Conceptul de concurenţă

Într-o epocă a globalizării, caracterizată prin reducerea sau chiar dispariţia barierelor în calea liberei circulaţii a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor, guvernele au în continuare obligaţia de a acţiona astfel încât să asigure siguranţa, bunăstarea cetăţenilor, precum şi existenţa unui mediu concurenţial predictibil şi prietenos, în cazul firmelor.

În prezent, concurenţa este considerată ca fiind un factor de primă importanţă, prin care firmele sunt constrânse să devină eficiente, să ofere o gamă cât mai largă de produse şi servicii, la preţuri mai mici, facilitând astfel bunăstarea consumatorilor şi alocarea optimă a resurselor în societate.

Concurenţa nu are o definiţie unanim acceptată, ea având semnificaţie în funcţie de context.

Privită ca un procedeu deschis de confruntare, prin care agenţii economici urmăresc să-şi îmbunătăţească situaţia, concurenţa este apreciată de mulţi economişti drept „calea cea mai bună de satisfacere a intereselor tuturor”, respectiv de maximizare a gradului de satisfacere a nevoilor acestora. Sub presiunea concurenţei, întreprinzătorii sunt determinaţi să reducă cheltuielile individuale de producţie, să extindă proporţiile capitalului, să introducă progresul tehnic în toate fazele activităţii (producţie, aprovizionare, desfacere, organizare), să investească în cercetarea ştiinţifică etc.

Privită din punct de vedere economic, „concurenţa este întotdeauna legată de tranzacţii pe piaţă, de cerere şi ofertă şi de procesul schimbului”.Mai exact, se poate spune că există concurenţă economică dacă consumatorul poate alege alternativa cea mai convenabilă preferinţelor sale. Astfel, concurenţa este strâns legată de libertatea de a alege.

Totodată, concurenţa exprimă comportamentul specific interesat al tuturor subiecţilor de proprietate, care pentru a-şi atinge obiectivele intră în raporturi de cooperare şi confruntare cu ceilalţi. Ea reprezintă o întrecere pentru a obţine avantaje sau măcar pentru a reduce probabilitatea producerii riscurilor. În această competiţie fiecare acţionează din interes. Astfel, cumpărătorii caută vânzătorii care oferă preţul cel mai mic, calitatea cea mai bună, condiţiile de livrare a bunurilor de consum cele mai favorabile. La rândul lor, vânzătorii se întrec între ei pentru a atrage cât mai mulţi cumpărători, cu forţă economică ridicată, stabili în achiziţie.

Din această competiţie, în mod normal, ies învingători cei mai buni.

Concurenta în deplinatatea sa există atunci când şi acolo unde pretul se formează liber, agenţii cererii şi ofertei sunt numeroşi, iar libertatea lor este aparată şi garantată de un sistem democratic.

Economia de piaţă modernă se bazează pe conservarea principiului libertaţii de concurenţă între cei care exercită aceeaşi activitate, urmaresc acelaşi scop sau un scop asemanator. Concurenţa este privita ca o condiţie şi o garanţie a progresului. Dar, libertatea concurenţei işi are limitele în practicile comerciale cinstite, partenerii având datoria să respecte un minimum de moralitate. Depaşirea acestor limite transmite concurenţei caracterul neloialităţii şi angajează raspunderea celui care savarseşte acte de o asemenea calificare.

Apariţia tot mai frecventa a abuzurilor şi a formelor comerciale anticoncurenţiale, în lupta pentru puterea economică, pentru dominaţia pieţei a facut ca problema respectării şi apărării concurenţei reale să facă obiectul reglementarilor legale şi procedurilor de urmarire şi sancţionare, de reprimare a abuzurilor de la regulile normalităţii concurenţei.

Necesitatea unei politici în domeniul concurenţei

Independent de imperfecţiunile pieţei există motive pentru ca firmele din anumite sectoare să coopereze sau să se asocieze, sau ca o anumită firmă să dorească să obţină o poziţie dominantă pe un segment de piaţă. Dorinţa câştigării sau menţinerii unor profituri ridicate, o stabilitate productivă pe piaţă, independenţa coordonării unor anumite acţiuni sau luării unor decizii, beneficiile cauzate de o poziţie singulară, iată câteva dintre motivaţiile care pot conduce la stabilirea preţului, partajarea pieţelor sau alte forme de comportament anticoncurenţial.

Iniţial, unii economişti au considerat că acest comportament al agenţilor economici se poate cuantifica, astfel încât el ar putea fi prevenit, cât şi sancţionat la nevoie, metoda folosită fiind practicarea unor controale administrative, deci o corectare a imperfecţiunilor pieţei prin reglementări legale. Alţi economişti au preferat modalităţi alternative de control prin menţinerea unui anumit nivel al proprietăţii publice, îndeosebi în sectoarele în care factorii tehnici păreau să necesite o structură apropiată de monopol, iar controlul autorităţilor publice era privit ca un rău necesar.

Se conturează astfel necesitatea existenţei şi funcţionării unei politici în domeniul concurenţei, importanţa sa ca mecanism de corectare a imperfecţiunilor pieţei şi totodată crearea unui nivel general rezonabil de eficienţă economică.

Rezultă, implicit, că lipsa unei politici articulate şi coerente, sau mai rău - existenţa uneia nefuncţionale, va crea premisă pentru o concurenţă neloială, generând astfel ineficienţă în producţie şi alocarea factorilor de producţie.

Obiectivul nominal al unei politici în domeniul concurenţei este promovarea şi apărarea unui mediu concurenţial în cadrul economiei naţionale. Concurenţa între agenţii economici nu poate însă reprezenta în sine dezideratul final al unei politici publice ci constituie logic doar o staţie de tranzit către fnalităţi mai generale care sunt expresia împărtăşirii unor valori politice sau care vizează atingerea unor deziderate sociale. În acest sens, o politică în domeniul concurenţei nu poate reprezenta decât un instrument către atingerea unor obiective fundamentale de natură politică şi socială.

Economia politică argumentează că existenţa unor pieţe concurenţiale reprezintă principalul mijloc de maximizare a bunăstării sociale în măsura în care procesul concurenţial – spre deosebire de planificarea economică – asigură maximul de eficienţă în alocarea surselor în cadrul economiei naţionale. Din această perspectivă politica în domeniul concurenţei poate fi percepută ca o politică socială această finalitate fiind transpusă în legislaţie prin sintagmele interesele consumatorilor şi în bunăstarea consumatorilor.

Fostul comisar european pe probleme de concurenţă Mario Monti, afirma în mod explicit că scopul politicii în domeniul concurenţei, sub toate aspectele sale, este de a proteja bunăstarea consumatorilor.

Prin urmare, principalul beneficiar al unei politici a liberei concurenţe este cetăţeanul, în calitatea sa:

  • de consumator (concurenţa liberă conduce la o paletă mai largă a ofertei, cu scăderea corespunzătoare a preţului de vânzare);
  • de participant la piaţa forţei de muncă (concurenţa liberă obligă la inovaţie continuă, atât a produselor, cât şi a procesului de producţie);
  • de acţionar (concurenţa liberă conduce la eficienţa crescută, şi deci la valoare de piaţă ridicată) şi
  • de plătitor de impozite (concurenţa trebuie să asigure o aplicare uniformă şi echitabilă a sistemului de taxare).

Ca beneficiar al manifestării liberei concurenţe, consumatorul recepţionează funcţionarea normală a pieţei prin preţuri, cantitate, calitate, diversitate, promptitudinea cu care îi sunt puse la dispoziţie bunurile şi serviciile, uşurinţa şi facilităţile de care beneficiază, în condiţii de raţionalitate a acţiunii, pentru a-şi maximiza satisfacţia. Instituţia concurenţei devine fundamentală pentru economia de piaţă, tocmai prin asemenea elemente. De aceea, legiferarea concurenţei reprezintă un drept câştigat care trebuie impus şi respectat.

Aşadar, raţiunea principală de a fi a politicii în domeniul concurenţei este determinată de faptul că piaţa nu poate, în mod natural, să funcţioneze normal, fiind necesare intervenţii din afară, care să-i asigure o evoluţie corespunzătoare.

Este bine cunoscut rolul fundamental jucat de piaţă şi concurenţă în garantarea bunăstării consumatorilor, în realizarea unor repartiţii optime a resurselor şi în oferirea unei motivaţii puternice privind creşterea eficenţei şi a nivelului tehnic şi calitativ al producţiei. Totodată, principiul economiei de piaţă deschise nu implică existenţa unei atitudini pasive faţă de modul de funcţionare al pieţelor, ci dimpotrivă, impune menţinerea unei vigilenţe constante, pentru a permite mecanismelor pieţei să funcţioneze corect. Acest lucru devine cu atât mai necesar în actualul context mondial, al globalizării, caracterizat prin adâncirea integrării la nivelul pieţelor.

Aspecte generale privind politica Uniunii Europene în domeniul concurenţei.

Politica de concurenţă în Uniunea Europeană, la fel ca şi în celelalte mari puteri economice mondiale, se bazează pe concepţia că pieţele unei concurenţe pure şi perfecte sunt cele mai potrivite şi capabile să asigure bunăstarea populaţiei.

În consecinţă, politica de concurenţă vizează limitarea, controlarea, chiar interzicerea comportamentelor întreprinderilor care aduc atingere concurenţei perfecte. Monopolurile sau întreprinderile având comportamente de monopol sunt primele vizate prin politica de concurenţă.

Pentru a putea controla şi limita tendinţa acestora de a încalca regulile concurenţei perfecte, nu se mai poate acţiona doar naţional, fiind necesară acţiunea la nivelul Uniunii. Astfel, politica în domeniul concurenţei a realizat si realizează un echilibru intre dinamica pieţei interne a fiecărui stat membru şi piaţa unică.

Uniunea Europeana numară în prezent 27 state membre şi 496 milioane locuitori. În UE nu există o majoritate, ci numai minoritaţi. În ciuda diferenţelor dintre acestea, la baza întregii construcţii europene a stat voinţa de a lucra împreuna, pe baza unor interese comune. Acestea au condus la convingerea că în unele domenii se pot obţine rezultate mult mai bune la nivel european decat la nivel naţional. Aşa s-a ajuns la politici comune tuturor statelor membre, elaborate şi adoptate de instituţiile comunitare cu aplicabilitate pe întreg teritoriul Uniunii.

De multe ori, asfel de politici comune răspund şi unui principiu fundamental al construcţiei europene, acela al solidarităţii şi coeziunii. Existenţa politicilor comune conferă unicitate Uniunii Europene, pentru că demonstrează acceptarea cedării unei parti a suveranităţii statelor membre catre instituţiile europene.

Politica concurenţei este una dintre primele politici comune adoptate de Comunitatea Economica Europeana, cu un rol extrem de important în crearea şi consolidarea pieţei comune. Politica concurenţei a evoluat şi s-a diversificat continuu în UE, atat la nivel comunitar, cât şi la nivel national, însotind procesul de adâncire a integrării.

La baza dezvoltării şi aplicarii politicii concurenţei pot fi identificate două tipuri de motivaţii:

a) motivaţii generale, care ţin de sistemul economiei de piaţă; motivţia generală fundamentală a fost oferită de dezavantajele constatate în funcţionarea mecanismelor pieţei în lipsa unor condiţii care să asigure alocarea adecvată a resurselor, menţinerea posibilităţilor de alegere ale consumatorilor, promovarea inovaţiei tehnologice şi autonomia intreprinderilor industriale, condiţii care sunt indispensabile pentruprogresul economic pe termen lung;

b) motivaţii specifice, care ţin de rolul şi importanţa acestei politici în cadrul sistemului constituţional economic al Comunitaţii Europene şi care sunt evidentiaţe de prevederile tratatelor succesive ale Comunitaţii Europene, de la Roma, Maastricht şi Amsterdam.

Conform reglementărilor comunitare, politica în domeniul concurenţei nu reprezintă un scop în sine, ci o condiţie necesară realizării pieţei interne. Astfel, Art. 3(g) din Tratatul CE subliniază faptul că scopul urmărit este acela de a permite instituirea unui „regim care să asigure faptul că în cadrul pieţei interne concurenţa nu este distorsionată” Firmele comunitare au fost obligate o data cu declanşarea procesului de realizare a pieţei comune să facă faţa nu numai concurenţei la nivel national, ci şi concurenţei la nivel regional.

Reacţia firmelor la noile condiţii create de piaţa comună a fost, în multe cazuri, pozitivă, aceea de a-şi imbunatăţi competitivitatea şi de a castiga noi segmente de piaţă, dar în unele cazuri reacţia a fost negativă, prin adoptarea unui comportament anticoncurenţial, introducerea artificială a anumitor bariere şi descurajarea intrării noilor concurenţi pe piaţă.

Reglementările comunitare din domeniul concurenţei interzic numai acele comportamente care pot influenţa negativ relaţiile comerciale dintre statele membre, fără a avea în vedere şi situaţiile în care efectele negative sunt vizibile numai la nivelul unui singur stat membru (asemenea situaţii sunt de competenţa autorităţilor naţionale în domeniu). Cu alte cuvinte, PDC7 urmăreşte, pe de o parte, interzicerea înţelegerilor şi practicilor restrictive care pot restricţiona concurenţa pe teritoriul pieţei interne şi, pe de altă parte, să împiedice statele membre să discrimineze firmele străine în favoarea celor naţionale (publice sau private) prin adoptarea unor măsuri anti-concurenţiale.

Ca atare, deciziile care vizează spaţiul comunitar sunt adoptate la nivel comunitar, în vreme ce autorităţile naţionale din domeniul concurenţei sunt responsabile excusiv de acele aspecte care vizează competiţia de pe pieţele naţionale. Locul jucat de Comunitate în acest domeniu este întărit şi de rolul care revine Comisiei, care acţionează în calitate de apărător şi susţinător al competiţiei în spaţiul UE. In cazul acestei politici, gradul de independenţă al Comisiei este foarte ridicat, permiţându-i acesteia să intervină activ, prin competenţele executive şi de monitorizare de care se bucură, în vederea asigurării unei concurenţe efective în interiorul pieţei interne.

Obiectivele şi instrumentele de aplicare ale politicii concurenţei

Politica în domeniul concurenţei urmăreşte înfăptuirea următoarelor obiective:

  • Creşterea bunăstării consumatorilor prin îmbunătăţirea performanţelor economice;
  • Protecţia consumatorilor(apărarea acestora de tendinţele marilor companii de a acapara pieţele şi de a stabili preţuri de monopol
  • Ridicarea calităţii produselor şi serviciilor oferite consumatorilor;
  • Stabilirea nivelurilor reale ale preţurilor
  • Stoparea redistribuirii veniturilor în favoarea monopolurilor şi cartelurilor;
  • Protejarea firmelor mici şi mijlocii;
  • Eliminarea intreprinderilor care nu au capacitatea de a se adapta la cerinţele mediului
  • Integrarea pieţelor naţionale ale statelor într-o piaţă unică a comunităţi europene.

În vederea realizării acesor obiective, instrumentele utilizate de politica Uniunii Europene în domeniul concurenţei sunt legislative, administrative, juridice şi instituţionale.

Instrumentele legislative sunt reprezentate de:

  • legislaţia primară , cu caracter obligatoriu – prevederile Tratatului CE
  • legislaţia secundară – regulamente, directive – care este iniţiată de Comisia Europeană şi este adoptată de Consiliul de miniştri şi Parlamentul European;
  • legislaţia adoptată de Comisie – comunicări, notificări, opinii, decizii, Cărti Albe, Cărti Verzi.

Instrumentele administrative sunt constituite de procedurile sau investigaţiile realizate de Comisie, declanşate în urma unor notificări, reclamaţii sau sesizări ale unor persoane juridice sau fizice, precum şi prin autosesizarea Comisiei.

Instrumentele juridice sunt utilizate, de regulă, de Curtea Europeană de Justiţie, care ia decizii în privinţa cazurilor investigate, stabileşte principii călauzitoare şi creează jurisprudenţa.

Instrumentele instituţionale . În cadrul Comisiei, un rol important are Directoratul General Concurenţa (DG Competition), care colaborează cu alte directorate generale responsabile cu politicile sectoriale.

Autorităţile comunitare implicate în elaborarea şi aplicarea politicii concurenţei sunt:

  • Comisia Europeană (rol executiv –de iniţiativă legislativă şi implementare/monitorizare a aplicării legislaţiei şi a politicii concurenţei)
  • Consiliul de Miniştri şi Parlamentul European (rol legislativ),
  • Curtea Europeană de Justiţie (soluţionarea litigiilor şi crearea jurisprudenţei în domeniu)
  • Tribunalul Primei Instanţe (soluţionarea acţiunilor intentate de persoane juridice împotriva instituţiilor europene).

Politica privind concurenta

Figura nr.1 Politica privind concurenta

Cadrul legislativ al politicii de concurenţă

Politica în domeniul concurenţei permite dezvoltarea unui cadru regulamentar în care guvernele pot menţine şi stimula concurenţa mărind performanţele economice.

O politică în domeniul concurenţei devine absolut necesară pentru că agenţii economici privaţi şi autorităţile publice pot avea comportamente care să deterioreze mediul concurenţial din mai multe motive utilizând variate mecanisme şi măsuri. Politica de concurenţă se referă la anumite legi şi acţiuni întreprinse şi impuse de guverne sau de către comunitate, în ansamblul său, pentru eliminarea sau descurajarea practicilor comerciale restrictive practicate de anumiţi participanţi pe piaţă: carteluri, monopoluri, bariere non-tarifare etc., care ar avea ca efect prevenirea, restrângerea sau distorsionarea concurenţei.

Mijloacele cu care operează politica în domeniul concurenţei pot avea, la prima vedere, un rol negativ deoarece sunt concepute să îngrădească şi să stopeze anumite acţiuni, să limiteze folosirea unor practice care ar avea consecinţe negative asupra consumului.

Regulile de concurenţă sunt aplicate universal în spaţiul Uniunii Europene, deopotrivă intreprinderilor publice şi private, iar autoritatea de control are capacitatea de a impune penalităţi constând în amenzi ce descurajează încălcarea legilor privind concurenţa .

La baza reglementării regimului concurenţei din UE au fost prevederile articolelor 85-89 din Tratatul de la Roma, care se referă, în termeni generali, atât la regulile comune aplicabile intreprinderilor, cât şi la ajutoarele acordate de stat. Tratatul de la Lisabona, care a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009 cuprinde actualele reguli comune în domeniul concurenţei, care sunt stipulate în articolele renumerotate 101-109.

Legislatia UE privind concurenţa include patru domenii, care constituie şi cele patru direcţii de acţiune ale politicii concurenţei la nivel comunitar:

  1. Reglementările antitrust (articolele 101 şi 102 ale Tratatului CE), care interzic acordurile anticoncurenţiale, practicile concertate şi abuzul de poziţie dominantă;
  2. Regulamentul fuziunilor 4064/89 modificat prin regulamentul 139/2004, care se referă la controlul operaţiunilor de concentrare economică în scopul de a preveni crearea sau întarirea poziţiilor dominante;
  3. Reglementările privind liberalizarea unor sectoare economice în care unele întreprinderi beneficiază de drepturi exclusive şi speciale acordate de stat, prin care este exclusă sau limitată concurenţa (articolul 106 al Tratatului CE şi legislaţia secundară);
  4. Reglementările referitoare la controlul ajutoarelor de stat (articolele 107- 109 ale Tratatului CE).

În al doilea rând, referiri se gasesc în legislaţia secundară, adoptată de Consiliul UE şi de Comisia Europeana, sub forma Regulamentelor şi Directivelor. Astfel, în această categorie se includ:10

  • Regulamentul Consiliului 17/1962;
  • Regulamentul Consiliului 4064/1989, privind controlul fuziunilor, modificat cu regulamentul 139/2004
  • Regulamente şi directive privind exceptările în bloc, acordate în cazul unor acorduri care privesc situaţii precis determinate, precum: transferul de tehnologie, cercetarea şi dezvoltarea, distribuţia autovehiculelor, etc.

În al treilea rând, un număr în creştere de instrucţiuni, care nu sunt în mod formal obligatorii, oferă informaţii esenţiale menite să arate cum pot fi interpretate regulile obligatorii sau în ce mod va acţiona Comisia în acest domeniu. Prin intermediul acestora, Comisia caută să crească gradul de predictibilitate al actiunilor sale. Acestor surse de drept li se adaugă deciziile Curtii Europene de Justiţie şi ale Tribunalului de Prima Instanţa. Nu în ultimul rând, trebuie menţionate şi acordurile internaţionale în care se fac referiri exprese la situaţii specifice privind concurenţa.

Contributiile esentiale ale Comisiei la dezvoltarea si aplicarea legislatiei şi a politicii concurenţei au reflectat experienţa dobândită în peste patru decenii de Directoratul General Concurenţa în abordarea „caz cu caz” a situaţiilor de impiedicare,restrângere sau distorsionare a concurenţei pe piaţa internă a UE.

Aceasta abordare complexă presupune examinarea riguroasă şi analiza economică a fiecărei situaţii, pe baza caracteristicilor specifice fiecărui caz,tinând cont de faptul că dinamica procesului concurenţial generează atât câstigatori, cât şi perdanţi.

Etapele dezvoltării şi evoluţiei politicii concurenţiale în Uninuea Europeană

Istoria politicii în domeniul concurenţei reprezintă o „poveste fascinantă”, care implică apariţia şi consolidarea unui cadru reglementar şi instituţional bazat pe raporturi interinstituţionale strânse; actuala formă a PDC reprezintă rezultatul sinergic al convergenţei dintre dinamica internă a politicii şi existenţa unor factori exogeni diverşi, de natură politică, economică sau instituţională.

Tratatul privind crearea CECO11, din 1951, prin Art. 65 şi 66 reglementează practicile din domeniul cărbunelui, oţelului şi a concentrărilor economice.

Prevederile respective au fost ulterior preluate în articolele 85(101) şi 86(102)12 ale Tratatului de la Roma din 1957, deşi era evident că instrumentele regulatorii respective nu erau adecvate pentru a reglementa şi alte segmente de piaţă. Politica europeană în domeniul concurenţei s-a bazat şi se bazează încă pe Art. 3(f) al Tratatului CEE (acum Art. 3(g) al Tratatului UE) conform căruia trebuie acţionat astfel încât „concurenţa la nivelul Pieţei Comune să nu fie distorsionată”, implementarea acestui principiu regăsindu-se în articolele 85(101) – 94(109) ale Tratatului UE. Prevederile respective se referă la controlul Comisiei asupra aranjamentelor restrictive (sau a cartelurilor), a exercitării abuzive a poziţiei dominante pe piaţă şi a controlului privind acordarea ajutoarelor de stat. Aceste componente, specifice momentului de început al PDC continuă să fie şi astăzi pilonii centrali ai acestei politici.

La momentul lansării politicii în domeniul concurenţei, cu excepţia Germaniei, statele membre aveau reglementări în acest domeniu mult mai puţin riguroase decât cele menţionate de Tratatul CEE. Astfel, Belgia şi Luxemburg nu aveau o asemenea legislaţie, în vreme ce Olanda beneficia de o lege privind concurenţa (Economic Competition Act), din 1956, dar care impunea foarte puţine restricţii. În Italia, monopolurile şi practicile restrictive erau reglementate de Codul

Civil, în vreme ce în Franţa, legislaţia specifică era detaliată dar extrem de laxă în ceea ce priveşte reglementarea practicilor restrictive. Ca atare Germania era singurul stat membru care avea o legislaţie articulată în domeniul concurenţei.

Ca urmare a acestei eterogenităţi, statele membre au trebuit să facă eforturi în direcţia adoptării unor reguli procedurale prin care să poată fi puse în aplicare prevederile din Tratatul CEE

În cele din urmă, statele membre au ajuns la un consens privind conţinutul acestor reguli procedurale, astfel încât în 1962 acestea au fost adoptate, acordul respectiv fiind cunoscut sub denumirea de Regulamentul 17/62 (textul acestuia a fost în cea mai mare măsură influenţat de sistemul german de notificare, evaluare şi exceptare, şi presupunea o aplicare centralizată, care reducea rolul autorităţilor naţionale).

A devenit atunci foarte clar că redactarea regulilor a fost făcută într-o asemenea manieră încât controlul acestei politici să rămână la nivel supranaţional, respectiv la nivelul Comisiei. Astfel, PDC a devenit „prima politică sectorială autentic supranaţională”, care reflecta poziţia Comisiei şi a eforturilor făcute în direcţia realizării unei politici comune, nu doar coordonate în comun.

În primii cincisprezece ani de existenţă (1958-1972) ai politicii în domeniul concurenţei s-au făcut paşi importanti în direcţia: constituirii reţelei instituţionale aferente (desemnarea comisarului responsabil pentru concurenţă), aplicarea de practici restrictive, creşterea rolului Curţii Europene de Justiţie etc.

Prioritate având practicile restrictive, politica concurenţială a neglijat aproape în totalitate ajutoarele de stat şi monopolurile. Mai mult, marile companii europene erau încurajate în dezvoltarea lor pentru a promova competitivitatea acestora pe plan internaţional. Prin urmare, caracteristice principală a politicii concurenţiale a fost atitudinea sa reactivă(defensivă).

Recesiunea economică din anii 1973-1974 a generat nevoia redefinirii politicii concurenţiale într-o asemenea manieră încât să favorizeze restructurarea sectoarelor economice în declin. Politica concurenţială a comisiei s-a axat pe doua coordinate: controlul ajutoarelor publice acordate de guvernele ţărilor membre şi folosirea contingentelor de import pentru a apăra industria europeană de concurenţă străină.

Centrul de greutate al activităţii Comisiei l-a reprezentat monitorizarea fuziunilor şi a altor forme de concentrare economică. În consecinţă, caracteristica principală a politicii concurenţiale intre ani 1973-1981 a fost atitudinea ofensivă(proactivă) pe fondul creşterii rigurozităţii în aplicarea principiilor politicii concurenţiale.

Deceniile 9 şi 10 ale secolului XX aduc noi componente politicii concurenţiale şi îi conferă noi valenţe. În situaţia în care procesul de creare a Pieţei Interne Unice s-a încheiat în 1992, a fost necesar să se adopte măsura care să ofere siguranţa că practicile anticoncurenţiale nu vor lua forme noi care să ducă la o nouă împărţire a pieţelor.

În centrul preocupărilor politicii concurenţiale s-a aflat în această perioadă problema fuziunilor şi a ajutoarelor de stat. Pentru gestionarea fuziunilor de către Comisie a fost adoptat ,,Regulamentul privind controlul fuziunilor’’. În ceea ce priveşte ajutoarele de stat nu a fost necesară adoptarea de noi reglementări ci punerea în aplicare a prevederilor Tratatului care să conducă la o nouă politică în domeniul ajutoarelor de stat.

Comisia a reuşit să facă faţă presiunilor care susţineau măsurile protecţioniste şi care plasa competitivitatea deasupra concurenţei în ierarhia obiectivelor Comisiei. A fost promovată ideea că o puternică concurenţă internă este cheia competitivităţii externe.

Politica de concurenţa în România

Regulile privind concurenţa reprezintă fundamentul economiei de piaţă funcţionale, deoarece scopul lor este acela de a promova libera circulaţie a mărfurilor şi serviciilor şi prevenirea distorsiunilor care pot afecta dezvoltarea economică, mediul de afaceri şi comerţul cu statele membre ale Uniunii.

În prezent, mediul de afaceri din România este beneficiarul unui climat concurenţial normal. Legislaţia naţională în domeniul concurenţei si ajutorului de stat este integral armonizată cu acquis-ul comunitar, iar Consiliul Concurenţei, o instituţie solidă si independentă, este un arbitru echidistant ce aplică în mod unitar regulile relevante.

Legea concurenţei are drept scop protecţia, menţinerea si stimularea concurenţei si a unui mediu concurenţial normal în scopul protejării consumatorilor, sens în care interzice înţelegerile anticoncurenţiale dintre agenţii economici, abuzul de poziţie dominantă şi concentrările economice care ar putea conduce la înlăturarea, restrângerea sau denaturarea semnificativă a concurenţei.

În România concurenţa este reglementată prin:

  • Legea concurenţei nr.21/1996, modificată şi completată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 121/2003, aprobată cu modificări prin Legea nr.184/2004
  • Legea nr.143/1999 privind ajutorul de stat, modificata si completarea prin Legea nr. 137/2007 şi OUG 117/2006.

Consiliul Concurenţei dispune de instrumentele legislative care îi permit abordarea de o manieră similară cu cea a autorităţilor de concurenţă din Uniunea Europeană:

  • a cazurilor de practici anticoncurenţiale (inţelegeri, practici concertate, abuz de poziţie dominantă)
  • a controlului concentrărilor economice
  • pentru autorizarea, monitorizarea şi inventarierea ajutoarelor de stat

Astfel, practicile anticoncurentiale sunt interzise prin lege în România, după cum se specifică şi în Legea Concurenţei 21/1996 (republicată), art. 5, alin. 114 :

Sunt interzise orice înţelegeri exprese sau tacite între agenţii economici ori asociaţiile de agenţi economici, orice decizii luate de asociaţiile de agenţi economici şi orice practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care urmăresc:

  1. fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare ori de cumpărare, a tarifelor, a rabaturilor, a adaosurilor, precum şi a oricăror alte condiţii comerciale;
  2. limitarea sau controlul producţiei, distribuţiei, dezvoltării tehnologice ori investiţiilor;
  3. împărţirea pieţelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare, pe criteriu teritorial, al volumului de vânzări şi achiziţii ori pe alte criterii;
  4. aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente, provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziţia concurenţială;
  5. condiţionarea încheierii unor contracte de acceptare de către parteneri a unor clauze stipulând prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor şi nici conformuzanţelor comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte;
  6. participarea, în mod concertat, cu oferte trucate la licitaţii sau la orice alte forme de concurs de oferte;
  7. eliminarea de pe piaţă a altor concurenţi, limitarea sau împiedicarea accesului pe piaţă şi a libertăţii exercitării concurenţei de către alţi agenţi economici, precum şi înţelegerile de a nu cumpăra de la sau de a nu vinde către anumiţi agenţi economici fără o justificare rezonabilă.

Destinatarii legii concurenţei sunt:

  • Agenţii economici sau asociaţiile de agenţi economici
  • Organele administraţiei publice centrale sau locale

În cazul în care constată săvârşirea unei practici anticoncurenţiale Consiliul Concurenţei, ordonă măsuri intermediare pentru a preveni/impiedica un prejudiciu grav şi cert, solicită incetarea practicii anticoncurenţiale,aplică amenzi. Sursa esenţiala de informaţii pentru detectarea încălcării regulilor de concurenţa sunt plângerile care pentru a fi considerate admisibile, trebuie să conţină anumite informaţii precise, asa cum sunt descrise în anexa la Regulamentul pentru aplicarea prevederilor art. 5 si 6 din Legea concurenţei nr. 21/1996.

În cazul în care se confirmă obiectul plângerii,15 Consiliul Concurenţei acordă amenzi, cea maximă putând ajunge pana la 10% din cifra de afaceri a contravenientului.Articolul 52, individualizează sancţiunile, tinând seama de următoarele elemente: gravitatea faptei, durata faptei şi consecintele faptei asupra concurenţei.

Totodată Legea nr.21 prevede situaţii în care Consiliul Concurenţei poate practica şi o politică de clemenţă care are ca obiectiv încurajarea firmelor spre reconsiderarea poziţei lor şi cooperare cu autoritatea de concurenţă în vederea întreruperii practicilor anticoncurenţiale.

Imunitatea la amendă se acordă atunci când agentul economic este primul care furnizează elemente probatorii care, în opinia Consiliului Concurenţei, permit declanşarea procedurii de investigaţie sau este primul care furnizează elemente probatorii care, în opinia Consiliului Concurenţei, permit probarea unei activităţi ilegale în domeniul concurenţei.

Condiţiile care trebuie îndeplinite de agentul economic pentru a beneficia de imunitate la amendă, sunt urmatoarele:

  • cooperează total, continuu şi prompt cu Consiliul Concurenţei;
  • încetează participarea la activitatea presupusă ilegală, cel mai târziu la data furnizării elementelor probatorii;
  • nu a intreprins măsuri pentru a constrânge alţi agenţi economici să participe la activitatea presupusă ilegală.

În domeniul ajutorului de stat, legea nr.143/1999, modificata si completata prin Legea nr. 137/2007 şi OUG 117/2006 prevede că dacă în urma investigaţiei se constată că ajutorul denaturează semnificativ mediul concurenţial normal şi afectează aplicarea corespunzătoare a acordurilor internaţionale la care România este parte,ca acest ajutor să fie interzis, sau să fie autorizat prin impunerea unor condiţii sau obligaţii menite să elimine această incompatibilitate. În cazul ajutorului acordat fără autorizare, sau în cazul ajutorului interzis, sumele acordate vor fi recuperate de furnizori sau rambursate de beneficiari.

Referitor la ajutoarele existente, dacă se consideră că un ajutor existent denaturează semnificativ mediul concurenţial normal şi afectează aplicarea corespunzătoare a acordurilor internaţionale la care România este parte Consiliul Concurenţei va solicita furnizorului de ajutor să ia măsurile corespunzătoare.

Legea prevede de asemenea, că acordarea ajutoarelor de stat să fie monitorizată, în sensul respectării modului de acordare a ajutoarelor de stat, a respectării aplicării măsurilor care constituie ajutor de stat; a evaluării dimensiunilor ajutorului; a evaluării sumei totale a ajutorului primit de către agenţii economici prin intermediul diferitelor scheme; a evaluării impactului acordării ajutoarelor.Activitatea de monitorizare se finalizează într-un raport cu periodicitate anuală.

Prevederile Legii privind ajutorul de stat sunt armonizate cu prevederile legislaţiei comunitare şi în ceea ce priveşte asigurarea transparenţei fluxurilor financiare dintre autorităţile publice sau organismele care administrează fonduri în numele statului şi agenţii economici cărora li s-a încredinţat executarea unor servicii publice de interes general.

Adaptarea legislatiei de concurenţă şi de ajutor de stat la prevederile legislaţiei comunitare are şi rolul de a :

  • asigura accesul facil al investitorilor străini în economia românească
  • pregăti accesul firmelor româneşti pe piaţa UE

esenţa Legii concurenţei din Romania

Fig 1.2 Esenţa Legii concurenţei din Romania

În concluzie ,operatorii economici români, în contextul internaţionalizării pieţei româneşti trebuie să conştientizeze că disciplina concurenţială presupune urmărirea echilibrului între orientarea spre client şi cea spre concurenţă, fără ca acţiunile de maximizare a profitului să apeleze la practici anticoncurenţiale.

Pin It

Back to Top