Atata timp cat Statul constituie o entitate care incarnează puterea publică, in condiţiile proprietăţii private şi ale democraţiei, el exercită funcţii specifice, toate subordonate interesului general al societăţii civile.

Funcţia economică a Statului necesită elaborarea unei politici adecvate, a cărei orientare porneşte de la asigurarea supravegherii, cand Statul are un rol pasiv, lăsand piaţa să-şi joace rolul său regulator in mod spontan şi poate ajunge pană la căutarea conştientă a echilibrului, cand Statul capătă un rol activ.

Politica de intervenţie a statului in economie

In mod incontestabil, economia ţărilor dezvoltate este o economie de piaţă. Sistemul capitalist a creat condiţiile pentru ca piaţa să devină atotcuprinzătoare. O bună perioadă de timp, principiul lui Adam Smith după care „mana nevăzută a pieţei” reglează totul a fost imbrăţişat de mulţi economişti şi oameni politici. A venit insă „Marea Depresiune” din 1929-1933, care a zdruncinat din temelii increderea in acest principiu.

Mulţi ani după aceea, speranţele s-au indreptat către soluţiile preconizate de John Maynard Keynes, considerate cele mai adaptate realităţi. Keynes credea in rolul regulator al Statului: „… ceea ce importă nu este ca guvernul să-şi echilibreze propriile conturi, ci să facă in aşa fel incat cererea efectivă să fie suficientă pentru menţinerea folosirii depline a forţei de muncă…” (s.n.). Dacă guvernul doreşte relansarea creşterii şi reducerea şomajului, el nu trebuie să rămană pasiv. In concepţia lui Keynes, intervenţia statală trebuia să vizeze:

  • creşterea consumului, graţie unei politici adecvate a veniturilor;

  • stimularea investiţiilor şi a producţiei, printr-o politică monetară care să realizeze o reducere a ratei dobanzii, dar şi printr-o politică de cheltuieli publice, dirijate indeosebi către infrastructură.

John Maynard Keynes poate fi considerat părintele intervenţionismului statal in economie: fireşte, intr-una capitalistă, nu comunistă. Susţinand rolul economic al statului, el n-a contestat rolul motor al interesului personal sau pe cel regulator al mecanismului concurenţei şi al pieţei. Keynes n-a mai recunoscut insă ideea clasică a autoreglării sistemului economic, graţie forţelor pieţei libere.

Concepţia lui Keynes a inspirat administraţia lui Franklin D. Roosevelt in formularea politicii sale de relansare a economiei americane, cunoscută sub denumirea de „New Deal”. Foarte mulţi ani, keynesismul a fost teoria la modă.

Cel de-al doilea război mondial incă nu se incheiase şi comunitatea internaţională democratică discuta deja planul Keynes privind noua ordine monetară12. Printre altele, acest plan pleca de la premisa că noua organizaţie internaţională monetară care urma să fie creată (FMI) trebuia să se interfereze cat mai puţin posibil cu politicile economice interne ale statelor membre.

De la „Marea Depresiune” şi mulţi ani după sfarşitul celui de-al doilea război mondial, statele dezvoltate au pus accentul pe măsuri bugetare, acţionand parghiile impozitelor, taxelor şi cheltuielilor publice. Dar, pentru resorbirea capacităţilor de producţie neutilizate şi a şomajului, pentru finanţarea „reprizei” activităţii economice, s-a cheltuit mai mult decat s-a incasat prin politica fiscală, ajungandu-se la deficite importante.

Politica bugetară

Componentă a politicii economice generale a unei ţări, politica bugetară reprezintă acţiunea Statului prin intermediul bugetului său . Acţiunea se produce princombinarea politicii fiscale cu politica de cheltuieli guvernamentale şi de fixare a unui anumit nivel al deficitului public. In toate ţările, proiectul de buget este supus dezbaterii parlamentare. De la Keynes şi pană astăzi, gestiunea bugetului public este considerată cel mai important mijloc de care dispune Statul pentru a influenţa conjunctura economică in diferitele ei faze.

In economie, a căuta regularitatea perfectă reprezintă o utopie. Ceea ce se poate obţine este insănătoşirea organismului economic, atunci cand cunoaşte momente de criză. Statul supraveghează evoluţia economiei şi intervine, după caz, fie printr-o politică de rigoare (STOP), atunci cand se produce o „supraincălzire”, fie printr-o politică de relansare (GO) in momentele de depresiune.

„Supraincălzirea” este caracteristică ţărilor dezvoltate cu economie de piaţă. Despre ea se poate vorbi atunci cand, pe fondul unei creşteri a activităţii economico-financiare, inflaţia devine puternică, importurile depăşesc considerabil exporturile, iar datoria publică intrece aşteptările. Această fază se caracterizează printr-un exces al cererii in raport cu oferta. Tocmai de aceea se impune o „sterilizare” a părţii in exces. In scopul calmării situaţiei, se recurge la o politică de rigoare, prin prelevări fiscale, reducerea cheltuielilor publice şi a deficitului bugetar (politica „stop”-ului).

Dacă insă economia cunoaşte o perioadă de incetinire, caracterizată prin reducerea cererii globale şi a investiţiilor, prin creşterea şomajului, atunci se recurge la politica de relansare. Este de inţeles că măsurile ce sunt luate se vor situa la polul opus faţă de cele caracteristice politicii de rigoare; creşterea cheltuielilor publice şi a deficitului bugetar vor avea rolul cel mai important. „Echilibrul bugetar este un mit”, afirmă adepţii teoriei lui Keynes, atunci cand susţin necesitatea deficitelor bugetare.Cea mai mare parte a veniturilor bugetare provin din impozitele şi taxele fiscale (peste 90%), percepute de la persoane fizice sau de la societăţi. Există mai multe categorii de impozite: pe consum (TVA, drepturi vamale), pe venit (al persoanelor fizice, al firmelor), pe avere. După maniera de percepere, există impozite directe şi impozite indirecte (incorporate in preţul de vanzare).

In ce priveşte cheltuielile Statului, ele privesc sectorul social (sănătate, indemnizaţii de şomaj etc.), educaţia, cultura, apărarea, stimularea economiei (infrastructura, ajutor acordat zonelor defavorizate etc.).

Execuţia bugetului incumbă guvernelor şi Tezaurului public, in principal. Acesta din urmă este instrumentul de politică bugetară al veniturile bugetului. Tezaurul public finanţează cheltuielile Statului, asigură ajustarea veniturilor şi cheltuielilor, precum şi operaţiuni de trezorerie, ca amortizarea datoriei publice.

Acţiunea statală directă

Relaţia sector public-sector privat este bilaterală; iniţiativa poate pleca din ambele părţi. Marile companii fac un adevărat lobby pe langă guvernele respective pentru a căpăta comenzi. In această parte, ne preocupă sublinierea rolului activ al Statului in viaţa economică şi consecinţele sale.

Prin acţiune statală directă inţelegem stabilirea unor relaţii de piaţă nemijlocite intre sectorul public şi cel privat, din iniţiativa puterii publice. In mai toate marile ţări dezvoltate, indeosebi in Statele Unite, Statul intervine direct pentru stimularea sectorului privat, a spiritului de intreprindere. Rezultă o situaţie nouă de monopson in care, pe de o parte, guvernul – ca agent economic – se prezintă pe piaţă in calitate de unic cumpărător, iar, pe de altă parte, oferta vine din partea mai multor producători – mari companii producătoare private.

In Statele Unite, caracteristicile acestui tip de acţiune apar cu claritate, mai ales in cazul „marilor programe” concepute de guvernul american, in special de Pentagon, in scopuri militare. Aceste „mari programe” sunt finanţate şi supervizate de departamente ministeriale sau de marile agenţii guvernamentale.

Consecinţe

Prin intermediul „marilor programe”, guvernul orientează activităţile intreprinderilor in ceea ce priveşte resursele, procedeele şi liniile de fabricaţie; şi cum „marile programe” antrenează in general un număr mare de intreprinderi legate intre ele prin filiere de producţie sau prin mecanisme de subcontractare, această orientare poate influenţa atat ritmul activităţii economice generale, cat şi structura industrială. Unii văd in acest lucru un important mijloc de intervenţie economică care ar putea deveni mai eficace decat politica conjuncturală, bazată pe instrumente monetare şi fiscale.

Fondurile federale sunt acordate unor grupuri industriale, specializate, mai ales, in echipament electric, energie nucleară, aeronautică şi anumite sectoare ale chimiei. Există un dialog permanent intre marile firme şi agenţiile guvernamentale americane.

In cadrul dialogului guvern-intreprinderi, primul are un rol activ. In domeniul cercetării şi inovaţiei tehnologice, guvernul american are, adesea, rol de ghid, trasand obiectivele, orientand direcţiile de cercetare.

Numeroase sunt inovaţiile in materie de management ale Pentagonului care sunt preluate de companiile private şi aplicate serviciilor de „planning” şi de programare. Iată cateva:

  • constituirea unui serviciu de planificare, insărcinat să integreze previziunea bugetară anuală cu programarea pe termen mediu (strategie de perspectivă);

  • adoptarea analizei sistemelor ca o abordare esenţială a tuturor problemelor şi ca o metodă de management care permite trecerea la conducerea prin programe şi prin centre de profit;

  • generalizarea tehnicii grafelor pentru inserarea fiecărui proiect important intr-o schemă riguroasă de optimizare a componentelor, a resurselor şi a termenilor de execuţie13;

  • alocarea resurselor pe calea planificării strategice prin „misiuni”, reprezentand, fiecare, un obiectiv de acţiune cuantificat.

Conceputul de misiune poate fi aplicat tuturor problemelor complexe care privesc intregul spectru economic şi social. Un aspect important al simbiozei Stat-sector privat este şi schimbul reciproc de specialişti. Numeroase sunt „numele mari” care trec din aparatul guvernamental in conducerea marilor companii şi invers.

Există insă şi laturi negative ale acestei simbioze. Treptat, s-a conturat o antantă in virtutea căreia intreprinderile „la varf” obţin un cvasimonopol atunci cand sunt angajate intr-o „misiune” guvernamentală. Acest lucru a afectat, in diferite ocazii, aplicarea principiului liberei concurenţe.

Mult mai grav este insă faptul că sporirea cheltuielilor guvernamentale pentru comenzi cu caracter militar generează deficite bugetare uriaşe pe termen lung. Se apreciază că deficitele acumulate in timpul administraţiei Reagan, cand a fost declanşat faimosul program de inarmare denumit „Războiul stelelor”, erau superioare sumei deficitelor bugetare inregistrate in intreaga perioadă scursă de la inceputul preşedinţiei lui George Washington (1789) şi pană la incheierea mandatului lui Jimmy Carter (1981). In 1988, datoria publică a SUA atinsese suma astronomică de două trilioane de dolari. Acţiunea directă a statului in favoarea sectorului privat este diferită de la o ţară la alta, de la un domeniu la altul, de la o perioadă la alta.

Raţionalizarea politicii bugetare

Una dintre preocupările organelor responsabile din ţările dezvoltate este raţionalizarea politicii bugetare. Intr-o lume a competiţiei internaţionale intense, administraţiile sunt in căutarea unei mai mari eficienţe printr-o utilizare mai riguroasă a resurselor de care dispun. Mai precis, aparatul de stat ar trebui administrat ca şi intreprinderile private, astfel incat pentru fiecare unitate de investiţie să se obţină un rezultat cat mai bun. Transpunerea in practică a acestei idei este cu atat mai importantă, cu cat asistăm la o tendinţă generală de creştere mai rapidă a cheltuielilor bugetare in raport cu aceea a PIB.

Această nouă manieră de abordare a gestiunii bugetare işi are originea in metoda propusă de Robert McNamara, incă din anii ’60, in calitatea sa de Secretar de Stat al Apărării SUA şi este cunoscută sub denumirea „Planning Programming Budgeting System” (PPBS). Metoda işi propune să introducă rentabilitatea in decizia bugetară şi in organizarea aparatului de Stat. Ea a fost extinsă la intreaga administraţie americană printr-o circulară a preşedintelui Johnson.

Pentru a inţelege importanţa şi originalitatea PPBS este necesară o comparaţie cu metodele tradiţionale de preparare bugetară. Acestea constau, in esenţă, in calcularea nevoilor financiare pentru anul următor ale fiecărei „celule administrative” de bază, plecand de la situaţia existentă in momentul respectiv şi apoi in insumarea, pe ministere, a bugetelor elementare astfel calculate. Este o metodă fragmentară, neraţională şi conservatoare, proprie unor structuri şi activităţi desuete şi puţin propice inovaţiei şi eficienţei.

PPBS, dimpotrivă, este o metodă de gestiune integrată şi de planificare descendentă. Această metodă are ca punct de plecare inseşi finalităţile guvernamentale, fiecare dintre acestea fiind definită in cea mai operativă manieră posibilă. Astfel, de exemplu, nevoile Ministerului Sănătăţii vor fi stabilite plecand de la creşterea speranţei de viaţă sau de la reducerea mortalităţii infantile. Finalităţile odată definite, responsabilii preparării bugetului vor examina un mare număr de alternative posibile, susceptibile să atingă obiectivele fixate. Fiecare alternativă va fi evaluată din punctul de vedere al costurilor şi al efectelor previzibile, ceea ce permite alegerea soluţiei celei mai eficace.

Desigur, aplicare metodei PPBS in diferite ţări a intampinat dificultăţi, date fiind deosebirile existente pe planul condiţiilor administrative şi instituţionale, al raporturilor dintre sectorul public şi cel privat, al gradului de descentralizare administrativă.

Constrangeri bugetare

După curse OCDE, in ultimii 30 de ani, fiscalitatea, cheltuielile şi deficitele bugetare au crescut intr-un ritm rapid in majoritatea ţărilor dezvoltate. Aceste evoluţii au determinat guvernele să-şi mărească preocupările pentru reforma fiscală şi pentru reducerea deficitelor publice

Cea mai puternică dintre constrangerile politicii bugetare s-a dovedit a fi presiunea cheltuielilor publice.

Din 1960 şi pană la inceputul anului 1998, cheltuielile administraţiilor publice, in ansamblul ţărilor OCDE, au sporit de la 28% la circa 50% din PIB total14. Această creştere importantă este imputabilă, in cea mai pare parte, transferurilor15, restul impărţindu-se intre consumul public (indeosebi achiziţionarea de bunuri şi servicii de la firme private) şi vărsămintele de dobanzi pentru datoria publică. Din 1995, cheltuielile sociale totale constituie aproximativ un sfert din media PIB pentru zona OCDE şi explică, in mare parte, variaţia cheltuielilor publice globale, de la o ţară la alta. Dintre aceste cheltuieli, numai cele destinate achiziţionării de bunuri şi servicii influenţează direct activitatea economică.

Presiunea fiscală reprezintă, de asemenea, o importantă constrangere pentru politica bugetară. Trebuie spus insă că, in ultimii 30 de ani, ea a fost mai puţin intensă in comparaţie cu cea a cheltuielilor publice. Ritmul de creştere a prelevărilor fiscale obligatorii a fost mai lent in ţările dezvoltate, datorită tendinţei de a se recurge şi la finanţarea cheltuielilor prin imprumuturi.

Cele mai ridicate ponderi ale prelevărilor sunt in ţări ca Suedia şi Danemarca, iar cele mai mici in Irlanda, Marea Britanie, Spania şi Portugalia. Trebuie reţinut că in UE se află in vigoare din decembrie 1997 un cod de conduită privind fiscalitatea, in virtutea căruia statele membre sunt angajate să respecte principiile concurenţei loiale in acest domeniu, să nu practice „dumping”-ul fiscal.

In ce priveşte deficitul bugetar , in prezent, spre deosebire de perioada dominaţiei ideilor keynesiste, există o cvasiunanimitate asupra importanţei reducerii sale.

In ţările membre ale UE, sub constrangerea Tratatului de la Maastricht (intrat in vigoare in 1993) şi a Pactului de Stabilitate şi de Creştere (1997), guvernele au adoptat o strategie de reducere a deficitului public, ţinand seama de limita impusă de 3% din PIB. Statele care nu respectă disciplina bugetară, promovand o politică fiscală prea expansionistă, pot fi sancţionate.

In Statele Unite, in 1985, Congresul a adoptat o nouă strategie (The Gramm-Rudman Act) prin care se limitează deficitul bugetar, in scopul eliminării sale pană in 1992. Cu toate acestea, de abia in 1996, pentru prima dată după 29 de ani, se reuşeşte realizarea unui buget excedentar.

Teoria „economiei de ofertă” – o punere in cauză a politicii keynesiste

Curentul de opinie cunoscut sub denumirea de ”economie de ofertă” (supply-side economics) a pornit din Statele Unite, la inceputul anilor ’70, şi a găsit adepţi in intreaga lume anglo-saxonă. In fruntea lui se află Arthur Betz Laffer, profesor la Universitatea din Chicago şi apoi economist-şef la Oficiul de management şi buget (MBO) de la Washington.

Curba lui Laffer

Curba lui Laffer

Curba care-i poartă numele arată in mod clar că veniturile din impozite pot creşte pană la un anumit punct (A), după care incep să scadă. Se mai poate observa că in punctele C şi D se obţin aceleaşi „intrări” fiscale, deşi rata de impozitare a crescut de la E la F.

Curba lui Laffer demonstrează că, dincolo de o anumită limită, presiunea fiscală se traduce printr-o pierdere de venituri bugetare. Cand rata impozitării depăşeşte un anumit prag, inclinaţia către investiţii scade, creşterea economică se sufocă.

Această curbă prezintă două avantaje: pe de o parte, permite să se calculeze pentru fiecare fel de impozit in parte, ca şi pentru totalul impozitelor, punctul optim, acela in care randamentul impozitului este şi rămane maxim; pe de altă parte, ea permite să se justifice o politică de reducere a impozitelor, demonstrand că Statul poate obţine venituri fiscale echivalente, chiar dacă reduce rata de impozitare. Un impozit mai mic incită intreprinderile să investească pentru a produce mai mult, obţinand astfel o cifră de afaceri şi un profit superioare. Baza de impozitare se măreşte, ceea ce face posibil să se menţină sau chiar să crească intrările fiscale la buget, chiar dacă impozitul asupra societăţilor a fost micşorat.

Teoria „economiei de ofertă” este un keynesism „in sens invers”. Adepţii ei se ridică impotriva intervenţiei Statului printr-o creştere conjugată a cheltuielilor publice şi a prelevărilor obligatorii, deoarece ar conduce la demotivarea intreprinzătorilor; politicile keynesiste de relansare prin stimularea cererii ajung să se lovească de presiunile inflaţioniste, devenite cvasistructurale.

Dezangajarea Statului, reducerea şi raţionalizarea impozitelor, stimularea directă a ofertei prin incitarea factorilor de producţie, exprimă sensul acestei teorii. Agenţii economici trebuie lăsaţi să acţioneze ei inşişi!

Politica monetară

O componentă a politicii economice generale a unei ţări este politica monetară. Ea constă in acţiunea asupra ofertei de monedă sau a ratei dobanzii, in scopul stabilizării macroeconomice.

Controlul masei monetare sau al ratei dobanzii urmăreşte stimularea creşterii economice, stabilitatea preţurilor, reducerea ratei inflaţiei, astfel incat să se ajungă la utilizarea cat mai completă a factorului muncă, la echilibrul balanţei de plăţi externe.

In materie de politică monetară se disting două orientări importante. Una este aceea care pune accentul pe cantitatea de monedă, avand in frunte pe Milton Friedman şi discipolii săi din cadrul şcolii de la Chicago ( Şcoala de la Chicago nu se reduce la monetarism. Sub această denumire sunt regrupaţi economişti care au lucrat la Universitatea din marea metropolă americană, dar care sunt diferiţi ca orientare doctrinară (Friedrich von Hayek, Don Patinkin ş.a.). Ceea ce ii uneşte pe aceşti economişti este credinţa in eficacitatea mecanismelor pieţei şi opoziţia la ingerinţele statului in economie. La aceeaşi Universitate a fost profesor şi Oscar Lange, teoretician al economiei socialiste. Renumele şcolii de la Chicago pare să justifice butada lansată de M. Friedman, după care şansa de a obţine un Premiu Nobel se maximizează dacă „eşti american, de sex masculin şi dacă ai predat sau studiat, intr-un moment sau altul al vieţii, la Universitatea din Chicago ). Cealaltă este orientarea postkeynesistă, care are drept ţintă controlul investiţiilor, considerate factorul major al evoluţiei venitului naţional, iar rata dobanzii – instrumentul de stimulare a acestora. In viziunea lor, oferta de monedă (confruntată cu „preferinţele pentru lichiditate”) determină rata dobanzii care, la randul ei (confruntată cu eficacitatea marginală a capitalului), influenţează totalul investiţiilor, nivelul activităţii economice şi venitul naţional.

Monetariştii s-au situat la polul opus faţă de keynesism. Ei s-au declarat adepţii autoreglării economiei prin forţele pieţei, contestand faptul că Statul ar putea fi un factor de echilibru.

Pentru monetarişti, politica fiscală are un rol minor, pe prim-plan afandu-se politica monetară. In cadrul acesteia, lupta contra inflaţiei devine prioritară, in raport cu lupta impotriva şomajului. Reducerea ratei inflaţiei poate determina echilibrul şi folosirea mai completă a forţei de muncă pe termen lung. In concepţia monetaristă, lupta contra inflaţiei trebuie dusă prin reducerea cheltuielilor bugetare şi crearea de monedă in proporţii mai mici.

Banca Centrală - principala autoritate monetară

Rolul elaborării şi aplicării politicii monetare revine Băncilor Centrale (In cadrul Uniunii Economice şi Monetare, Băncile Centrale Naţionale ale statelor care au adoptat moneda unică – euro, au transferat către BCE dreptul de a elabora şi aplica politica monetară ) .

Evoluţia lor poată amprenta istoriei proprii fiecărei ţări. Aşa se explică deosebirile existente.

Dacă ne referim la proprietatea asupra capitalului Băncii Centrale, in Marea Britanie el este deţinut de Stat, in Statele Unite, de băncile private comerciale, iar in Japonia, de acţionari privaţi.

Deosebiri de la o ţară la alta apar şi in legătură cu independenţa Băncii Centrale faţă de puterea politică. In Statele Unite, FED se bucură de o independenţă relativă. In Japonia, Banca Centrală este pusă sub supravegherea Ministerului de Finanţe. In Germania, graţie statutului acordat prin legea votată in 1957, Bundesbank beneficiază de o independenţă de invidiat18. La randul ei, Banca Angliei, ca instituţie publică, colaborează cu Trezoreria in probleme de emisiune monetară.

Acţiunea Băncilor Centrale asupra ofertei de lichidităţi ridică problema alegerii agregatului monetar.

Compoziţia masei monetare este eterogenă. Agregatele monetare19 pun in evidenţă acest lucru. In concepţia Băncii Franţei, ele includ „in afara mijloacelor de plată, toate plasamentele pe care agenţii nefinanciari le consideră drept rezerve imediat disponibile ale capacităţilor de cumpărare şi care pot fi convertite, uşor şi rapid, in mijloace de plată…”. Deşi, de la o ţară la alta, se remarcă unele deosebiri de conţinut, totuşi, in linii generale, pot fi reţinute următoarele componente ale agregatelor monetare:

• M1 (totalitatea monedelor metalice şi a biletelor emise de Banca Centrală + depozitele la vedere in moneda naţională);

• M2 (M1 + libretele bancare ordinare şi cele de economii…);

• M3 (M2 + plasamentele la termen emise de instituţii de credit şi de Tezaur care nu sunt negociabile, activele in devize străine care nu pot fi utilizate direct in tranzacţii interne etc.);

• M4 (M3 + biletele de trezorerie şi bonurile de Tezaur negociabile, deţinute de agenţii nefinanciari rezidenţi).

Sistemul Federal de Rezerve (FED)

Infiinţarea FED a fost precedată de o foarte lungă perioadă caracterizată printr-o mare instabilitate financiară. După două experimente timpurii, concretizate in crearea unei prime Bănci Centrale in 1811 şi a alteia, in 1816, ambele eşuate, după un val de crahuri financiare la inceputul secolului al XX-lea, Congresul Statelor Unite votează, in 1913, Federal Reserve Act, prin care se infiinţează cea de-a treia (in ordine cronologică) Bancă Centrală care se va numi Sistemul Federal de Rezerve. FED reprezintă un compromis intre tradiţia federalistă şi necesitatea stringentă a unei politici monetare centrale. FED nu are structura unei Bănci Centrale clasice, ci reprezintă un sistem piramidal.

In varf se află Consiliul guvernatorilor al FED, alcătuit din 7 membri, in frunte cu un preşedinte. Ei sunt numiţi de şeful statului pe o perioadă de 14 ani.

Consiliul controlează şi coordonează Băncile Federale de Rezervă, in număr de douăsprezece, fiecare desfăşurandu-şi activitatea in cate un district. Băncile federale sunt intermediari intre consiliul guvernatorilor FED şi băncile comerciale private.

Băncile Federale nu deservesc direct marele public; ele joacă rolul de „bancheri ai băncilor”. Capitalul lor este deţinut de către băncile comerciale private, membre ale sistemului. Băncile private sunt obligate să păstreze rezerve in depozite la Băncile Federale, la o rată legal stabilită. In contrapartidă, ele au dreptul la imprumuturi şi la operaţiuni de scontare, direct la aceste bănci.

In SUA există circa 15.000 bănci private. Un număr de 5.000 dintre ele au statul de bănci „naţionale”, adică au dreptul de a opera pe intreg teritoriul Statelor Unite, in baza unei licenţe emise de „Compttroller of the Currency”, care este o agenţie guvernamentală. Băncile „naţionale” sunt membre ale FED. Restul băncilor private funcţionează la nivelul statelor americane, licenţa lor fiind aprobată de guvernatorul statului respectiv. Funcţiile celor 12 Bănci Federale de Rezervă sunt cele ale oricărei Bănci Centrale, dar limitate la aria districtului respectiv:

  • emisiunea monetară in scopul aprovizionării băncilor comerciale „naţionale”, membre ale FED. In fapt, biletele de bancă sunt imprimate de Trezoreria SUA, care le livrează Băncilor Federale; acestea din urmă le solicită numai in măsura existenţei unei cereri din partea băncilor comerciale private „naţionale”;

  • creditarea băncilor afiliate sistemului, dar şi a unor afaceri private;

  • funcţia de „camere de compensaţie”, pentru cecuri, trate şi totalitatea efectelor de comerţ ale clienţilor;

  • aplicarea politicii monetare prin operaţiuni „Open-Market”, cat şi prin fixarea ratei scontului.

In materie de politică monetară, cele 12 Bănci Federale sunt subordonate Consiliului Guvernatorilor al FED. Acesta controlează emisiunea monetară şi adoptă politica de credit. Un obiectiv major al FED este să acţioneze ca „imprumutător de ultim recurs” (lender of last resort); in această calitate, FED imprumută bani unor bănci ca să supravieţuiască unor momente de panică financiară.

Puterea de decizie in FED este exercitată de „Federal Open – Market Commitee” (FOMC), compus din cei 7 membri ai Consiliului, la care se adaugă preşedintele Băncii districtului New York. Acest comitet conduce politica monetară, avand putere de control asupra intregului sistem financiar american. Trebuie spus insă că ultimul cuvant revine Consiliului Guvernatorilor al FED şi, in special, preşedintelui acestuia. Sediul Consiliului guvernatorilor se află la Washington.

După cum se poate observa, M1 reprezintă accepţiunea restrictivă a masei monetare, in timp ce M4 este definirea sa in sensul cel mai larg. Mai trebuie precizat că, in ansamblul masei monetare, moneda centrală are o pondere redusă. De exemplu, in Franţa, in septembrie 1993, moneda centrală nu reprezenta decat 16% din valoarea totală a agregatului M1. Rezultă că cea mai mare parte a masei monetare in circulaţie nu este creaţia Băncilor Centrale, ci a băncilor comerciale (de rangul al doilea, cum li se mai spune), a instituţiilor de credit, in general. 20

Pentru a estima masa monetară şi a acţiona asupra ei, Băncile Centrale recurg la unul sau altul dintre agregatele menţionate. In prezent, autorităţile monetare din majoritatea marilor ţări dezvoltate privesc cu predilecţie către agregatul M3.

In ultimii ani, in ţările occidentale (cu mici excepţii), controlul lichidităţilor a funcţionat bine şi chiar foarte bine. In Franţa, de pildă, pe parcursul anului 1996, agregatul M3 crescuse cu mai puţin de 5% (cat se prevăzuse pentru intervalul respectiv)21.

Instrumentele politicii monetare

Dacă obiectivele politicii monetare in ţările dezvoltate sunt asemănătoare, instrumentele de acţiune pot diferi in funcţie de circumstanţe. In prezent, printre cele mai importante şi mai des utilizate instrumente de intervenţie a Băncilor Centrale se află:

Operaţiunile pe „piaţa deschisă” (open-market operations – OMO) sunt, in majoritatea ţărilor dezvoltate, cel mai important procedeu utilizat de către Băncile Centrale pentru a influenţa cantitatea lichidităţilor in circulaţie.

Dacă Banca Centrală doreşte să restrangă masa monetară, atunci ea vinde băncilor comerciale titluri de valoare aflate in portofoliul său (bonuri de Tezaur, obligaţiuni de stat) contra lichidităţi. In condiţiile in care băncile comerciale resimt nevoia de lichidităţi, atunci Banca Centrală procedează la cumpărarea titlurilor oferite spre vanzare de către acestea; in astfel de cazuri, are loc o creare netă de monedă centrală. Şi intr-un caz şi in celălalt, este vorba despre o acţiune directă asupra cantităţii.

Acţiunea Băncii Centrale asupra rezervelor obligatorii ale Băncilor comerciale. Este un mijloc de reglare a funcţionării economiei, folosit in mod curent. Acţionand asupra acestor rezerve, hotărand majorarea sau reducerea lor, Băncile Centrale determină o variaţie in sens invers a posibilităţilor acordării de credite bancare şi deci de creare de monedă, pe care le au băncile comerciale.

Modificarea ratei dobanzii

Banca Centrală are dreptul de a modifica rata dobanzii directoare, adică preţul oficial cerut pentru acordarea de credite. Dacă acest preţ este mic, atunci cererea de credite creşte, mărindu-se posibilităţile de investiţii şi, pe această bază, ale relansării economiei. Rezultatul depinde de elasticitatea cererii de credite in raport cu ratele dobanzii. O creştere a ratei dobanzii poate avea un efect deflaţionist, prin franarea creării de monedă. Creşterea preţului imprumuturilor franează cererea de monedă, ceea ce atenuează tensiunile asupra preţurilor generale.

In acelaşi timp, variaţia ratelor dobanzii are repercusiuni asupra relaţiilor externe. Creşterea lor atrage capitalurile străine, ceea ce conduce la o mărire a cererii de monedă naţională, influenţand favorabil rata de schimb.

Operaţiuni cu devize

In cazul unor tensiuni importante pe piaţa monetară, Banca Centrală poate recurge la modificarea parităţii, prin devalorizarea sau revalorizarea monedei naţionale. In acest fel, in funcţie de cursul de schimb oficial, sunt influenţate intrările şi ieşirile de devize. In situaţia unor atacuri asupra monedei naţionale pe piaţa de schimb valutar soluţia constă in vanzarea sau cumpărarea (după caz) de devize, in contrapartidă cu moneda naţională.

Băncile Centrale trebuie să vegheze la menţinerea cursului de schimb al monedei naţionale respective. Pentru a face faţă acestei obligaţii, ele apelează la propriile rezerve de schimb formate din aur şi devize, poziţii de rezervă la FMI, drepturi speciale de tragere asupra resurselor FMI.

Succesul politicii monetare depinde de respectarea unor condiţii, prin care:

  • repartizarea, mai mult sau mai puţin uniformă, a efectelor sale asupra ansamblului agenţilor economici;

  • corelarea creşterii masei monetare cu cererea care decurge din caştigul anual de productivitate in economia reală;

  • controlul sever al imprumuturilor bancare, al creării de monedă şi al cererii globale, in scopul realizării stabilităţii preţurilor;

  • corelarea politicii monetare cu politica bugetară (policy mix).

Politicile monetare şi cele bugetare nu trebuie aplicate in mod separat. Soluţiile bugetare le influenţează pe cele monetare şi invers. Schimbările şi coordonarea dintre cele două politici sunt necesare pentru a se reuşi un „policy mix”, adică o politică in stare să permită realizarea, in acelaşi timp, a obiectivului intern de creştere neinflaţionistă, cu un nivel superior de folosire a forţei de muncă şi, totodată, a obiectivului extern – o balanţă de plăţi echilibrată. Prin „policy mix” se urmăreşte gestiunea cererii agregate, prin căutarea unui dozaj optim intre politica monetară şi cea bugetară.

Diagrama IS-LM

Numeroşi autori, printre care Sir John Hicks, Alvin Hansen şi Paul Samuelson, au făcut apel la diagrama IS-LM pentru a pune in evidenţă dependenţa politicii monetare de celelalte politici economice. Concluzia este că politica monetară devine eficace atunci cand curba IS intersectează curba LM in partea sa ascendentă.

Creşterea cantităţii de monedă conduce la o scădere a ratei dobanzii (pe axa ordonatelor aceasta trece din d1 in d2), fapt care are un efect favorabil activităţii economice, stimuland investiţiile, mărirea producţiei şi, implicit, a venitului (care trece din V1 in V 2, pe axa absciselor). Impactul deplasării curbei LM asupra ratei dobanzii şi a venitului va depinde de panta curbei IS. Dacă aceasta este slabă, oferta suplimentară de monedă va determina o reducere minimă a ratei dobanzii, dar o mărire importantă a venitului.

Diagrama IS-LM

Diagrama IS-LM

Reprezintă, oare, politica monetară un succes?

Părerile sunt impărţite.

Printre cei din tabăra criticilor, unul dintre cei mai cunoscuţi este John Kenneth Galbraith (Profesor la Harvard şi admirator al lui Keynes. Cele mai cunoscute lucrări ale sale sunt „The Affluent Society” 1958, „The New Industrial State”, 1967, „Economics and the Public Purpose”, 1973. ). El consideră că politica monetară a fost preferată, in bună parte, datorită „avantajului comidităţii” punerii sale in practică, in comparaţie cu alte politici, ea fiind aplicabilă prin „simple decrete”, sustrăgandu-se dezbaterii in cadrul parlamentului. Guvernele care recurg la această politică ar manifesta „prea puţină simpatie pentru sindicate”, plasand inaintea şomajului alte priorităţi. In opinia sa, politica monetară ar favoriza marile companii, in detrimentul celor mici23.

Fapt este că un accent mai mare pe politica monetară au pus guvernele cu orientare „de dreapta”, conservatoare, printre care administraţiile Thatcher, in Marea Britanie, Reagan, in Statele Unite (mai ales in timpul primului mandat), Kohl, in Germania. Sunt şi opinii după care politica monetară ar fi avut „un grad de relevanţă mare in cadrul economiilor mici”. (A. Tasnadi, C. Doltu).

Faţă de perioada avută in vedere de Galbraith (anii ’70), ultima decadă a secolului al XX-lea s-a dovedit a fi mai prielnică politicilor monetare.

Fără indoială că adepţii monetarismului pot privi cu satisfacţie către Uniunea Europeană, adică acolo unde, de la inceputul anului 1999, s-a trecut la o politică monetară comună, o dată cu lansarea monedei unice – euro. Este cel mai mare succes de pană acum la ideilor monetariste. Cele 12 state care alcătuiesc Uniunea Monetară au reuşit să indeplinească criteriile de convergenţă stabilite la Maastricht (1993), printre care cele mai importante sunt tocmai criteriile cu tentă monetaristă – stabilitatea preţurilor prin jugularea inflaţiei, cat şi controlul ratei dobanzii24. Dar punerea in prim-plan a luptei contra inflaţiei n-a reuşit, totuşi, să evite o ridicată rată a şomajului la scara UE. Specialiştii sunt unanimi in a recunoaşte că acest lucru se datorează, in bună aprte, necorelării dintre politica monetară europeană şi politicile bugetare şi sociale, naţionale.

Politicile comerciale ale polilor Triadei

Politica comercială a S.U.A.

Dacă vreme indelungată după cel de-al doilea război mondial, SUA au fost considerate campioana şi principala susţinătoare a liberului schimb in domeniul comerţului internaţional, iar politica sa comercială a avut şi ea această caracteristică, o dată cu agravarea deficitului său comercial şi creşterea datoriei sale externe se inregistrează anumite modificări de orientare a politicii sale comerciale. De la mijlocul anilor ’70 datează apelul, pe scară tot mai extinsă, la măsuri protecţioniste (Trade Act din 1974, cu celebra secţiune „301”), desigur că in primul rand bariere netarifare, care răman instrumentul predilect de protecţie folosit de ţările dezvoltate. Această tendinţă a fost menţinută şi chiar consolidată prin reglementările legislative ulterioare, din anii ’80 (1984, 1987, 1988), ele dand cale liberă extinderii procedurilor de sancţionare a concurenţei neloiale, dar şi de interpretare arbitrară a unor astfel de situaţii, după aprecierile unor specialişti25.

Specialiştii apreciază că politica comercială americană are un caracter reactiv, in sensul că măsurile de protecţie sunt adoptate atat ca urmare a presiunilor interne ale diferitelor grupuri de interese, cat şi ca răspuns la practici ale partenerilor externi considerate neloiale.

De exemplu, este de notorietate faptul că „autolimitările voluntare la export” au fost utilizate ca barieră netarifară prima oară de SUA in relaţiile sale comerciale cu Japonia, de cateva decenii extrem de tensionate, ca urmare a menţinerii unui deficit comercial important in relaţiile reciproce.

De asemenea, se consideră că ea suferă şi de un pronunţat „excepţionalism”, măsurile adoptate făcand deseori abstracţie de regulile internaţionale convenite in cadrul G.A.T.T. (un exemplu in acest sens il constituie şi faptul că, in timp ce toate părţile contractante ale G.A.T.T. şi-au acordat clauza naţiunii celei mai favorizate pe cale multilaterală, SUA o acordă in baza negocierilor bilaterale). Un exemplu interesant din acelaşi punct de vedere ne oferă Lester Thurow, in celebra sa carte „Head to Head” (La maison Europe, in versiunea franceză). Astfel, arată el, SUA nu utilizează definiţia acceptată de G.A.T.T. referitoare la dumping (a vinde mai ieftin pe pieţele externe, comparativ cu cele interne); legea americană defineşte dumpingul ca „a vinde la un preţ inferior costului de fabricaţie total, majorat cu 10% cheltuieli generale şi 8% adaos comercial”. L. Thurow comentează ironic că, pe această bază 17 dintre 20 cele mai mari firme americane pot fi acuzate de dumping26!

Aşa cum se menţionează anterior, nivelul protecţiei tarifare este scăzut, comparabil cu cel al UE. După estimările G.A.T.T., după Runda Tokyo, media ponderată a taxelor vamale la importul de produse industriale se situa la nivelul de 4,3%, iar media simplă la 6,3% (Ph. Rollet, 1995). Nivelul actual al acestora se poate deduce avand in vedere faptul că, potrivit angajamentelor asumate la ultima rundă G.A.T.T., Runda Uruguay, nivelurile menţionate anterior trebuiau reduse cu circa 36%. Ca urmare a constituirii Acordului Nord-American de Liber-Schimb (N.A.F.T.A.), din 1994 SUA practică taxe preferenţiale la importul unor produse din ţările partenere, Canada şi Mexic. De asemenea, SUA este şi ea semnatară a S.G.P., practicand taxe preferenţiale şi la importul unor produse din ţări in dezvoltare.

SUA a aplicat şi aplică, de asemenea, măsuri de stimulare a exporturilor. De pildă, către sfarşitul anilor ’80 a pus in aplicare un vast program de sprijinire a exporturilor de produse agricole. In perioada respectivă s-a ajuns ca statul să plătească producătorilor naţionali: de 4 ori preţul mondial la orez, sau de 3 ori pentru unt (N. Sută, M. Duhăneanu, 1992). Pe langă subvenţii acordate producătorilor, ca in acest caz, se mai practică şi alte instrumente de stimulare: sistemul „draw-back”, asigurarea şi garantarea creditelor de export ş.a.

Este greu de apreciat in ce mod moneda sa naţională a servit Administraţiei americane drept instrument de politică comercială, in scopul promovării exporturilor sale, deşi se pare că i-a fost atribuit acest rol in strategia Departamentului de Comerţ elaborată cu acest scop. Astfel, nu se poate trage concluzia că, de pildă, deprecierea substanţială a dolarului după 1985 s-a asociat cu o creştere a competitivităţii exporturilor americane şi o creştere substanţială a volumului acestora, care să conducă la ameliorarea situaţiei balanţei sale comerciale.

Politica comercială a Japoniei

Din punctul de vedere al protecţiei tarifare, Japonia se situează intre ţările dezvoltate cu cele mai scăzute niveluri, dar specialiştii afirmă că Japonia practică cel mai complex şi inedit tip de protecţie netarifară. Astfel, deşi, in mod paradoxal, se recunoaşte că şi protecţionismul său tarifar şi netarifar s-a redus substanţial, cu deosebire din anii ’80, pe plan internaţional se promovează in continuare ideea potrivit căreia Japonia rămane o piaţă inchisă.

Un prim argument in acest sens il furnizează compararea mărimii relative a importurilor japoneze cu cele ale celorlalţi doi poli ai economiei mondiale. In 1992, importurile totale japoneze reprezentau o cotă de 7,4% din PIB, faţă de 9,4% pentru SUA şi 20,7% pentru CE.

Analiştii subliniază insă, aşa cum spuneam anterior, că protecţionismul său este unul in mai mare măsură informal decat formal, fiind asimilabil celui netarifar. Sunt interesante cateva sublinieri ale acestui aspect.

Astfel, un prim obstacol informal il constituie preferinţa consumatorilor japonezi pentru produsele indigene, care in fapt acoperă toată gama de bunuri de consum, deşi autorităţile nu aplică măsuri de descurajare a importurilor. După unii specialişti, importurile de bunuri de consum au ca principală motivaţie dorinţa de diferenţiere socială. De pildă, in cazul autoturismelor, ponderea cea mai mare in importuri o au autoturismele de lux, ca Mercedes, BMW, ceea ce confirmă cele spuse anterior.

O altă barieră informală o reprezintă modestia condiţiilor de viaţă ale unei părţi a populaţiei japoneze (dacă ar fi să ne raportăm doar la dimensiunile restranse ale spaţiilor de locuit ale celor mai multe familii şi la stilul tradiţional de organizare a acestora), inclinaţia accentuată către economisire şi in mai mică măsură, comparativ cu americanii sau europenii, către consum.

O alta este dată de particularităţile reţelelor de distribuţie, controlate de marile case de comerţ sogo-shosha (in proporţie de 2/3), care fac aproape imposibilă pătrunderea unor intermediari străini (C. Murgescu, 1982). De asemenea, se consideră că lipsa de transparenţă a modului de reglementare a economiei japoneze şi numărul mare de legi şi norme juridice in vigoare (peste 10.000 la inceputul anilor ’90) lasă spaţiu de acţiune arbitrară pentru birocraţi.

Politica de stimulare a exporturilor promovată de Japonia a fost una agresivă şi extrem de consecvent susţinută de către stat. Ea a fost inglobată in concepţia strategică de dezvoltare ca o componentă principală, in tandem cu politica industrială. Obiectivele acesteia au fost diferite de-a lungul perioadei postbelice. In fapt, mai corect ar fi să se discute despre existenţa unei politici de promovare „protejată” a exporturilor. Astfel, pregătindu-şi expansiunea pe pieţele externe, autorităţile japoneze au protejat industriile considerate strategice din acest unghi de vedere – ele au fost, pe rand, in diferite perioade, producţia de autoturisme, cea de produse electronice şi semiconductori, apoi cea de calculatoare – pană cand ele s-au consolidat şi, stimulate de competiţia internă (de regulă au fost create mai multe firme mari in aceeaşi ramură industrială), ele au devenit deosebit de competitive pe pieţele externe, unde, spun experţii, ele nu se concurează.

Un rol important in succesul acestei strategii l-a jucat celebrul M.I.T.I. (Ministerul Comerţului Internaţional şi al Industriei). Rolul acestuia a fost in principal, din acest punct de vedere, de a evita riscurile unei concurenţe distructive, atat interne, cat şi externe şi de a armoniza strategiile firmelor, rol infăptuit in principal prin mijloace indirecte (J. M. Siroen, 1993). Pană in anii ’80, intre instrumentele de stimulare cu predilecţie folosite au fost cele financiar-bancare (credite acordate in condiţii preferenţiale şi garanţii guvernamentale pentru ele, asigurate de Banca de Dezvoltare a Japoniei, Banca de credite pe termen lung sau Banca de Export-Import) şi cursul de schimb.

O dată cu aprecierea sensibilă şi aproape ireversibilă a yenului de la inceputul anilor ’80, expansiunea exporturilor a fost susţinută mai cu seamă prin metodele specifice de management practicate de firmele japoneze. Sunt ilustrative cateva exemple in acest sens. Un prim exemplu il constituie utilizarea unor cote importante din profituri pentru cercetare-dezvoltare şi distribuirea unor dividende mult mai reduse acţionarilor, comparativ cu firmele europene sau americane. Sau, după cum comenta Akio Morita, preşedintele firmei Sony (Cahiers du Japan, nr. 53/1992), un alt atu in caştigarea pieţelor internaţionale il constituie practicarea de marje de profit reduse, ceea ce permite menţinerea competitivităţii externe pe bază de preţ, chiar in condiţii de apreciere a monedei naţionale.

Politica comercială a Uniunii Europene

O dată cu constituirea Comunităţii Economice Europene, deoarece unul dintre primele sale obiective l-a reprezentat crearea unei uniuni vamale, a fost elaborată şi pusă in aplicare, treptat o politică comercială comună, avand drept instrument principal tariful vamal comun (intrat in vigoare la 1 iulie 1968). Responsabilitatea in domeniul comercial extern este impărţită intre Comisia Europeană şi Consiliul de Miniştri. Adoptarea tarifului vamal nu a fost lipsită de controversă (Ph. Rollet, 1995), ţări precum Franţa şi Italia reclamand o protecţie tarifară ridicată, altele, precum Germania şi ţările Benelux, una scăzută.

Ca urmare a participării sale la G.A.T.T., Comunitatea şi-a redus treptat nivelul protecţiei sale vamale, in primul rand la importul de produse industriale. La ultima rundă de negocieri din cadrul G.A.T.T., Runda Uruguay, după aprige dispute cu SUA, principalul său rival la exportul de produse agricole, Comunitatea a acceptat noile angajamente de reducere substanţială şi a protecţiei (tarifare şi netarifare) la importul de produse agroalimentare.

Situată, ca nivel al protecţiei practicate in aproprierea SUA, dar peste nivelul Japoniei, Uniunea Europeană se caracterizează printr-un nivel ridicat de protecţie comercială, echivalent cu o taxă vamală de 14% ad-valorem, acest nivel fiind explicabil in primul rand prin multitudinea şi frecvenţa aplicării de bariere netarifare (D. Negrescu, 1998). Astfel, nivelul protecţiei vamale pentru produsele industriale a fost substanţial redus după Runda Tokyo, reprezentand pană la Runda Uruguay o medie ponderată a taxelor vamale de 4,6% (Ph. Rollet, 1995). Ca urmare a noilor reduceri operate după incheierea Rundei Uruguay, se pare că, in prezent, media (ponderată) taxelor vamale pentru această grupă de importuri este de 2,5% (D. Negrescu, 1998). Taxele vamale aduceau totuşi, la nivelul anului 1991, un venit la bugetul comunitar care reprezenta circa 25% din veniturile totale (G. Raimbault, 1995).

Rezultă că politica comercială este instrumentată in primul rand prin intermediul barierelor netarifare (limitări cantitative, norme tehnice, reglementări sanitare etc.). Pană de curand, politica comercială comunitară a avut un caracter parţial dual, datorat disjuncţiei dintre modul de aplicare a politicii tarifare şi cel al barierelor netarifare. Astfel, dacă prima este aplicată unitar pe ansamblul intregii comunităţi in raport cu partenerii din exteriorul său, ultimele, pană la intrarea in funcţiune a pieţei interne unice (1993), puteau fi aplicate diferenţiat la nivel de ţară membră, atat faţă de terţi, cat şi faţă de ţări partenere din interiorul Comunităţii. Conform estimărilor comunitare, impactul barierelor netarifare asupra schimburilor intracomunitare la sfarşitul anilor ’80 era echivalent cu aplicarea unei taxe de import ad-valorem de 3-7%. De asemenea, pentru a exemplifica, să menţionăm că, la finele anului 1992, specialiştii apreciau că se inregistrau 6500 de cazuri de aplicări de bariere cantitative la nivel naţional in cadrul Comunităţii.

Trecerea la Piaţa Internă Unică (PIU) a făcut necesară unificarea şi a politicii netarifare. Legat de acest proces a existat temerea că, pe de o parte, se va produce o extindere a aplicării acestei categorii de bariere, iar, pe de altă parte, că ţările membre vor exercita presiuni pentru admiterea unor compensaţii in schimbul renunţării la utilizarea unor obstacole netarifare. Temerile partenerilor comunitari externi s-au conformat parţial. Dacă pe ansamblul schimburilor comunitare cu terţii (desigur, avem in vedere in primul rand importurile) ajustarea politicii netarifare la condiţiile PIU se pare că nu s-a asociat cu o escaladare a protecţionismului comunitar, există totuşi patru grupe de produse in cazul cărora restricţiile naţionale netarifare au fost preluate la nivel comunitar, fără ca ele să conducă la inrăutăţirea accesului mărfurilor respective pe piaţa comunitară, comparativ cu perioada anterioară: textile, autovehicule, incălţăminte şi banane. In al doilea rand se pare că o formă de compensare a renunţării la restricţiile naţionale o reprezintă apelarea mai frecventă la măsuri antidumping.

Specialiştii vest-europeni nu sunt de acord cu aprecierile unora dintre partenerii lor comerciali, care se temeau că, după crearea pieţei interne unice, Comunitatea se va transforma intr-o „fortăreaţă” comercială. Ei consideră că nivelul protecţiei comerciale, practică in prezent de UE, este comparabil cu cel al principalilor săi parteneri din ţările dezvoltate şi, in primul rand, SUA. De asemenea, au fost şi sunt voci care militează pentru o politică comercială strategică la nivelul Comunităţii. Laureatul Premiului Nobel pentru ştiinţe economice, Maurice Allais, a fost unul dintre cei care in timpul şi după finalizarea Rundei Uruguay a dus o campanie de presă susţinută pentru a influenţa in această direcţie autorităţile comunitare. Philippe Rollet exprima o opinie asemănătoare: „Anumite activităţi joacă un rol fundamental in competitivitatea şi creşterea productivităţii pe termen lung ale unei ţări datorită efectelor lor de antrenare şi rolului pe care il joacă in crearea şi difuzarea noilor procedee – şi deci a normelor de producţie – sau de noi produse. Liberul-schimb către toate zările nu garantează că aceste activităţi strategice pot fi durabil prezente pe teritoriul economic. O protecţie la scara zonei (de integrare – n.n.) pentru a favoriza menţinerea şi dezvoltarea acestor sectoare motor se justifică deci prin compensarea costurilor sale… prin economii externe27.

Trebuie menţionat faptul că Uniunea Europeană a incheiat mai multe tipuri de acorduri preferenţiale, prin care a facilitat accesul produselor anumitor categorii de ţări pe pieţele sale. Este vorba despre acordurile cu unele ţări in dezvoltare, in primul rand ţările membre ale A.C.P. (69 ţări din Africa, Caraibe, Pacific), de la Yaounde şi de la Lome. Din 1980, această reţea de acorduri s-a extins şi asupra unor ţări din Asia şi America Latină. Apoi este vorba despre acordurile de asociere cu zece ţări foste comuniste (Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia, Romania, Bulgaria, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania), incheiate intre 1991-1995. sunt in vigoare, de asemenea, din anii 1970 şi acordurile bilaterale privind crearea unei zone de liber-schimb cu ţările membre ale A.E.L.S. Totodată, este precizat faptul că Uniunea este parte a Sistemului Generalizat de Preferinţe vamale nereciproce şi nediscriminatorii (U.N.C.T.A.D.), practicand taxe preferenţiale la importul unor produse din ţările in dezvoltare.

Back to Top