Economia – formă principală a acţiunii sociale Conţinutul funcţional al activităţii economice

Economia, alături de politică, cultură, ştiinţă, drept, religie, reprezintă o componentă importantă şi dinamică a civilizaţiei umane. Iniţial, economia se limita la nivelul gospodăriei casnice, însă, în lumea contemporană s-a extins până la scara economiei globale.

Economia este la fel de străveche ca şi umanitatea. Activitatea umană a societăţii este de neconceput fără consumul bunurilor – obiecte sau servicii utile şi necesare oamenilor. Parţial, acestea sunt puse la dispoziţia omului de natură (lumina solară, aerul, apa, zăcămintele minerale etc.). Dar marea majoritate a bunurilor vitale a fost creată de oameni, pe parcursul întregii istorii a civilizaţiei, în mod consecvent, în procesul activităţii economice.

Pe de altă parte, economia este mereu tânără .Ea permanent se transformă şi este renovată: se perfecţionează tehnica şi se schimbă stocul de resurse, se dezvoltă tehnologiile şi formele de organizare economică, se extinde sortimentul bunurilor produse şi diapazonul nevoilor umane.

După conţinutul funcţional , economia reprezintă sfera materială a asigurării vitale umane: în cadrul acesteia se produce o gamă largă de produse şi servicii, necesare pentru satisfacerea nevoilor umane.

Astfel, sunt răspândite asemenea definiţii ale economiei ca:

  • activitatea de transformare a resurselor aflate la dispoziţia societăţii în bunuri necesare;

  • sfera de asigurare a fundamentelor materiale ale bunăstării umane.

Datorită practicii economice multilaterale există şi alte definiţii. Producţia de bunuri are un caracter social, deoarece oamenii, de regulă (cu excepţia Robinsonilor!), nu produc în afara societăţii.

Din aceste considerente, în procesul de activitate, între oameni se stabilesc legături şi contacte – relaţii de producţie ( concept al teoriei marxiste ). Aceste relaţii sunt dinamice în timp şi spaţiu şi se deosebesc prin specificul concret-istoric (particular pentru fiecare ţară şi etapă de dezvoltare). Astfel, relaţiile de producţie, în condiţiile "tranziţiei la economia de piaţă", se deosebesc esenţial de legăturile economice în sistemul economiei de piaţă „mature”.

Tipul relaţiilor de producţie este determinat de posibilităţile de producţie ale societăţii – forţele productive. Această noţiune exprimă ansamblul elementelor de care depinde activitatea economică şi cuprinde toate componentele şi formele sociale ale activităţii de producţie, inclusiv:

  • mijloacele de producţie (mijlocul şi obiectul muncii);

  • forţa de muncă (potenţialul fizic şi intelectual al oamenilor utilizat în procesul de producere a bunurilor materiale şi a serviciilor);

  • tehnologii (procese, metode, operaţii etc. utilizate în producerea bunurilor);

  • forme organizatorice de producţie (diviziunea socială a muncii, specializarea şi cooperarea muncii);

  • inovaţii tehnico-ştiinţifice (materializarea realizărilor progresului tehnico-ştiinţific);

  • abilitatea (capacitatea de a organiza şi conduce afacerea; priceperea, pregătirea şi dibăcia întreprinzătorului).

Astfel, în sfera economiei apare un "nod" complex de legături, diferit după conţinut:

  • între oameni (relaţii de producţie);

  • între societate şi mediul ambiant (forţele de producţie).

În acest context, activitatea economică poate fi tratată şi ca:

  • totalitatea dependenţelor economice concrete din punct de vedere istoric (a relaţiilor de producţie) care apar între oameni în cadrul producţiei bunurilor economice şi reflectă caracterul acţiunii reciproce a societăţii cu natura (nivelul dezvoltării forţelor de producţie);

  • componenta principală a acţiunii sociale, deoarece, în condiţiile resurselor relativ rare, ale creşterii necesităţilor, oamenii îşi asigură existenţa participând la diferite activităţi;

  • reprezintă un proces complex ce reflectă comportamentul oamenilor în vederea atragerii şi utilizării resurselor economice în cadrul producţiei, circulaţiei, repartiţiei şi consumului de bunuri, conform nevoilor şi intereselor economice.

Procesul istoric de evoluţie a economiei a început în cele mai vechi timpuri. La etapa iniţială de apariţie a comunităţii umane, ea, practic, lipsea. Atunci, oamenii primitivi, strămoşii noştri, îşi satisfăceau necesităţile vitale din ceea ce găseau în mediul natural – peşte, în urma pescuitului; carne, în urma vânatului; fructe, pomuşoare, cereale, în urma culegerii (recoltării).

Aceasta a fost o "economie de însuşire" în care producţia şi consumul se efectuau concomitent în timp şi spaţiu. Apariţia economiei este legată cu trecerea de la însuşirea darurilor naturii la creşterea animalelor, cultivarea plantelor, producerea bunurilor în cadrul activităţii comune a oamenilor.

Economia contemporană are o structură organizaţională complexă, multidimensională: gospodăria casnică, firma, ramura, economia naţională, economia mondială. În această sferă participă (într-o formă sau alta) toată populaţia Terrei; acţionează în comun un număr numeros de firme, bănci, fonduri de investiţii, burse; perfectează numeroase contracte şi afaceri; se produce un sortiment enorm de mărfuri şi servicii.

Diversitatea şi complexitatea proceselor şi fenomenelor economice creează dificultăţi neverosimile în interpretarea şi gestiunea lor eficientă. Indiferent de experienţa de veacuri, cu părere de rău, până în prezent n-au fost găsite "reţete" de constituire raţională a lumii şi creare a unor condiţii de trai decente pentru populaţia Terrei.

Economia şi mediul ambiant

Pentru societate, mediul ambiant are un sens dublu: pe de o parte, acesta este mediul natural în care locuiesc oamenii şi toate organismele vii, iar pe de altă parte, el este obiectul activităţii economice a oamenilor şi "izvor" de resurse. În acţiunea reciprocă a omenirii cu sistemele naturale ale pământului, până în secolul XX, s-a menţinut un echilibru oarecare – echilibru biosocial. Societăţile precedente schimbau nesemnificativ mediul de trai, fără a distruge capacitatea de autoregenerare.

Însă, prin activităţile din secolul XX, cu impact negativ asupra sistemelor naturale, omenirea s-a adus singură pe sine în pragul unei catastrofe ecologice. În Programul ONU "Agenda secolului XXI" se menţionează că "contradicţiile între caracterul stabilit al dezvoltării societăţii şi naturii a atins limita ... Natura va răsplăti omenirea cu reacţii globale reversibile – schimbarea climei, secete şi pustiuri, amplificarea pătrunderii prin atmosferă a radiaţiei ultraviolete, schimbări genetice imprevizibile, epidemii, foamete şi molimă".

Producţia mondială a devenit un izvor masiv de distrugere a mediului ambiant – a stratului de ozon al planetei, a oceanului mondial, a climatului stabil, a pădurilor virgine. Volumul extragerii resurselor naturale neregenerabile – petrolului, gazului – a atins cote astronomice.

După evaluările experţilor, numai într-un sfert de veac (anii 1975-2000), pentru satisfacerea necesităţilor mondiale de combustibil şi materie primă, din bogăţiile subsolului a fost extrasă aproximativ aceeaşi cantitate ca şi în toţi anii precedenţi ai istoriei civilizaţiei!

Restabilirea relaţiilor armonioase între societate şi natură reprezintă cea mai importantă problemă. Omenirea s-a apropiat de pragul critic: sau civilizaţia contemporană acceptă şi îşi asumă consecinţele unei catastrofe ecologice, sau aplică modele noi ale progresului social-economic, echilibrate în interacţiunea cu mediul ambiant .

În dezvoltarea planetară contemporană tot mai distinct se observă tendinţa, argumentată de academicianul V. I. Vernadski, de fuzionare într-un singur flux a dezvoltării mediului ambiant şi a societăţii. Rezultatul ar trebui să fie formarea "noosferei" – sfera raţiunii, când intelectul uman devine o enormă "putere geologică".

Economia şi alte sfere ale activităţii umane

Fără activitate economică este imposibilă funcţionarea şi dezvoltarea normală a altor sfere ale vieţii sociale.

K. Marx susţinea că, "odată cu schimbarea bazei economice, este revoluţionată mai încet sau mai repede toată uriaşa structură socială. Cercetând astfel de schimbări revoluţionare, trebuie să ţinem cont de revoluţionarea materială a condiţiilor economice de producţie, care poate fi percepută cu precizia ştiinţelor naturii şi formelor juridice, politice, religioase, artistice sau filosofice..." ( K. Marx , Capitalul, v. I, p.19).

Dat fiind importanţa primordială a economiei pentru viaţa socială, se poate discuta despre primatul ei asupra altor sfere ale activităţii sociale.

Totodată, direcţia (traiectoria) dezvoltării şi eficienţa economiei sunt în corelare cu alte procese şi fenomene sociale. Viaţa economică există în funcţie de specificul sistemului politic, particularităţile etno-culturale, cadrul juridic al unui stat (ceea ce confirmă poliformitatea economiilor naţionale) .

Este important de subliniat că oamenii, în procesul activităţii comune, apar în roluri diferite, urmăresc scopuri neordinare şi îndeplinesc diverse funcţii. Astfel, în sfera asigurării vitale, "personajele", alături de necesităţile şi interesele economice, urmăresc şi scopuri non-economice. De exemplu, individul nu poate fi doar subiect pur economic – el se prezintă şi ca cetăţean al ţării, are o situaţie familială respectivă, este adept al unor viziuni politice, valori culturale şi tradiţii. Din aceste considerente, raportarea, şi coordonarea proceselor şi directivelor economice cu alte procese şi obiective (în sfera politică, ideologică, juridică, culturală) apar ca premise inalienabile ale funcţionării stabile a societăţii.

Nevoile şi interesele umane.

Rolul lor în dezvoltarea economiei Omul în "teatrul" economiei

Omul reprezintă figura-cheie, poliformă – el este iniţiator al activităţii economice, organizator şi manager, producător şi consumator al bunurilor economice, subiect al repartiţiei şi schimbului, contribuabil, acţionar... Fiecare "rol" al agenţilor economici e legat de îndeplinirea unor funcţii strict stabilite.

Potrivit economistului englez A. Marshall, economia este un teatru în care actori sunt înşişi spectatorii, iar efectul spectacolului depinde de scenariul regizorului şi de jocul actorilor, adică a populaţiei. După destinaţia sa, "spectacolul" economic trebuie să aibă drept scop satisfacerea nevoilor umane. Cu părere de rău, nu întotdeauna şi peste tot "jocul" economic este reuşit pentru toţi cetăţenii ţării.

Nevoile umane: natura şi diversitatea lor

"Civilizaţia industrială a influenţat puternic nevoile umane – au apărut numeroase nevoi false, fără nici o trebuinţă" (Mark Twain).

Nevoile umane, în sensul larg al cuvântului, reprezintă "resimţirea deficitului", necesitatea de a deţine anumite obiecte, a fi parte a anumitor fenomene, evenimente, sentimente. Deci, prin nevoi se subînţelege ceea ce resimt oamenii, ceea de ce au nevoie pentru existenţă, formarea şi manifestarea lor în societate. Nevoile sunt diverse: în lumina solară şi alimente, securitate şi dragoste, stimă şi creaţie etc.

Ca produs al naturii şi al societăţii, omul se prezintă ca o fiinţă tridimensională: biologică, socială şi raţională.

Nevoile umane multilaterale se explică prin natura biosocială complexă a omului. Ca fiinţă biologică, omul are necesitate, în primul rând, să-şi satisfacă nevoile fiziologice – ele primele sunt resimţite şi inerente fiecărei persoane. Dintre acestea fac parte astfel de nevoi ca: de a se alimenta, de a bea, de a se îmbrăca, de locuinţă. Aceste trebuinţe ale oamenilor de a avea şi consuma bunuri reprezintă latura subiectivă a nevoilor.

Nevoile sociale sunt resimţite de oameni, ca membri ai societăţii, atunci când este vorba de un deficit în comunicare, de educaţie şi învăţământ, de stimă şi recunoaştere a calităţilor personale, de realizare a capacităţilor creative. Nevoile umane, care au intrat în obiceiurile oamenilor, tradiţiile de consum au un caracter obiectiv.

Nevoile raţionale, spiritual-psihologice reies din trăsăturile individuale ale oamenilor şi devin importante, în urma instruirii, în relaţiile etice şi morale. Ele presupun raţionalitate, profesionalism, gândire elevată şi spiritualitate superioară.

Nevoile, după specificul şi importanţa lor în viaţa umană, cu o anumită doză de convenţionalism, pot fi puse în ordine.

Subliniem că toate clasificările ştiinţifice ale nevoilor sunt destul de convenţionale: între diferite clase (în cazul dat varietăţi de nevoi) nu există "zidul chinezesc" – ele sunt interdependente şi exercită influenţe reciproc. Astfel, nevoia biologică a omului în hrană (izvor de energie) este "socializată" – ea capătă o formă concret istorică şi reflectă specificul societăţii.

Nevoia respectivă este satisfăcută diferit chiar de contemporanii noştri: diferite bucate şi tehnologii de preparare, diferită veselă şi mobilă, diferite tipuri de deservire a mesei şi diferite ritualuri.

Există mai multe tipuri de nevoi. Este cunoscută clasificarea sociologului american, Abraham Maslow, în care sunt evidenţiate cinci grupuri de necesităţi:

  • Fiziologice elementare (hrană, apă, îmbrăcăminte, adăpost);

  • Siguranţă şi securitate;

  • Sociale (contacte umane şi afiliere la un grup social);

  • Stimă şi statutul social;

  • Autorealizare, creativitate.

Pe baza clasificării nevoilor, Maslow a elaborat piramida motivaţiei, care este utilizată pe larg în practica managerială contemporană.

Treptele preocupării şi fazele dezvoltării societăţii umane

Figura 3.1. Treptele preocupării şi fazele dezvoltării societăţii umane (adaptat după S. I. Chircă, Mecanismele economice, p.23)

Există diferite opinii referitoare la exactitatea denumirilor (astfel, nevoile sociale nu pot fi limitate doar la aşa-numitele nevoi „de complicitate"). Totodată, această "piramidă" este constructivă, din motivul că pune în ordine nevoile conform apariţiei şi satisfacerii lor. Mai îngustă este tipologia nevoilor umane de pe poziţiile semnificaţiei lor. Din acest punct de vedere, ele se împart în:

  • nevoi primare , ce satisfac necesităţile vitale (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă), nu pot fi substituite şi, ca regulă, nu sunt elastice;

  • nevoi secundare (învăţământul, distracţiile) sunt elastice, pot fi substituite, la satisfacerea lor se poate refuza total sau temporar.

Această delimitare, după caracterul său, este una individuală: ceea ce pentru o persoană este absolut necesar (de exemplu, calculatorul pentru lucru, studii), pentru altă persoană poate fi considerat obiect de lux sau, în genere, inutil.

Remarcăm că unele necesităţi au calitatea de a fi substituite. De exemplu, pentru a ridica tonusul poate fi folosită cafeaua sau ceaiul; informaţia poate fi selectată din ziare şi reviste, tele- sau radio emisiuni; călătoria poate fi cu automobilul, trenul sau avionul.

Astfel, nevoile umane se caracterizează prin anumite trăsături:

  • Nevoile sunt nelimitate ca număr (pe măsura dezvoltării societăţii, oamenii îşi diversifică necesităţile, satisfăcându-le treptat pe cele primare, fiziologice, relativ limitate, şi abia apoi trecând la satisfacerea necesităţilor social-spirituale nelimitate).

  • Nevoile sunt limitate după capacitate şi volum. Orice nevoie descreşte în intensitate pe măsură ce ea este satisfăcută. De exemplu, nevoia de a consuma dulciuri se manifestă pe măsura consumului: plăcere, saţ, dezgust şi chiar suferinţă.

  • Nevoile sunt concurente între ele (adică o necesitate poate fi înlocuită cu alta).

  • Nevoile sunt complementare , evoluează în sensuri identice, condiţionându-se unele pe altele. De pildă, nevoia de a avea aparat de fotografiat atrage după sine nevoia de a procura peliculă foto.

  • Orice nevoie se stinge momentan prin satisfacere . Nevoile satisfăcute revin cu o anumită periodicitate – se transformă în obiceiuri şi tradiţii de consum.

Legea nevoilor crescânde

Odată cu dezvoltarea societăţii, a capacităţilor tehnice de producţie, se schimbă continuu şi nevoile umane în ceea ce ţine de cantitate, calitate şi structură. Acest fenomen se explică prin acţiunea Legii nevoilor crescânde. Nevoile umane în sec. XXI (servicii informaţionale, telefonie mobilă, automatică de uz casnic, învăţământ continuu, virtual etc.) încă nu de mult erau privite ca ceva fantastic.

Satisfacerea şi dezvoltarea nevoilor reprezintă un proces-istoric reînnoit. În funcţie de creşterea nevoilor, are loc şi dezvoltarea civilizaţiei.

Legea nevoilor crescânde – cantitatea şi calitatea nevoilor creşte mai repede comparativ cu producţia bunurilor economice.

Pentru fiecare societate sunt caracteristice posibilităţile sale – "frontierele" de producţie a bunurilor. Dar, numai un miliard de oameni ai planetei, care locuiesc în ţările dezvoltate, beneficiază de un nivel înalt de satisfacere a nevoilor. Majoritatea oamenilor Terrei suportă, într-o măsură mai mare sau mai mică, un anumit disconfort material.

Aspiraţiile oamenilor spre satisfacerea nevoilor determină comportamentul economic. Stimulând activitatea oamenilor, nevoile devin motorul şi imboldul întregii activităţi social-economice .

Interesele economice

"Ştiinţa economică – subliniază acad. N. N. Constantinescu – este, înainte de toate, ştiinţa intereselor materiale... De aceea, şi soluţiile oferite în numele acestei ştiinţe, ca politici economice, trebuie văzute prin prisma intereselor celor ce le promovează, dar nu prin prisma sentimentalismelor sau a principiilor politico-filosofice" (Reformă şi redresare economică. Manifestări conştientizate, p.67).

Transformate în mobiluri ale activităţii sociale, nevoile devin interese. Anume interesele stau la baza deciziilor şi acţiunilor oamenilor. Lumea intereselor este multilaterală (interese materiale, spirituale, social-politice) şi contradictorie. Concomitent, ea reprezintă cu certitudine un tot întreg.

În sec. XVIII, A. Smith a propus modelul "homo economicus", care se conduce în comportamentul său economic exclusiv de principiul egoismului şi hedonismului. În viziunea lui T. Veblen, acest model este o construcţie simplificată ce reprezintă omul ca un "calculator general de plăceri şi poveri". Doar în afara intereselor pur materiale, agenţii economici, în comportamentul lor, sunt conduşi şi de sentimentele de rudenie, răspundere civilă, orientări moral-religioase.

Diversitatea participanţilor la activitatea economică determină şi diversitatea intereselor economice. Astfel, interesele gospodăriilor casnice (familiilor) se concentrează asupra majorării bugetelor individuale şi satisfacerii mai ample a nevoilor în limita veniturilor acumulate. Totodată, interesele întreprinderilor comerciale sunt îndreptate spre majorarea volumului de producţie, consolidarea poziţiei pe piaţă, maximizarea profitului.

După purtătorul lor, interesele pot fi împărţite în: personale, colective, departamentale, publice, naţionale, globale şi, de asemenea, interesele de grup social (pensionari, studenţi, profesori, fermieri).

Interesele economice se structurează şi după alte criterii: particulare şi publice; curente şi de perspectivă; periodice, permanente şi accidentale (întâmplătoare). În ansamblul lor, interesele reprezintă o integritate complexă şi contradictorie – satisfacerea unor interese deseori este în contradicţie cu altele.

Astfel, interesul producătorului constă în obţinerea unui profit maximal, ceea ce-l face să diminueze costurile producţiei şi să vândă mai scump. Consumatorul, invers, este interesat în producerea mărfii ieftine şi de calitate.

Un alt exemplu: realizarea intereselor de îmbogăţire personală, prin tăinuirea veniturilor şi eschivarea de la plata impozitelor, prin practicarea comerţului de contrabandă etc., acţiuni ce fraudează interesele naţionale.

Din aceste considerente, este de dorit ca fiecare societate să ajungă la un compromis, care ar reprezenta echilibrul dintre interesele diferitelor grupuri şi pături sociale şi reflectarea lui adecvată în politica social-economică a statului. "Menţinerea unităţii de interese economice este posibilă numai prin asigurarea cadrului democratic de exercitare a tuturor categoriilor de interese, îndeosebi a celor personale" (N. Dobrotă, C. Sandu, Economie politică, p.7).

Resursele, diversitatea lor şi caracterul limitat

"Date fiind ritmurile actuale de consum ale resurselor şi creşterea probabilă a acestor ritmuri, marea majoritate a resurselor actuale importante, care nu se reînnoiesc, vor deveni extrem de scumpe în următorii 100 de ani". Meadows, Donella H.) (Meadows, D.L., Ronders, I., Behrens W.)

Diversitatea resurselor

Premisa iniţială a activităţii economice este prezenţa resurselor – mijloacelor, elementelor, posibilităţilor utilizate pentru producerea de noi bunuri şi satisfacerea nevoilor umane.

Baza de resurse a economiei constă din multitudinea elementelor eterogene. Ele pot fi clasificate după criterii stabilite (indicii). Este răspândită tipologia resurselor "după conţinut", care evidenţiază:

  • resurse naturale : zăcămintele minerale, apa, clima, pădurile, situaţia geopolitică;

  • resurse de timp : timpul este nelimitat, dar pentru fiecare persoană, în măsura posibilităţii utilizării lui, este cea mai limitată resursă;

  • resurse materiale, produse destinate pentru sfera producţiei şi consumului: maşini şi utilaje, clădiri, mijloace de transport şi diferite comunicaţii;

  • resurse umane : nivelul învăţământului şi calificării, informatizarea şi mobilitatea, potenţialul întreprinzător, mentalitatea populaţiei;

  • resurse informaţionale : informaţia ştiinţifică, tehnologică, proiectare-construcţie, statistică, managerială (date, modele, cunoştinţe etc.);

  • resurse financiare : mijloace băneşti (ale firmelor, populaţiei, statului).

Resursele naturale, împreună cu cele demografice, formează resursele primare (originare). Ca rezultat al folosirii resurselor primare, apar resursele derivate "ce potenţează eficienţa cu care sunt utilizate toate resursele economice".

Sunt legitime şi alte criterii de clasificare a resurselor:

  • după durata folosirii şi caracterul utilizării lor: reproductibile sau regenerabile (fondul funciar, apa, forţa de muncă şi nereproductibile sau neregenerabile: timpul, zăcăminte de petrol, aur, minereuri etc.);

  • după volumul resurselor în raport cu cererea pieţei : abundente şi deficitare;

  • după apartenenţă : resurse proprii şi atrase.

Caracterul limitat al resurselor (raritatea)

Activitatea economică a oamenilor decurge în condiţii de raritate a resurselor – insuficienţei lor pentru satisfacerea deplină a tuturor necesităţilor. În realitate, toate resursele (materiale, financiare, umane, de timp) sunt limitate sau rare în comparaţie cu necesităţile sociale, cu excepţia "resurselor libere" – aerul, energia vântului şi apei, căldurii şi luminii solare etc.

Omenirea a progresat enorm în domeniul căutării, cunoaşterii şi atragerii de noi resurse în circuitul economic. Resursele au sporit în urma descoperirii materiei prime artificiale şi sintetice, precum şi ca urmare a aplicării în producţia tehnică a tehnologiilor noi, eficiente. Dar, totodată, creşterea populaţiei şi, respectiv, a nevoilor, exploatarea la maximum a bogăţiilor naturale neregenerabile duc la retrogradarea şi acutizarea stării resurselor rare. Raritatea resurselor constituie o caracteristică generală a economiei. Insuficienţa mijloacelor limitează drastic nivelul bunăstării sociale şi individuale, precum şi posibilităţile creşterii lui.

Bunurile economice – rezultat al activităţii economice

"Termenul aici adaptat (bunul economic) include toate acele bunuri – exterioare omului – care îi aparţin lui şi nu aparţin în acelaşi grad vecinilor săi" (Alfred Marshall).Mijloacele, obiectele, serviciile utilizate pentru satisfacerea nevoilor umane constituie bunurile. În calitate de "bun", în sens larg, se poate prezenta tot ce este util omului: haină, aer curat, prieten fidel, parc îngrijit. Şi antonimul – "antibun" semnifică tot ce este dăunător, periculos pentru om: război, medicamente falsificate, ecologie poluată, frica etc.Bunurile, dăruite de natură, care sunt abundente, în comparaţie cu nevoile sociale, şi care pot fi utilizate fără a depune eforturi, sunt numite bunuri libere (non-economice). Dintre acestea fac parte: aerul, lumina solară, căldura soarelui etc. Spre deosebire de ele, bunurile economice reprezintă un rezultat al activităţii economice şi sunt limitate (rare).Raritatea bunurilor economice e provocată de:

  • cauze naturale: limitarea resurselor;

  • "frontierele" instituţionale ale producţiei: opiniile religioase, normele de drept, directive şi indicaţii publice ce reglementează activitatea economică.

Alături de raritatea relativă a bunurilor economice, acestea mai presupun unele condiţii:

  • existenţa unei nevoi care trebuie satisfăcută;

  • proprietăţile bunului şi serviciului;

  • disponibilitatea şi accesibilitatea.

Diversitatea enormă a bunurilor economice poate fi clasificată în baza mai multor criterii (indici):

  • Din punct de vedere al formei de manifestare: bunurile marfare (îmbrăcăminte, produse, utilaj), valori spiritual-etice (manuscrise, picturi, opere muzicale), servicii (care se consumă concomitent cu producerea).

În ramurile producţiei materiale (agricultura, industria, construcţia) se produc bunuri materiale şi se acordă servicii materiale (servicii de transport, comerţ, gospodăria comunală, deservirea publică). O parte din lucruri (aspirator, televizor, automobil) se procură pentru a beneficia de unele servicii.Producţia nematerială creează valori spirituale şi prestează servicii nemateriale: în domeniul ocrotirii sănătăţii, învăţământului, consultaţiei ştiinţifice.

  • După gradul de prelucrare: primare – cele preluate de-a gata din natură (pomuşoare din pădure); intermediare – aflate în diferite faze de prelucrare (sfecla de zahăr la fabrică); finale – care nu mai sunt supuse prelucrări şi se utilizează în consum personal sau productiv (zahăr, mobilier, casă de locuit).

  • După destinaţia finală: satisfactori (bunuri de consum personal – hrană, îmbrăcăminte şi bunuri de consum social – servicii de sănătate, educaţie) şi prodfactori (bunuri investiţionale – de capital tehnic, resurse naturale, resurse de muncă). Concomitent, aceeaşi denumire de bun poate fi prezentată în două "ipostaze": strugurii – ca desert; strugurii – ca materie primă pentru producerea sucului, vinului.

  • După durata folosirii: de folosinţă curentă, „de o singură folosinţă" (produse alimentare, materie primă) şi de folosinţă îndelungată (îmbrăcăminte, cărţi, automobil).

  • În funcţie de substituirea lor: bunuri substituibile (se pot utiliza pe baza alternative cafea şi ceai, unt şi margarină, diferite paste făinoase, cărţi şi filme, petrol şi gaz, în calitate de purtător de energie) şi bunuri complementare, care se utilizează concomitent (pelicula şi aparatul de fotografiat, calculatorul şi discheta, automobilul şi benzina).

  • După modul de comportament în circuitul economic: bunuri-marfare, destinate schimbului, şi bunuri "non-marfare", consumate pe gratis (unele servicii din învăţământ, ocrotirea sănătăţii, ajutor umanitar).

  • După modul de fixare a bunurilor în spaţiu: bunuri mobiliare şi bunuri imobiliare.

  • După subiectul consumului: bunuri private, se consumă individual sau de membrii familiei şi, de regulă, se procură (apartament, tehnică de uz casnic, produse alimentare) şi bunuri publice. Pot fi menţionate şi bunurile de "club", de care se folosesc în comun o parte din societate (şcolile de stat, instituţiile de învăţământ superior).

Bunuri publice (servicii) – servicii, de importanţă socială, care sunt prestate de către stat şi se consumă colectiv pe gratis (apărarea naţională, administrarea statului, ordinea publică, legislaţia, prestarea informaţiei, iluminatul străzilor, vaccinarea populaţiei). Pentru aceste bunuri sunt caracteristice principiile:

  • consumul comun de toţi membrii societăţii sau a unei părţi (non-rivalitate);

  • non-exclusivitate – excluderea din utilizare a unui bun este imposibilă, chiar dacă aportul lui este nul. Acţionează principiul "pasagerului clandestin" – călătoria pe gratis pe contul altei persoane.

Bunurile publice pot fi folosite de fiecare individ şi, spre deosebire de bunurile private, nu este obligatoriu să fie achitate.

Back to Top