale de bani generează o modificare de aceeaşi mărime la nivelul preţurilor, motiv pentru care cantitatea reală de bani din economie rămane constantă şi, in consecinţă, nu se realizează o deplasare a curbei cererii agregate. In accepţiunea lui Dornbusch & Fischer [1998]: „ Conform condiţiilor vizand oferta in abordare clasică, o majorare in nivelul cantităţii nominale de bani aflate in circulaţie determină o creştere a nivelului preţurilor in aceeaşi proporţie, dar lasă nivelul real al producţiei nemodificat.”

In aceste condiţii, prin intermediul neutralităţii monedei, cea mai simplă modalitate de a influenţa nivelul creşterii preţurilor şi, implicit, al inflaţiei ar fi aceea a controlării cu stricteţe a nivelului de creştere a ofertei de monedă din economie. Din punct de vedere fiscal, dacă se are in vedere o politică fiscală expansionistă, caracterizată fie de creşterea cheltuielilor guvernamentale, fie de o reducere a taxelor, aceasta conduce la o creştere a cererii agregate, cerere agregată ce nu poate fi acoperită, deoarece nivelul producţiei este acela dat de nivelul ocupării depline a forţei de muncă. Singura posibilitate de restabilire a echilibrului este aceea a creşterii preţurilor pană la acel nivel care să asigure obţinerea aceluiaşi nivel de producţie, dar care să anihileze cererea excedentară. La acest nou nivel de echilibru are loc o creştere mult mai mare a cheltuielilor guvernamentale, asistand la aşa-numitul fenomen de „crowding out”, orice creştere inregistrată in cheltuielile guvernamentale avand la bază, in fond, o reducere de aceeaşi mărime la nivelul cheltuielilor realizate de sectorul privat.

Ideile acestei şcoli au fost preluate mai tarziu, cu modificări importante, de către Şcoala monetaristă, susţinătorii acesteia afirmand că moneda joacă un rol important in influenţarea nivelului producţiei şi al preţurilor din economie. Modificările inregistrate in cantitatea de monedă aflată in circulaţie generează efecte importante la nivelul economiei reale, in sensul că politica monetară poate influenţa nivelul general al producţiei din economia analizată. Concluzia clară la care se ajunge este aceea că pe termen scurt curba ofertei agregate nu poate fi verticală. Ca urmare, pentru prima dată se face distincţie intre termenele de manifestare a influenţelor, afirmandu-se că o modificare a cantităţii de monedă aflată in circulaţie va genera intai de toate o modificare a nivelului producţiei şi abia, intr-un final, va influenţa nivelul preţurilor. Astfel că: „ Monetarismul inseamnă mai mult decat argumentul că banul este cel mai important determinant al performanţei macroeconomice”.

Problemele generate de marea criză din anii ’30, cand pentru prima dată s-au ridicat intrebări legate de o posibilă politică de stabilizare macroeconomică, i-a determinat, odată in plus, pe monetarişti să afirme că toate aceste grave dezechilibre au avut, in fond, la bază cauze monetare, evidenţiindu-se din plin ineficienţa politicii monetare din acea perioadă, ca urmare, nu in ultimul rand a aflării acesteia, sub o oarece influenţă a politicii fiscale, care juca un rol central in cadrul politicii macroeconomice.

Politica economică in abordare keynesistă

Ideea de la care porneşte teoria keynesistă este aceea potrivit căreia, indiferent de situaţie, curba ofertei agregate este orizontală, ceea ce inseamnă că oferta de bunuri şi produse de pe piaţă variază pentru acelaşi nivel al preţurilor. Această teorie diferă de cea clasică prin faptul că susţinătorii keynesismului consideră că există şomaj determinat de şomajul fricţional. In aceste condiţii, oricat s-ar produce, nivelul preţurilor nu se modifică.

Dacă se are in vedere o politică fiscală expansionistă, bazată fie pe creşterea cheltuielilor guvernamentale, fie pe reducerea nivelului fiscalităţii, nivelul preţurilor nu se modifică, singurele influenţe manifestandu-se la nivelul producţiei şi al gradului de ocupare (in sensul creşterii nivelului acestor variabile).

In plan monetar, adoptarea unei politici monetare expansioniste conduce la aceleaşi rezultate: expansiune la nivelul producţiei oferite pe piaţă, impactul asupra nivelului preţurilor fiind zero. Dacă avem in vedere opiniile keynesiste privind politica de stabilizare macroeconomică, acestea se bazează pe un model ce are la bază cererea agregată. Susţinătorii acestei teorii afirmă că marea criză din anii ’30 a fost rezultatul unei politici fiscale inadecvate; in plan monetar se afirmă că nu se mai putea face nimic pentru a preveni criza, deoarece ratele dobanzilor erau destul de scăzute incat să poată stimula investiţiile.

Problema care a apărut aici era insă legată de existenţa unei slabe cereri de investiţii, aceasta fiind considerată, practic, indiferentă la evoluţiile ratelor de dobandă. Pentru prevenirea unei crize, keynesiştii propun adoptarea unei politici fiscale contraciclice bazată, in primul rand, pe reducerea gradului de fiscalitate şi pe creşterea cheltuielilor guvernamentale, in condiţiile in care sectorul privat manifestă o puternică instabilitate. Se pune astfel accent, incă o dată, pe intervenţia statului in economie, ca singură posibilitate de asigurare a stabilităţii macroeconomice. Se evidenţiază, chiar dacă nu in mod direct, rolul important atribuit politicii fiscale in defavoarea celei monetare.

Aceste două curente de gandire reflectă, in definitiv, cele două extreme ale gandirii economice, treptat fiind infirmate de realitatea economică mondială. Nu trebuie să facem abstracţie de ele, pentru că, independent una de cealaltă, cele două propun soluţii care, combinate, pot permite ieşirea din criză. In acelaşi timp, practica a infirmat faptul că pentru realizarea stabilizării trebuie să se acorde o atenţie deosebită stimulării cererii agregate şi intensificării intervenţiei statului in economie.

Prin adoptarea modelelor bazate pe stimularea ofertei agregate (supply side economics) se are in vedere un amplu proces de dereglementare in planul pieţelor, in condiţiile in care intervenţia statului in economie se diminuează simţitor. In contextul acestor idei, in cadrul politicii economice de stabilizare un rol important revine politicii monetare care, in contextul unor creşteri de proporţii ale preţurilor, trebuie să adopte acele măsuri care să conducă la asigurarea stabilităţii lor. Asigurand stabilitatea preţurilor pe termen lung, politica monetară poate permite creşterea economică şi chiar o reducere a nivelului şomajului. Toate acestea pot fi realizate, insă, printr-o stransă colaborare cu politica fiscală , politica veniturilor şi politica comercială care să stimuleze, o dată in plus, oferta agregată din economie. Pe de altă parte, procesul de globalizare inregistrat la nivel mondial şi, implicit, deschiderea economiilor naţionale către exterior, precum şi eliminarea barierelor in ceea ce priveşte circulaţia liberă a capitalurilor sunt tot atatea elemente care evidenţiază rolul deosebit pe care il are politica monetară la nivelul politicii macroeconomice – avand in vedere, in situaţia de faţă, componenta politicii monetare şi anume politica valutară.

Trecerea la economia de piaţă a ţărilor din centrul şi estul Europei a ridicat şi ridică, in continuare, nenumărate probleme legate, in primul rand, de adoptarea acelui mix de politici macroeconomice care să permită realizarea stabilizării macroeconomice. Trebuie făcută şi precizarea că stabilizarea macroeconomică presupune restabilirea echilibrului economic general in paralel cu instaurarea cadrului instituţional şi organizatoric specific economiilor de piaţă.

Economia romanească şi mixul de politici macroeconomice

Ca in orice economie, atingerea obiectivelor de politică macroeconomică implică o puternică coordonare (atat temporală, cat şi din punct de vedere al consistenţei) intre componentele politicii de stabilizare. Realizarea acestei coordonări vizează, in fapt, adoptarea acelor măsuri care să permită ca efectele generate de acestea intr-un anumit domeniu să nu fie anihilate de efectele generate de aplicarea celeilalte politici. Luand in considerare afirmaţiile lui Marshall şi Swanson [1974], precum şi ale lui Dornbusch, Fischer şi Startz [1998]14 privind mixul de politici macroeconomice (mix format primordial din politica monetară şi cea fiscală), se evidenţiază clar că politica monetară prezintă o foarte mare flexibilitate in ceea ce priveşte adaptarea la noile condiţii economice. La celălalt pol se află politica fiscală care nu permite o aşa de mare largheţe in acţiunile intreprinse, fiind destul de greu să se modifice, in principal, sistemul fiscal la intervale scurte de timp.

Dacă avem in vedere condiţiile de manifestare a unei inflaţii ridicate, analiştii economici au ajuns la concluzia că un mix de politici – monetară-fiscală – este mult mai eficient decat aplicarea independentă a fiecărei politici. In cazul economiilor in tranziţie, trecerea de la economia planificată la economia de piaţă impunea o politică fermă de macrostabilizare, insoţită de o politică de restructurare fermă (Wissels [1995], Ricoeur- Nicolai şi Zlotowski [1996]16, Fischer şi Sahay [2000]).

Economia romanească, după 1989, era pur şi simplu „aruncată” in avalanşa problemelor legate de trecerea la economia de piaţă. Izolarea atat financiară, cat şi din punct de vedere al pieţelor de desfacere ale produselor proprii, precum şi stabilirea administrativă a tuturor variabilelor macroeconomice s-au concretizat in tot atatea cauze care au determinat derapajul economiei romaneşti.

La nivel internaţional, direcţiile de acţiune erau orientate către eliminarea, pe cat posibil, a statului din activitatea de producţie, evoluţia istorică arătand că, in ceea ce priveşte alocarea resurselor in sectorul productiv, eficienţa statului este mult scăzută faţă de sectorul privat. Acesta dispune, insă, in continuare, de mecanisme importante de influenţare a economiei: politica monetară, politica fiscală şi, nu in ultimul rand, politica comercială. Toate acestea se manifestă pe fondul unui puternic fenomen inflaţionist, politicile monetare antiinflaţioniste avand menirea tocmai de a elimina posibilele distorsiuni ce se pot manifesta in planul preţurilor, cu scopul de a inlătura posibilităţile speculative care să conducă la noi presiuni şi, implicit, să genereze o alocare ineficientă a resurselor financiare.

In planul situaţiei bugetare, chiar dacă s-a incercat controlul cat mai riguros al deficitelor bugetare, au existat nenumărate cazuri in care acest lucru nu a fost posibil, finanţarea acestora fiind de multe ori asociată cu emisiunea monetară a Băncii Centrale. Acesta reprezintă o cauză suplimentară in accentuarea presiunilor inflaţioniste. Astfel, la nivelul Uniunii Europene, una dintre condiţiile aderării la Zona Euro era aceea a eliminării finanţării deficitului bugetar pe baza emisiunii monetare a Băncii Centrale. La toate aceste probleme trebuie adăugate şi problemele cu care se confruntă ţările in echilibrarea balanţelor de plăţi.

In acest context internaţional, economia romanească a fost nevoită, după 1989, să se adapteze acestor aspecte, pe care, pană atunci, le evitase in virtutea conducerii planificate. Pe langă izolarea politică (determinată de imposibilitatea „comunicării” cu alte state occidentale), s-a manifestat puternic, in acest moment, şi izolarea financiară, Romania fiind una dintre puţinele ţări care nu dispunea de datorie publică externă, motiv pentru care relaţiile sale cu organizaţiile financiare internaţionale erau practic inexistente.

Reconectarea este, inevitabil, un proces de durată, dar evoluţiile din primul deceniu post-comunist sunt departe de calificativul satisfăcător: politica fiscală nu a reuşit să depăşească obiectivul – respectabil, altminteri, dar insuficient – de a evita deficitele excesive şi nu a reacţionat eficient asupra deficitului cvasifiscal; politica comercială a fost ezitantă şi confuză; in condiţiile predominanţei sectorului de stat din economie, politica salarială a rămas deosebit de importantă – dar rezultatele ei sunt dezamăgitoare; politica monetară a fost prizoniera obiectivelor multiple, unele dintre acestea (cum ar fi finanţarea agriculturii) absolut fără nici un fel de legătură cu activitatea normală a unei bănci centrale.”

Toate aceste ezitări au condus, in primii ani ai tranziţiei, la accentuarea presiunilor inflaţioniste, ajungandu-se, ca urmare a inconsecvenţei existente la nivelul decidenţilor, la o puternică spirală inflaţionistă.

In ultimii ani, orientarea către dezinflaţie este destul de clară, chiar dacă ţintele inflaţioniste stabilite nu sunt respectate in totalitate. In ceea ce priveşte stabilirea mixului de politici macroeconomice, a fost unanim acceptată conlucrarea dintre politica monetară şi cea fiscală. In condiţiile in care statul deţinea o pondere importantă la nivelul sectorului productiv, trebuia să se aibă in vedere şi politica salarială, tocmai pentru a se elimina posibile distorsiuni legate de repartizarea resurselor (situaţie valabilă şi in prezent). Rolul principal in acest proces amplu de stabilizare era atribuit politicii monetare, aceasta fiind, din păcate, cel mai bine conturată la acel moment al demarării procesului de tranziţie (atat din punct de vedere instituţional – Banca Naţională a Romaniei şi-a intrat in drepturile sale de Bancă Centrală destul de rapid – cat şi din punctul de vedere al credibilităţii acordate acesteia).

Una dintre principalele probleme cu care s-a confruntat politica monetară incă de la inceput a fost aceea a divergenţei dintre obiectivele impuse la nivel macroeconomic:

  • necesitatea adoptării unei politici restrictive in ceea ce priveşte controlul lichidităţii din economie;

  • obligativitatea finanţării automate a deficitelor bugetare.

La aceasta s-a adăugat şi decizia de liberalizare graduală a preţurilor, pornindu-se de la premisa că

transformarea graduală a economiei va reduce costurile sociale ale tranziţiei, cel puţin pe termen scurt, ceea ce va permite menţinerea stabilităţii interne”. (Isărescu [1996]).

Evoluţiile ulterioare au evidenţiat carenţele metodei adoptate, accentuand declinul economic care se manifestă mai puternic de la an la an. Nerespectarea termenelor privind finalizarea liberalizării preţurilor a reprezentat, de asemenea, un factor cheie care a condus la sporirea costurilor tranziţiei şi, nu in ultimul rand, a transmis, in plan extern, un semnal nefavorabil Romaniei către instituţiile financiar-monetare internaţionale (acestea amanandu-şi decizia acordării sprijinului financiar, motiv pentru care şi reacţia pieţei internaţionale de capital s-a orientat in aceeaşi direcţie).

După cum am mai afirmat, mixul de politici macroeconomice trebuia insoţit de o fermă politică de restructurare. Distorsiunile de la nivelul economiei reale şi lentul proces de restructurare, care a favorizat menţinerea, in continuare, a proprietăţii de stat ca formă dominantă de proprietate, a condus, o dată in plus, la accentuarea deficitului de la nivelul sectorului public. Nu atat deficitului bugetar a agravat dezechilibrele din economie, cat apariţia şi dezvoltarea puternică a deficitului cvasifiscal (generat, in principal, de pierderile mascate ale intreprinderilor şi regiilor autonomie – deci ale societăţilor comerciale cu capital de stat).

Politica de venituri putem spune că a fost realizată mai mult „sub presiunea străzii”, presupunand, de cele mai multe ori, indexări salariale şi compensări care să anihileze nivelul de creştere al preţurilor, fapt ce a condus la accentuarea presiunilor inflaţioniste, alocarea resurselor făcandu-se fără a se ţine cont şi de productivitatea muncii specifică domeniului de activitate. Acesta reprezintă incă un exemplu de alocare ineficientă a resurselor statului, motiv pentru care se impune accelerarea procesului de restructurare.

Politica fiscală a Romaniei in perioada de tranziţie

Analizand situaţia economiilor din centrul şi estul Europei, aflate in tranziţie, Calvo şi Kumar [1994]20 afirmau că acestea erau caracterizate de patru aspecte importante, printre care şi acela legat de apariţia sau persistenţa unui puternic deficit fiscal. Explicaţia existenţei acestui deficit rezidă, in fapt, in declinul dramatic al veniturilor din taxe, deoarece pentru inceput s-a mers pe reducerea acestora, concomitent cu o amplă angajare a statului in efectuarea de cheltuieli. In aceste condiţii, politicii fiscale ii revine rolul atribuit in cadrul abordărilor teoretice, şi anume acela de nucleu (alături de politica monetară) al stabilizării macroeconomice. Nu trebuie uitat faptul că, pentru inceput, chiar politica fiscală trebuia supusă unui amplu proces de restructurare. Reforma in acest domeniu, in primele faze ale tranziţiei, a fost caracterizată de mai multe elemente:

  • debugetarizarea economiei : impune, in primul rand, eliminarea contribuţiilor obligatorii (manifestate sub diferite forme pană in 1989) cu principalele instrumente fiscale specifice economiei de piaţă (impozitele);

  • debugetarizarea anumitor cheltuieli publice : prin această măsura s-a avut in vedere crearea unor fonduri extrabugetare care să finanţeze cheltuielile respective;

  • descentralizarea bugetară s -a realizat lent, bugetele locale dispunand astfel de o autonomie restransă;

  • la acestea se adaugă şi influenţa nefastă generată de menţinerea proprietăţii de stat intr-o pondere ridicată, motiv pentru care s-au inregistrat apariţia şi accentuarea fenomenului arieratelor de plăţi.

Pornind de aici, obiectivele urmărite prin politica fiscală vizau, in primul rand, eliminarea (pe cat posibil) a subvenţiilor, determinarea şi urmărirea indeaproape a nivelului datoriei publice şi, nu in ultimul rand, stăpanirea nivelului deficitului bugetului de stat.

Echilibrul la nivel bugetar , ca principal aspect al politicii fiscale, impune, după cum şi modelul ISLM o arată, ca nivelul cheltuielilor guvernamentale să fie acoperite de veniturile obţinute de către stat prin intermediul politicii de impozitare. Ca urmare, realizarea echilibrului macroeconomic este condiţionată de realizarea echilibrului la nivel bugetar, atingerea acestuia din urmă impunand:

  • fie ajustări la nivelul cheltuielilor guvernamentale (in sensul diminuării acestora),

  • fie modificări ale nivelului impozitării (in sensul creşterii acesteia), toate acestea urmand a fi

    strans corelate cu situaţia economiei analizate in cadrul politicii fiscale a statului.

Ca atare, măsurile de politică fiscală orientate in sensul reducerii cererii de bunuri şi servicii, vizează fie o creştere a fiscalităţii, fie o reducere a cheltuielilor guvernamentale, rezultand astfel caracterul restrictiv al politicii fiscale. O politică laxă in domeniul fiscal, ce nu are in vedere diminuarea deficitului bugetar, se bazează atat pe creşterea cheltuielilor guvernamentale, cat şi pe reducerea fiscalităţii.

Chiar dacă după marea criză din anii ’30 se impunea ca stringentă asigurarea echilibrării bugetelor de stat, in condiţiile economiei actuale existenţa deficitului bugetar este unanim acceptată, dar cu impunerea unor restricţii legate de ponderea acestuia in PIB. Un nivel de 3% – 3,5% din PIB se consideră a fi optim pentru orice economie.

Problema care se ridică este legată de implicaţiile inflaţioniste ale deficitului bugetar. Dacă in abordare neokeynesistă se consideră că nivelul cheltuielilor bugetare are efecte contradictorii asupra evoluţiei nivelului general al preţurilor (deoarece, pe de o parte, creşterea cheltuielilor publice generează creşterea productivităţii muncii pe termen scurt ca urmare a impactului asupra activităţii economice, ajungandu-se astfel la reducerea ratei inflaţiei, iar, pe de altă parte, presiunile exercitate asupra cererii şi asupra ratei de impozitare pot genera revendicări salariale care, la randul lor, generează efecte nefavorabile asupra productivităţii muncii şi asupra nivelului costurilor de producţie, costuri ce se reliefează in preţuri), in abordarea Noii Economii Clasice (ce-l are ca reprezentant de bază pe T. Sargent), relaţiile dintre buget şi inflaţie sunt generate de natura finanţării cheltuielilor guvernamentale excedentare, altfel spus, de natura finanţării deficitului bugetar.

Astfel că deficitul bugetar poate fi exprimat, din punct de vedere al modului de acoperire, ca fiind:

deficitul bugetar

Ca urmare, finanţarea bugetului de stat se poate realiza prin două modalităţi:

  • prin emisiune monetară;

  • prin emiterea de titluri de stat pe piaţă.

Cele două metode de finanţare nu se exclud reciproc, ele putand fi combinate. Problema care apare acum este in ce măsură modalitatea de finanţare a deficitului bugetar generează inflaţie. Dacă se merge pe finanţarea deficitului bugetar doar prin emisiune monetară, atunci:

In aceste condiţii, rezultă cu claritate caracterul inflaţionist al finanţării deficitului bugetului de stat, deoarece cu cat deficitul este mai mare cu atat şi nivelul real al creşterii masei monetare va fi mai mare. Dacă, insă, se adoptă finanţarea bazată pe emisiunea de titluri de imprumut pe piaţă, fie că este vorba de piaţa internă, fie că este vorba de finanţare externă (condiţia de bază fiind excluderea finanţării monetare, Mt – Mt-1 = 0, pentru rambursările ulterioare), atunci acest imprumut pe piaţă nu va genera presiuni inflaţioniste, intrucat se porneşte de la premisa că rambursările la scadenţele viitoare vor avea la bază incasări bugetare mai mari.

Pe langă cele două metode de finanţare, practica a mai evidenţiat şi o altă posibilitate (dar care este exclusă din metodologiile de calcul ale Fondului Monetar Internaţional in momentul negocierilor pentru diferite acorduri de imprumut) şi anumeutilizarea incasărilor din vanzarea de active proprietate de stat (situaţie intalnită şi in Romania, in cazul finanţării deficitului bugetar din veniturile obţinute prin privatizarea Romtelecomului şi a BRD etc.).

Relaţia ce exprimă posibilităţile de finanţare ale deficitului bugetar este următoarea:

Se poate observa că existenţa deficitului bugetar este intr-o măsură mai mică sau mai mare generator de presiuni inflaţioniste, o situaţie interesantă fiind aceea a reacţiei deficitului bugetar la presiunile inflaţioniste; altfel spus, avem şi o conexiune inversă prin care fenomenul inflaţionist influenţează deficitul bugetului de stat. Dacă analizăm deficitul bugetar fără a lua in calcul alţi factori destabilizatori ai economiei, prezenţa acestuia generează efecte pozitive doar in condiţiile in care creşterea datoriei publice se concretizează intr-un trend ascendent al nivelului de trai, trend generat de creşterea avuţiei private (deoarece se stimulează consumul care generează noi investiţii). Dacă, insă, in acest cadru introducem şi presiunile inflaţioniste, devine tot mai greu să se asigure o creştere generală a avuţiei private (in termeni reali), la anumite niveluri inregistrandu-se chiar diminuări ale acestei avuţii şi ale nivelului de trai al populaţiei. Ca urmare, impactul inflaţiei asupra deficitului bugetar constă, de cele mai multe ori, in creşterea acestuia din urmă. Ce s-a intamplat in cazul Romaniei?

La finele anilor ’80, proprietatea de stat făcea ca totalitatea veniturilor rezultate din activitatea economică, precum şi din impozitare, să fie alocate către domeniile considerate de administraţie ca fiind prioritare. Aceste domenii, de cele mai multe ori, au prezentat o eficienţă scăzută, efectul multiplicator asupra PIB fiind foarte redus.

Această distribuire administrativă conducea la imposibilitatea apariţiei deficitelor bugetare, deoarece nu se consuma mai mult decat nivelul veniturilor bugetare. Efectul imediat al acestei distribuiri s-a manifestat prin acutizarea presiunilor generate de excesul cererii pe piaţă. Astfel că, după 1989, prin eliminarea barierelor administrative, a avut loc o creştere rapidă a cheltuielilor guvernamentale de natură să conducă la diminuarea cererii. Pe de altă parte, indisciplina financiară a societăţilor comerciale cu capital de stat (manifestată prin intarzierea plăţilor) a condus la apariţia blocajului financiar. Pe langă toate acestea, statul, in incercarea de a fluidiza sistemul de plăţi şi, in acelaşi timp, de a salva societăţile rău platnice (menţinandu-se in continuare structurile rapace ale vechii economii), a preluat la datoria publică datoriile acestora. S-a ajuns, astfel, la o creştere a decalajului dintre cheltuielile guvernamentale (mult mai mari) şi veniturile statului.

Dacă avem in vedere veniturile bugetare, un prim pas făcut in domeniul modificării structurii acestora l-a reprezentat inlocuirea impozitului pe circulaţia mărfurilor cu taxa pe valoarea adăugată; pe de altă parte, s-a făcut trecerea treptată de la ponderi ridicate ale impozitelor directe (impozite care conduc la influenţarea trendului ascendent al producţiei) la cele ale impunerii indirecte. Prin aceste măsuri s-a avut in vedere, de fapt, reducerea consumului a cărui pondere mare in cadrul PIB determină presiunile puternice ale cererii pe piaţă.

Pe de altă parte, cheltuielile publice au inregistrat mai multe modificări; in cadrul acestora ponderea acţiunilor economice directe şi a transferurilor financiare ale statului – elemente ce reliefează nivelul subvenţiilor explicite ale statului (iniţial peste 70% din cheltuieli) – s-a diminuat treptat, pe fondul liberalizării preţurilor şi a demarării procesului de privatizare. Cu toate acestea, nu sunt luate in calcul arieratele, greu de calculat la nivelul economiei, care mai tarziu, in cazul Romaniei de cele mai multe ori, se transformă in subvenţii ale statului orientate către acele domenii.

Sporirea cheltuielilor a fost generată şi de apariţia datoriei publice care impunea plata dobanzilor aferente. Cu toate acestea, deficitul bugetului de stat, ca principală componentă a bugetului general consolidat, a inregistrat niveluri moderate, chiar dacă tendinţa acestora este ascendentă de la an la an, fapt evidenţiat şi de graficul din figura 2.

 Evoluţia execuţiei bugetului de stat

Figura 2 Evoluţia execuţiei bugetului de stat

Revenind la relaţia ce se stabileşte intre inflaţie şi deficitul bugetar, “ literatura de specialitate aşază deficitul fiscal printre primele cauze – dacă nu chiar cea mai importantă – ale inflaţiei. In aparenţă, fenomenul nu s-a verificat in cazul Romaniei […]. Un asemenea deficit public nu ar putea, intr-adevăr, să alimenteze in mod semnificativ inflaţia, chiar dacă ar fi integral monetizat ”.22 Ponderea deficitului bugetar in PIB a avut o evoluţie fluctuantă (după cum arată şi datele din tabelul 1) autorităţile incercand menţinerea acestuia in limitele impuse de FMI.

Cu toate acestea, deficitul bugetar in cazul Romaniei a generat presiuni inflaţioniste, nu atat prin componenta sa fiscală, cat mai ales prin cea cvasifiscală, reprezentată, in principal, de pierderile inregistrate in activitatea economică a agenţilor economici cu capital de stat, pierderi ce au fost preluate la datoria publică, precum şi de arierate, fenomen cvasiprezent in economia romanească şi, in acelaşi timp, greu de cuantificat. Astfel că deficitul cvasifiscal reprezenta (in baza datelor disponibile doar pană in anul 1998)

Ponderea deficitului bugetar in PIB

Ponderea deficitului bugetar in PIB

Situaţia deficitului cvasifiscal

Situaţia deficitului cvasifiscal

Evoluţia deficitului bugetului de stat şi a deficitului cvasifiscal

Figura 3 Evoluţia deficitului bugetului de stat şi a deficitului cvasifiscal

In economiile dezvoltate, in care pieţele financiare joacă un rol activ, finanţarea bugetului de stat prin emisiune monetară este interzisă prin lege sau, ca urmare a mecanismelor evoluate ale pieţei, a dispărut de facto, ca modalitate de finanţare a deficitului bugetar. Drept urmare, rolul primordial este jucat de posibilitatea statului de a obţine finanţare de pe piaţă, precum şi de imbunătăţirea structurii cheltuielilor şi veniturilor bugetare; altfel spus, totul depinde de acurateţea politicii fiscale care, prin parghiile sale, poate influenţa nivelul cererii agregate şi, mai departe, presiunile exercitate de aceasta din urmă asupra nivelului preţurilor şi, deci, asupra fenomenului inflaţionist. In Romania, imediat după 1989, deficitele bugetare inregistrate au fost finanţate automat prin emisiune monetară, statutul Băncii Naţionale in raporturile cu statul nefiind precizat clar. Odată cu apariţia Statutului BNR (Legea nr. 34/1991), se precizează poziţia clară a Băncii Naţionale faţă de existenţa şi finanţarea deficitului bugetar:

Banca Naţională a Romaniei poate acorda bugetului administraţiei centrale de stat imprumuturi pentru acoperirea decalajului temporar dintre venituri şi cheltuieli; suma totală a acestor imprumuturi nu poate depăşi in nici un an fiscal echivalentul pană la 10% din totalul bugetului aprobat. Imprumuturile acordate statului de Banca Naţională a Romaniei nu pot depăşi dublul capitalului Băncii Naţionale şi a fondului de rezervă ”.

Se limita, astfel, posibilitatea de finanţare a deficitului bugetar prin emisiune monetară directă. Cu toate acestea, posibilitatea achiziţionării de titluri de stat emise in vedere acoperirii deficitului reprezenta, in fapt, o finanţare mascată a deficitului. Revizuirea statutului BNR prin promulgarea noii legi in domeniu (Legea 101/1998) a adus noi modificări in ceea ce priveşte posibilităţile de finanţare a statului prin emisiune monetară:

In cursul exerciţiului financiar anual, pentru acoperirea decalajului temporar dintre incasările şi plăţile din contul curent general al Trezoreriei statului, Banca Naţională a Romaniei poate acorda imprumuturi cu termene de rambursare de cel mult 180 de zile şi in condiţii de dobandă la nivelul pieţei, pe bază de convenţii incheiate cu Ministerul Finanţelor. Suma totală a imprumuturilor acordate nu poate depăşi in nici un exerciţiu financiar anual echivalentul a 7% din veniturile bugetului de stat realizate in anul precedent, iar soldul permanent al imprumuturilor acordate şi nerambursate nu poate depăşi in nici un moment suma totală rezultată din dublarea capitalului şi a fondului de rezervă al Băncii Naţionale a Romaniei ”.

In figura 4 se poate observa că abia in ultima parte a intervalului de analiză se inregistrează o diminuare o nivelului creditelor guvernamentale acordate de BNR comparativ cu nivelul deficitului bugetar

Evoluţia soldului deficitului bugetar

Figura 4 Evoluţia soldului deficitului bugetar (principala sursă a cererii de monedă a statului) şi a creditelor guvernamentale acordate de BNR statului

Notă: Din decembrie 1996 (pană atunci s-a realizat finanţarea directă a deficitului bugetului de stat), finanţarea guvernamentală se realizează prin achiziţia de titluri de stat. Politica statului in acest domeniu – al finanţării deficitului bugetar – a fost subminată de slaba dezvoltare a pieţei care să furnizeze instrumente specifice de imprumut. Astfel că finanţarea s-a bazat intr-o primă fază pe emisiunea de titluri de stat cu discont (exprimate in lei şi pe termen foarte scurt – 3 luni). Mai tarziu au fost lansate certificatele de trezorerie şi bonurile de tezaur, de asemenea pe termene foarte scurte, moneda de finanţare fiind leul. Factorii nefavorabili care au impus, insă, emisiunea de astfel de titluri (cu scadenţe foarte mici) sunt reprezentaţi de:

  • imposibilitatea previzionării exacte a evoluţiei fenomenului inflaţionist;

  • gradul redus de dezvoltare a pieţei financiare;

  • lipsa pieţei secundare pentru titlurile de stat.

Diversificarea portofoliului de titluri de stat (dacă poate fi numită diversificare) a avut la bază cateva

emisiuni (şi acestea sporadice şi de volum mic) de titluri de stat pe termen scurt exprimate in valută. Ca urmare, nivelul finanţării interne a deficitului bugetar este foarte mic, impunandu-se astfel apelarea la resursele externe care, de cele mai multe ori, nu ne sunt uşor accesibile.

Cu o asemenea sărăcie de instrumente, deficitul bugetar in creştere este tot mai greu finanţat pe piaţa bancară internă, mai cu seamă atunci cand Banca Naţională incearcă să scadă lichiditatea din sistem, ca mijloc de stăpanire a inflaţiei. Atractivitatea plasamentelor in titluri de stat este scăzută şi datorită faptului că nu s-a conturat incă o piaţă secundară – ceea ce le transformă in instrumente ilichide pană la maturitate şi, desigur, nu permite nici băncii centrale să dezvolte operaţiuni de open market.”

Politica veniturilor

In faţa provocării excepţionale a procesului tranziţiei şi al celui de stabilizare, a amplelor şocuri suferite de economiile in tranziţie şi a gradului inalt de incertitudine privind capacitatea instituţiilor existente şi a celor in dezvoltare de a preveni spirala salarii-preţuri, autorităţile ţărilor in tranziţie au optat pentru utilizarea controlului salariilor in pofida rigidităţilor pe care acesta le genera. Controlul salariilor a fost considerat un instrument important pentru stabilizarea preţurilor şi pentru soluţionarea problemelor specifice ale intreprinderilor de stat in perioada tranziţiei”.

Implicarea statului in stabilirea salariilor era determinată, in primii ani de tranziţie, de existenţa preponderentă a societăţilor cu capital de stat, caz in care cheltuielile salariale reprezentau una dintre componentele cheltuielilor bugetare. Cu toate acestea, la nivelul economiei romaneşti s-a realizat o politică a veniturilor care făcea, insă, abstracţie de legătura ce se stabileşte intre nivelul salariului şi cel al productivităţii muncii, motiv pentru care toate măsurile adoptate in direcţia indexării şi a măsurilor de compensare a salariilor au condus la adăugarea de noi presiuni inflaţioniste.

Situaţia salariului nominal net şi a productivităţii muncii

Figura 5 Situaţia salariului nominal net şi a productivităţii muncii

Această decorelare salarii-productivitatea muncii nu a condus la altceva decat la o creştere continuă a costurilor, costuri care s-au reflectat, mai departe, in nivelul preţurilor. Elaborarea unei politici salariale presupune, in primul rand, stabilirea variabilei asupra căreia se va acţiona in condiţiile in care se are in vedere modificarea nivelului salarizării (dacă se porneşte de la fondul de salarii, de la salariul individual sau de la salariul mediu pe economie). La aceasta trebuie să se adauge şi o prezentare a domeniilor de activitate economică care intră sub incidenţa prevederilor acestei politici.

Dată fiind situaţia economică a Romaniei, politica salarială a fost şi este intemeiată pe o indexare a salariilor, bazată pe evoluţia ratei inflaţiei; aici trebuie menţionat faptul că se au in vedere evoluţiile prognozate ale ratei inflaţiei, motiv pentru care, de nenumărate ori, unele indexări salariale au fost urmate de ample presiuni sindicale, deoarece nivelul indexării era in măsură să acopere doar in mică măsură creşterile de preţ care se dovedeau a fi cu mult peste previziunile guvernamentale.

Chiar dacă in domeniul salariilor politica a fost restrictivă, ea nu a fost in măsură să elimine excesul de forţă de muncă din anumite domenii de activitate, motiv pentru care unele domenii eficiente ale economiei au continuat să susţină ineficienţa din alte domenii de activitate. Graficul din figura 6 (obţinut pe baza datelor din anexa 2) vine să evidenţieze tocmai evoluţia ratei inflaţiei şi a ratei şomajului la nivelul economiei romaneşti.

Evoluţia ratei inflaţiei şi a ratei şomajului

Figura 6 Evoluţia ratei inflaţiei şi a ratei şomajului

Ca urmare, se poate spune că indexările succesive şi coeficienţii neadecvaţi de indexare s-au constituit in tot atatea surse permanente de inflaţie; pe langă acest aspect mai trebuie şi menţionat faptul că politica salarială adoptată a contribuit şi la apariţia de puternice distorsiuni in cadrul structurii salariale, chiar dacă este vorba de domenii din cadrul sistemului bugetar de salarizare, la nivelul anumitor domenii de activitate salariile fiind de aproximativ trei – patru ori mai mari decat la nivelul altora. Astfel că salariile sunt mult mai mici decat media salariilor la nivelul bugetar in comerţ, administraţie, sănătate şi educaţie, ca să nu mai amintesc faptul că există domenii cu o inaltă ineficienţă economică, dar la nivelul cărora salarizarea este la niveluri inalte.

Politica comercială

Dezechilibrul structural şi conjunctural inregistrat in cazul Romaniei, la nivel macroeconomic, işi are originile şi in dezechilibrul extern. Dacă la finele anilor ’80, pe fondul unui puternic efort financiar, Romania era una dintre puţinele ţări care inregistra excedent al contului curent, in condiţiile lipsei datoriei externe, presiunile acumulate in sistemul centralizat şi-au găsit refularea, intr-un prim moment, in nivelul exporturilor nete. Penuria de produse şi servicii de pe piaţa romanească, in condiţiile manifestării unei puternice presiuni asupra cererii, a avut ca acoperire oferta de produse din import, economia romanească fiind practic in imposibilitatea acoperirii cererii excedentare cu produse autohtone.

Efectele inflaţioniste au fost generate tocmai de nivelul preţurilor de import, preţuri care, de cele mai multe ori, sunt sub nivelul preţurilor aferente producţiei similare interne. Acest fapt a generat un declin al producţiei proprii şi, mai departe, diminuarea nivelului creşterii economice, toate acestea in condiţiile in care deja existau presiuni inflaţioniste. Dezechilibrul extern, intr-o primă etapă, a fost generat de căderea bruscă a exporturilor. Cauzele acestui „derapaj” al exporturilor işi au originile, pe de o parte, in desfiinţarea CAER, iar pe de altă parte in structura comerţului exterior al ţării, care era bazat pe importuri masive de materii prime şi exporturi de produse puţin prelucrate. In condiţiile competiţiei de pe pieţele internaţionale (altele decat cele de pană atunci), exporturile romaneşti se văd afectate de o necompetitivitate atat calitativă, cat şi la nivelul preţurilor practicate. Cu toate acestea, se poate observa in ultima parte a intervalului de analiză (conform figurii 7) o diminuare a deficitului contului curent al balanţei de plăţi.

Situaţia contului curent al balanţei de plăţi

Figura 7 Situaţia contului curent al balanţei de plăţi

Se poate spune că, prin intermediul politicii comerciale, statul poate influenţa in mod indirect posibilităţile de alocare a resurselor financiare. Dacă avem in vedere evoluţiile mondiale din domeniu, trebuie precizat faptul că economiile mici, in curs de dezvoltare nu pot să subziste fără o deschidere spre exterior care să le permită să realizeze un oarecare nivel al creşterii economice. Pe de altă parte, slaba competitivitate a produselor realizate de acestea reclamă, intr-o oarecare măsură adoptarea unei politici protecţioniste. Toate acestea nu conduc insă decat la menţinerea ineficienţei din domeniul productiv, un motiv in plus pentru restrangerea pieţelor externe de desfacere şi, implicit, pentru agravarea problemelor legate de balanţa de plăţi externă a ţării.

In planul politicii importurilor, pe fondul unui puternic şoc al cererii şi al reducerii producţiei interne, s-a inregistrat o expansiune masivă a acestora, motiv pentru care propria producţie a suferit o dată in plus un şoc. Astfel că, pe langă produsele de calitate şi-au făcut loc şi importante cantităţi de produse contrafăcute sau cu termene de valabilitate la limită sau chiar expirate. In acelaşi timp trebuie să precizez că majoritatea importurilor realizate erau destinate in primul rand acoperirii consumului neproductiv, fapt ce a condus la o inrăutăţire şi mai accentuată a deficitului balanţei comerciale. Chiar dacă, treptat, a inceput să se vorbească de aplicarea unei politici protecţioniste in cadrul importurilor, ” protecţia vamală a fost una dintre cele mai slabe, iar mecanismul efectiv a păcătuit, printre altele, şi printr-o primejdioasă lipsă de transparenţă, care a lăsat loc liberului arbitru” .

De partea cealaltă, a exporturilor, politica a fost marcată, intr-un inceput, de măsurile legate de utilizarea valutei incasate, motiv ce a determinat ca o parte importantă a valutei incasate să nu fie repatriată (existand destul de multe „portiţe” de evitare a repatrierii valutei). Astfel că, in condiţiile deprecierii accentuate a monedei naţionale, dar şi a importurilor masive realizate de stat, rezerva valutară a fost epuizată rapid, soldul balanţei comerciale cunoscand de la lună la lună creşteri substanţiale ale deficitului. Statul s-a văzut astfel nevoit, pe de o parte, să contingenteze exportul, iar pe de altă parte să reţină, intr-o primă fază, integral valuta obţinută din exporturi. Treptat această măsură a fost modificată, in sensul că s-a renunţat la reţinerea integrală a valutei in favoarea unui procent de 50%, care ulterior a fost redus la 30%, incepand cu 1992 intreaga valută fiind lăsată la dispoziţia exportatorilor. Aceste măsuri işi găsesc o oarecare justificare şi in slaba dezvoltare a pieţei valutare, motiv pentru care intervenţiile BNR erau reduse. In prezent, in condiţiile in care o parte a importurilor este scutită de aplicarea taxelor vamale (cazul produselor din Uniunea Europeană), este posibil ca nivelul deficitului balanţei comerciale să se accentueze. Pe de altă parte, din punct de vedere al evoluţiei cursului valutar al leului, putem spune că exporturile sunt favorizate (ca urmare a deprecierii monedei naţionale), cu condiţia ca aspectele calitative să se ridice la nivelul cerinţelor internaţionale.

Cu toate acestea, se poate aprecia că politica comercială adoptată in această perioadă nu a avut nici pe departe rolul de a asigura restabilirea echilibrului extern al ţării, ci, dimpotrivă, s-a concretizat intr-o cauză suplimentară de influenţare a deficitului balanţei comerciale, fapt ce a condus la o şi mai mare presiune asupra politicii monetare a Băncii Naţionale, pivotul politicii de macrostabilizare.

Back to Top