Importanţa agriculturii in ţările in dezvoltare

Importanţa agriculturii a fost subliniată chiar de David Ricardo, care aprecia că progresele realizate in agricultură au un efect de antrenare a productivităţii in toată economia. O agricultură de inaltă productivitate contribuie la procesul de dezvoltare economică a unei ţări pe mai multe căi. Ea este o sursă de materii prime pentru alte industrii, in special pentru cea alimentară. Pe baza economiilor realizate in acest sector şi a taxelor furnizate de agricultură, se crează o sursă de investiţii pentru celelalte sectoare aflate in creştere. Sporirea veniturilor populaţiei ce lucrează in agricultură crează premise pentru creşterea cererii pentru alte categorii de produse. Agricultura contribuie, de asemenea, la imbunătăţirea situaţiei balanţei de plăţi prin veniturile din exportul de produse agricole.

Agricultura, inainte de toate, este principala sursă de hrană pentru populaţia unei ţări, iar in cazul ţărilor in dezvoltare, una din principalele ramuri ale economiei naţionale. In ţările cu venituri scăzute, 80% din forţa de muncă feminină şi 65% din cea masculină lucrează in agricultură, iar in ţările cu venituri medii, 60% din forţa de muncă feminină şi 55% din cea masculină este ocupată in această ramură. Pentru multe dintre ţările in dezvoltare, contribuţia agriculturii la formarea P.I.B. este incă foarte importantă. Cu toate acestea, cele mai multe dintre ţările sărace se confruntă cu problema asigurării hranei pentru propria populaţie.

Tabelul 7.1. Contribuţia agriculturii la formarea P.I.B. pentru unele dintre cele mai sărace ţări

Contribuţia agriculturii la formarea P.I.B. pentru unele dintre cele mai sărace ţări

Dacă pe ansamblul ţărilor cu venituri scăzute agricultura contribuia cu 22% la crearea P.I.B., forţa de muncă ocupată in agricultură, pe ansamblul acestor ţări, era de 68%, ceea ce arată dimensiunea acestui sector din punct de vedere al populaţiei ocupate şi, in primul rand, slaba productivitate din agricultură. Pentru unele ţări acest lucru este şi mai evident: in Burkina Faso, de exemplu, aproape intreaga forţă de muncă era ocupată in agricultură, iar aceasta contribuia doar cu 33% la formarea P.I.B. In ceea ce priveşte productivitatea in agricultura ţărilor slab dezvoltate, decalajul faţă de ţările dezvoltate sau cu o dezvoltare medie este cel puţin la fel de mare. Productivitatea in agricultură este reflectată, in primul rand, de un indicator sintetic, valoarea adăugată din agricultură pe lucrător. De asemenea, in categoria măsurării performanţelor agricole se inscriu şi alţi indicatori, cum ar fi indicele producţiei de cereale, indicele producţiei alimentare, indicele şeptelului şi randamentul producţiei de cereale (Indicele producţiei de cereale reflectă producţia agricolă de cereale şi reprezintă o medie a acesteia pe trei ani, mai puţin producţia de furaje. Indicele producţiei alimentare include produsele cu valoare nutritivă (ceea ce inseamnă că nu sunt incluse cafeaua sau ceaiul). Indicele şeptelului include carnea şi laptele din toate sursele, produsele lactate, ouă, miere, mătase brută, lană, piele, etc. Randamentul producţiei de cereale, măsurat in kg./hectar este dat de media producţiilor de grau, orez, porumb, secară, ovăz, etc. obţinute pe un hectar recoltat. Situaţia agriculturii in ţările in dezvoltare, din punctul de vedere al acestor indicatori este următoarea:

Tabelul 7.2. Randamentele agricole in ţările in dezvoltare in perioada 1996-2000 (1989-1991=100)

Randamentele agricole in ţările in dezvoltare in perioada

Cateva aspecte reţin atenţia din datele prezentate in acest tabel. In primul rand, datele direct comparabile sunt cele referitoare la valoarea adăugată in agricultură pe lucrător agricol şi randamentul la hectar. Din acest punct de vedere, ţările cele mai sărace au cele mai mici rezultate, iar dintre acestea, se „disting” ţările Africii subsahariene (această regiune are un randament la hectar de aproape patru ori mai mic decat ţările dezvoltate). Valoarea adăugată in agricultură pe lucrător este, de asemenea, mult mai mică in ţările Africii sub-sahariene decat in cazul altor regiuni pentru care s-a calculat acest indicator (ca de exemplu, Europa şi Asia Centrală). Ţările dezvoltate inregistrează o valoare de peste 10000 USD/lucrător agricol (unele chiar peste 30000 USD/lucrător, cum este cazul Australiei sau al Franţei), in timp ce ţările prezentate in tabel nu realizează o valoare adăugată in agricultură de nici 200 USD/lucrător. Această diferenţă este amplificată şi de faptul că pentru o ţară ca Belgia, de exemplu, agricultura inseamnă doar 1% din PIB, iar forţa de muncă din agricultură, doar 3% din total! Cu privire la ceilalţi indicatori, este de remarcat dinamica inregistrată de aceştia. Pozitiv este faptul că toate regiunile inregistrează niveluri superioare celor din perioada 1989–1991. Dintre ţările luate ca exemplu, doar Burundi are rezultate inferioare celor din perioada luată ca bază de comparaţie.

Performanţele agricole sunt in stransă concordanţă cu dotarea agriculturii. In ţările cu venituri scăzute sunt cele mai mici consumuri de ingrăşăminte la hectar, precum şi cele mai slabe dotări tehnice, cum ar fi numărul de tractoare. In ţări ca Ruanda sau Uganda se foloseau intre 200 şi 400 de grame ingrăşăminte la hectar, spre deosebire de ţări dezvoltate, ca Belgia, ce folosesc peste 400 de kilograme la hectar! Din punct de vedere al numărului de tractoare la 100 de hectare teren arabil, in ţările slab dezvoltate erau, in medie, 60 tractoare la 100 ha teren arabil, iar in ţările dezvoltate, peste 400! In Marea Britanie se inregistrau in 1998, 1484 de tractoare la 1000 de muncitori agricoli (mai mult de un tractor pe muncitor), in timp ce in ţările subdezvoltate, in jur de 3. Pentru foarte multe ţări se inregistrează sub 1 tractor la 1000 de lucrători agricoli, ceea ce reflectă in foarte mare parte cauzele inapoierii agriculturii din aceste ţări.

Peste 3 miliarde de oameni trăiesc in zonele rurale, iar peste 70% din populaţia săracă a lumii este angajată intr-o agricultură de subzistenţă. De aceea, o agricultură mai dinamică este esenţială pentru a reduce sărăcia, mai ales in acele ţări al căror export depinde in mare măsură de exportul de produse agricole. In ciuda faptului că la nivel mondial producţia agricolă este suficientă pentru a hrăni intreaga populaţie a globului, ţările in dezvoltare, care deţin cea mai mare parte a populaţiei lumii, nu sunt cei mai mari producători de hrană ai lumii. Conform datelor FAO, doar cateva ţări au un consum caloric ce se situează la nivelul cerinţelor. Cele mai multe dintre ele, in special din Africa sub-sahariană şi Asia de Sud,se situează sub limită (Mozambic 77%, Angola 80%, Etiopia 71%).

Fondul Internaţional pentru Dezvoltarea Agriculturii a creat un indice al securităţii hranei, ce combină producţia şi variabile ale consumului de hrană pentru a măsura securitatea hranei la nivel naţional. Cele mai mici niveluri ale acestui indice le inregistrează Africa, in special ca urmare a slabei producţii şi a scăderii ajutorului alimentar acordat. Deficitul de hrană pentru ţările cele mai sărace a ajuns la sfarşitul anului 2000 la 4,5% din consumul de hrană. Cele mai mari niveluri s-au inregistrat in cazul ţărilor cele mai sărace.

Tabelul 7.3. Consumul şi deficitul de hrană in ţările in dezvoltare

Consumul şi deficitul de hrană in ţările in dezvoltare

Africa sub-sahariană rămane, in continuare, cel mai infometat continent. Este de remarcat faptul că două ţări, extrem de importante sub aspectul populaţiei şi, deci, cu dificultăţi majore in asigurarea de hrană suficientă pentru populaţie, au reuşit să surmonteze acest handicap. Este vorba despre China şi India, care deţin aproape jumătate din populaţia globului şi care, se pare, au rezolvat problema hranei. De remarcat, insă, inegalităţile destul de mari care persistă, in special in India, in ceea ce priveşte distribuţia hranei. Aceasta este, de fapt, principala problemă a deficitului de hrană: distribuţia ei inechitabilă.

Dincolo de slaba productivitate in agricultură, o altă problemă care preocupă ţările in dezvoltare o reprezintă scăderea accesului ţărilor in dezvoltare pe pieţele ţărilor dezvoltate şi inrăutăţirea termenilor schimbului pentru ţările in dezvoltare la produsele agroalimentare. Barierele comerciale şi subvenţiile din ţările dezvoltate reduc veniturile ţărilor in dezvoltare cu 20 miliarde USD pe an, mai mult de patru ori decat ajutorul alimentar sub formă de granturi, care este de 5,4 miliarde USD. Comerţul internaţional cu produse agricole creşte doar cu 1,8% pe an, comparativ cu comerţul cu produse manufacturate, care are o creştere anuală medie de 5,8%. Se apreciază că ţările membre Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică ( O.C.D.E.) pierd anual 63 de miliarde USD, ca urmare a protecţiei agricole, dar producătorii din aceste ţări sunt bine organizaţi şi exercită presiuni foarte mari asupra guvernelor lor pentru a nu se micşora subvenţiile şi celelalte măsuri de protecţie. Reforma tarifelor agricole in ţările membre O.C.D.E. ar putea contribui la creşterea veniturilor in ţările in dezvoltare cu de la 6 USD/persoană in Africa sub-sahariană pană la 30USD/persoană in America Latină.

Performanţele slabe inregistrate de agricultură se datoarează caracteristicilor acesteia in ţările slab dezvoltate. Se apreciază că dezvoltarea agriculturii in ţările sărace urmează etape distincte. Ea este, mai intai, o agricultură de subzistenţă, caracterizată prin faptul că se produce pentru autoconsum. Scopul principal al agricultorilor este supravieţuirea, asigurarea minimului de hrană. Este o agricultură de o productivitate foarte scăzută şi este caracteristică celor mai sărace ţări. In a doua fază, este o agricultură ce produce pentru autoconsum, dar şi pentru piaţă. Apare noţiunea de profit din agricultură şi reprezintă inceputul procesului de comercializare a produselor agricole. In cel de-al treilea stadiu, scopul principal al agriculturii este comercializarea produselor, maximizarea profiturilor. Astfel de evoluţie in modificarea orientării agriculturii este denumită „Revoluţia Verde” (Green Revolution).

Revoluţia Verde este considerată a fi un adevărat salt calitativ in evoluţia agriculturii in ţările in dezvoltare. Factorii care au contribuit la „declanşarea” acesteia decurg din importanţa agriculturii in ţările in dezvoltare:

  • Creşterea populaţiei in aceste ţări, concomitent cu slabele performanţe ale agriculturii, au dus la scăderea cantităţii de hrană pentru fiecare locuitor. A revenit in atenţia specialiştilor viziunea malthusiană, iar singura soluţia a reprezentat-o introducerea progresului tehnic in agricultură. Progresele făcute de un număr tot mai mare de ţări in creşterea performanţelor agricole au contribuit la creşterea producţiei de hrană intr-un ritm superior creşterii populaţiei. In Africa sub-sahariană, insă, ritmul de creştere al hranei abia ţine pasul cu cel al creşterii populaţiei!

  • Noile descoperiri in domeniul materialului săditor au mărit considerabil producţiile, ceea ce a determinat ca in anumite ţări şi pentru anumite culturi să se practice recolte duble, ceea ce a insemnat rezolvarea problemelor legate de asigurarea hranei intr-o măsură mult mai mare.

  • Unele ţări, ca urmare a slabei utilizări a forţei de muncă, atat in agricultură cat şi in sectoarele neagricole, a unor politici inconsistente in domeniul agricol, s-au confruntat cu grave probleme legate de asigurarea hranei populaţiei. In această situaţie, multe dintre ele şi-au revizuit atitudinea legată de agricultură şi au demarat ample planuri de modernizare a agriculturii.

  • Un rol important in declanşarea Revoluţiei Verzi l-au jucat şi ingrăşămintele agicole, care au condus la creşterea randamentelor agricole. Conştientizand importanţa utilizării acestora, unele ţări in dezvoltare au sprijinit, prin măsuri guvernamentale, folosirea de către agricultorii ţărilor lor a ingrăşămintelor chimice.

  • Necesitatea irigaţiilor, a mecanizării agriculturii, a unor politici menite să incurajeze iniţiativele de modernizare a acestui sector, toate acestea au fost cauze ce au determinat ca unele ţări in dezvoltare, chiar dintre cele cu venituri reduse, să lanseze Revoluţia Verde.

Cu toate aceste realizări, doar cateva ţări cu venituri scăzute pot contabiliza in dreptul realizărilor lor lansarea sau infăptuirea Revoluţiei Verzi. Dintre acestea, China pare să fie ţara care a realizat cele mai mari progrese in dezvoltarea agriculturii, dat fiind faptul că este vorba de o ţară ce reuşeşte să-şi hrănească populaţia, populaţie ce reprezintă nici mai mult nici mai puţin decat o cincime din populaţia globului! Succese au repurtat şi ţări din America Latină, dar in cazul acestora ele au fost erodate de stagnarea economică din ultimii ani şi inflaţia foarte puternică.

Procesul de industrializare in ţările in dezvoltare

Teoretic, conceptul de industrializare are două inţelesuri. Pe de o parte, se poate vorbi despre industrializare in sens larg, cu referire, practic, la toate ţările lumii, iar, pe de altă parte, in sens restrans, ca despre o cale de rezolvare a problemelor subdezvoltării. In spiritul definiţiilor in sens larg, Francois Perroux considera că “industrializarea este un proces cumulativ, care structurează ansamblul social, prin utilizarea intensivă a sistemelor de maşini şi permite sporirea, cu costuri descrescătoare, a bunurilor benefice colectivităţii umane”. Intr-o astfel de viziune, industrializarea nu reprezintă doar simpla creare a industriilor, ci include ideea unei productivităţi sporite, a scăderii efortului fizic, precum şi efectul de antrenare generat de “sistemele de maşini”.

In sens restrans, industrializarea este definită de o manieră mai centrată pe problemele subdezvoltării: “definim industrializarea prin substituirea importurilor, ca fiind satisfacerea intr-o proporţie mai mare a cererii interne din producţia de bunuri de consum, apoi, in mod progresiv, prin utilizarea la faţa locului a materiilor prime, in scopul de a economisi devize şi de a reduce dominaţia ţărilor industrializate”.

Dacă, la nivelul ţărilor dezvoltate, problema susţinerii industriei se pune in contextul valorificării superioare a avantajelor pe care le oferă o tehnologie performantă, ţările in dezvoltare se confruntă cu mult mai multe probleme la care industrializarea a oferit sau ar putea oferi o soluţie.

Industrializarea a fost, şi incă mai este, privită ca principala cale de atingere a unei rate de creştere economică mai ridicate, de depăşire a decalajelor ce despart ţările in dezvoltare de ţările dezvoltate şi de ridicare a nivelului de trai. Alexander Gerschenkron consideră că succesul procesului de industrializare se află in legătură inversă cu gradul de inapoiere al unei ţări. El sintetiza această relaţie in şase puncte:

  • cu cat o economie este mai rămasă in urmă, cu atat industrializarea este un proces mai fragmentat;

  • cu cat o economie este mai rămasă in urmă, cu atat mai pronunţată va fi industrializare prin crearea de intreprinderi de mari dimensiuni;

  • cu cat o economie este mai rămasă in urmă, cu atat ponderea bunurilor pentru consumul productiv va fi mai mare, comparativ cu cea a bunurilor de larg consum;

  • cu cat o economie este mai rămasă in urmă, cu atat va avea mai mult de suferit consumul populaţiei;

  • cu cat o economie este mai rămasă in urmă, cu atat va fi mai pronunţată centralizarea şi va creşte presiunea asupra capitalului destinat industriilor nou create;

  • cu cat o economie este mai rămasă in urmă, cu atat agricultura va juca un rol mai puţin activ.

Aceste neajunsuri pot fi insă inlăturate prin crearea unor condiţii necesare unei dezvoltări armonioase a celor două sectoare, cum ar fi abolirea cadrului arhaic in organizarea agriculturii şi creşterea productivităţii acesteia, crearea unei pături sociale interesate, atat din punct de vedere material, cat şi ideologic, in schimbare. Putem afirma, fără teama de a greşi, că acele ţări care au ţinut seama de aceste corelaţii fundamentale, au reuşit in efortul lor de dezvoltare. Cu toate aceste neajunsuri, identificate de unii teoreticieni, privind incompatibilitatea dezvoltării industriale cu un stadiu inferior de dezvoltare economică, opţiunea industrializării a fost cvasigenerală printre ţările in dezvoltare. Motivaţiile care au determinat orientarea cu predilecţie a dezvoltării economice către dezvoltarea industriei, pot fi sintetizate astfel:

  • Ţările dezvoltate sunt şi cele mai puternice din punct de vedere industrial, sunt ţări industrializate. In acest sens, industria este percepută ca un element definitoriu al dezvoltării şi, deci, fără o industrie puternică şi performantă, nu se poate vorbi de un nivel de dezvoltare ridicat.

  • Industria reprezintă, poate, cel mai eficace mod de soluţionare a unor probleme grave cu care se confruntă aceste ţări, ca şomajul şi nivelul scăzut al ocupării forţei de muncă. Sectorul economic tradiţional al ţărilor in dezvoltare nu poate oferi locuri de muncă in creştere, datorită faptului că, in general, cererea de astfel de produse pe piaţa internaţională manifestă o tendinţă mai degrabă de stagnare decat de creştere şi o inelasticitate in raport cu preţul, care determină o inrăutăţire a termenilor schimbului şi o degradare continuă a veniturilor incasate din exportul produselor tradiţionale.

  • In legătură cu această deteriorare a termenilor schimbului şi a scăderii incasărilor din export, industria oferă produse mai diversificate, cu grad ridicat de prelucrare, la preţuri mult mai avantajoase pe piaţa internaţională. Pe de o parte, are rolul de a diversifica exportul, iar, pe de altă parte, de a inlocui, in parte, importul.

  • Industria, ca sector secundar, are efect de antrenare asupra celorlalte sectoare şi, deci, asupra intregii economii. Ea creează externalităţi pentru celelalte sectoare, constituind o sursă de aprovizionare şi o piaţă de desfacere pentru acestea.

  • O productivitate sporită, atat in sectorul primar, cat şi in celelalte sectoare, poate fi atinsă prin industrializare. Industria creează, pe de o parte, mijloacele necesare perfecţionării muncii in agricultură, dar şi in servicii, iar, pe de altă parte, permite ea insăşi introducerea celor mai moderne descoperiri tehnice. Cum creşterea eficienţei muncii constituie, de asemenea, o condiţie a dezvoltării economice, industria reprezintă, astfel, calea spre succes.

  • Este neindoielnic că industria contribuie la creşterea volumului de bunuri şi servicii, şi, in felul acesta, se asigură o mai bună satisfacere a nevoilor populaţiei pe baza producţiei interne.

  • Industrializarea este considerată a fi procesul ce poate asigura schimbări fundamentale, economice şi sociale in ţările in dezvoltare, schimbări ce reprezintă condiţii necesare pentru a susţine creşterea economică.

  • Industrializarea are şi o conotaţie politico-ideologică, acest proces fiind considerat singurul ce poate ajuta ţările in dezvoltare să se desprindă de modelul neocolonialist de dominare al ţărilor dezvoltate, aşa cum considera preşedintele Ghanei, Nkrunah.

  • Industria implică un mare număr de tranzacţii (datorită diversităţii producţiei), atat in interiorul unei ţări, cat şi intre ţări. Acest lucru favorizează integrarea mai puternică a unei ţări, atat din punct de vedere economic, cat şi social, in circuitul economic mondial, in economia mondială.

  • Industrializarea reprezintă şi o cale de reducere a decalajului tehnologic dintre ţările dezvoltate şi cele in dezvoltare, tehnologia reprezentand calea sigură pentru creşterea eficienţei şi a producţiei. Procesul de industrializare este un proces complex. El nu se referă doar la dezvoltarea industriei, ci reprezintă un proces al transformării societăţii, care implică schimbări economice, politice, sociale şi culturale.

Pe de altă parte, industrializarea ţărilor in dezvoltare nu este un proces uniform şi nici un model unic. Ea are mai multe determinări, care o particularizează la nivelul fiecărei ţări. In primul rand, industrializarea are o evoluţie istorică. In unele ţări, acest proces ţine de dominaţia colonială, cand au fost făcuţi primii paşi către dezvoltarea industriei. In această situaţie, procesul de industrializare cuprinde trei etape:

Evoluţia industrializării in ţările in dezvoltare

Figura 7.1. Evoluţia industrializării in ţările in dezvoltare

In al doilea rand, nivelul industrializării, structura, organizarea, localizarea industriei sunt consecinţe atat ale unor factori interni (existenţa celorlalte sectoare din economie, nivelul de dezvoltare al acestora, politica statului in domeniul industriei – facilităţi, reglementări, forme de proprietate etc.), cat şi ale unor factori externi (politici comerciale ale ţărilor dezvoltate, ajutorul extern, investiţii străine etc.).

In al treilea rand, evoluţia industriei influenţează toate celelalte sectoare din economie şi are repercusiuni asupra schimbărilor in societate, pe piaţa forţei de muncă etc. Industrializarea implică o mai mare specializare in producţie, o creştere importantă a producţiei manufacturate in P.I.B. şi o creştere a capacităţii de prelucrare a resurselor. Figura nr. 7.2. prezintă implicaţiile industrializării asupra unei societăţi. Aşa cum se poate observa, implicaţiile nu sunt numai pozitive, ci şi negative. In majoritatea ţărilor in dezvoltare, industrializarea a avut efecte negative asupra mediului ambiant, crescand gradul de poluare. De altfel, una din tendinţele prioritare ale dezvoltării industriale (atat in ţările in dezvoltare, cat, mai ales, in ţările dezvoltate), este asigurarea unei durabilităţi industriale, din punct de vedere al protejării mediului inconjurător.

Apoi, migraţia de la sat la oraş, precum şi procesul de urbanizare au avut, de cele mai multe ori, implicaţii negative in plan social. Dezvoltarea oraşelor, din punct de vedere al infrastructurii şi al dotării cu utilităţi (canalizare, apă potabilă, locuinţe etc.) nu a putut ţine pasul cu creşterea populaţiei urbane. Au apărut slums-urile, oraşele de carton şi locuitorii gropilor de gunoi, care au determinat proliferarea diverselor boli, creşterea criminalităţii şi a altor tare sociale.

Implicaţii ale procesului de industrializare

Figura 7.2. Implicaţii ale procesului de industrializare

In aceeaşi ordine de idei, multe din ţările in dezvoltare continuă să fie societăţi duale, cu o pătură socială bogată, dar puţin numeroasă, şi o pătură socială săracă, dar majoritară. Cu toate aceste minusuri ale sale, industrializarea rămane una din puţinele şanse pe care le au ţările lumii a treia de a păşi pe calea progresului. Pentru ca această oportunitate să fie valorificată, este necesară luarea in calcul a trei grupe de factori, care influenţează, in mod decisiv, procesul de industrializare:

  • factori macro-economici;

  • factori micro-economici;

  • factori instituţionali.

Printre factorii macro-economici ai industrializării, pot fi avuţi in vedere următorii:

  • jocul avantajelor comparative existente sau create. Printre avantajele comparative tradiţionale de care se bucură ţările in dezvoltare, pot fi amintite abundenţa mainii de lucru, salariile scăzute, intensitatea şi durata muncii. La acestea se adaugă, mai recent, in cazul mai multor ţări in dezvoltare, rezultatele favorabile ale prospecţiunilor miniere şi energetice, progresele in formarea personalului, importul de tehnologie, consecinţele pozitive ale dezvoltării transporturilor internaţionale şi comunicaţiilor;

  • politicile de intervenţie ale statului . Se apreciază că statul trebuie să fie un stat-“pro” (promotor, prospector, protector, programator), dar, in egală măsură, un stat-“re” (redistribuitor al veniturilor, regulator, reformator, reductor al incertitudinii) şi un stat-“pre” (prescriptor, previzionar);

  • strategiile firmelor naţionale şi multinaţionale . Un rol major il joacă investiţiile internaţionale, precum şi apariţia unei reţele de mici intreprinderi familiale, specifice perioadei de inceput a capitalismului, care pot evolua pană la stadiul de mari conglomerate industriale (Choebel in Coreea de Sud, Zaibatsu in Japonia);

  • integrarea in trendurile regionale favorabile , generate de restructurarea sistemului productiv mondial. Astfel de externalităţi pozitive pot lua naştere in domeniul financiar, comercial sau tehnologic, cu efecte benefice asupra industriei.

Factorii micro-economici ce influenţează industrializarea sunt legaţi, in general, de caracteristicile

intreprinzătorilor şi de inovaţia antreprenorială. In analiza acestor factori, trebuie ţinut seama de faptul că logica industrială diferă de logica pieţei. Investiţiile cu un grad mare de risc şi puţin reversibile presupun un mediu stabil şi un orizont pe termen lung, fiind facilitate de acele organizaţii care internalizează relaţiile şi reduc costurile de tranzacţie in raport cu piaţa. Această logică industrială este diferită şi de logica economiei centralizate, care favorizează comportamente birocratice şi rutiniere, care stopează inovarea.

In general, in situaţia unor informaţii imperfecte şi asimetrice, investiţiile industriale cu grad ridicat de risc nu sunt prea numeroase. Rolul organizaţiei este acela de a mări orizontul temporal şi de a implementa jocuri cooperative cu alte organizaţii, adoptand, de regulă, comportamente oportuniste. Un rol important il pot avea, in această direcţie, şi reţelele familiale şi etnice (cazul diasporei chineze din Asia de Sud-Est fiind cel mai cunoscut).

Un proces reuşit de industrializare presupune un univers stabil, care să reducă riscurile asociate afacerilor şi să permită reversibilitatea deciziilor. Măsura in care intreprinzătorii locali reuşesc să contribuie la constituirea unui astfel de mediu constituie un argument important in favoarea sau impotriva şanselor respectivei ţări de a urma calea dezvoltării.

Factorii instituţionali au, la randul lor, un rol important in dezvoltarea industrială, pană intr-acolo incat ei sunt consideraţi un element definitoriu al procesului de dezvoltare, in general. Crearea unor instituţii adecvate, care să stimuleze procesul de industrializare, adaptarea permanentă a acestor instituţii la evoluţiile inregistrate in economie, reprezintă un atu iniţial considerabil, dar, in egală măsură, o dovadă că ţara in cauză se află pe drumul cel bun. Pornind de la toate aceste elemente, devine evidentă preocuparea tuturor ţărilor lumii şi, aşa cum arătam, mai ales a celor in dezvoltare, in vederea elaborării unor strategii şi politici industriale care să ţină seama de toţi factorii de influenţă, de toate implicaţiile pozitive şi negative asupra mediului economic.

Strategii de industrializare

Strategiile de industrializare ale ţărilor in dezvoltare urmăresc indeaproape strategiile generale de dezvoltare ale acestora. Chenery, care s-a ocupat de examinarea a peste 100 de ţări in vederea identificării unor modele de dezvoltare, a grupat ţările in următoarele tipuri de strategii:

  • specializare primară;

  • substituirea importurilor;

  • dezvoltare echilibrată;

  • specializare industrială.

In ceea ce priveşte specializarea primară, se apreciază că majoritatea ţărilor incep prin a exporta produse primare, care rezultă din resursele lor naturale. Chenery caracteriza acest tip de specializare ca fiind o industrializare amanată pentru o perioadă cand posibilităţile de acumulare vor fi mai mari. Coasta de Fildeş este un exemplu, in acest sens, inregistrand succese in dezvoltarea industriei prin investirea veniturilor provenite din exportul produselor agricole.

Cea de-a doua categorie o constituie substituirea importurilor. Această strategie a avut succes, in special, in cazul ţărilor cu o populaţie numeroasă, ca urmare a faptului că oferă oportunităţi de valorificare a economiilor de scară, in cadrul unei pieţe mari. Ea reprezintă o combinare intre exporturile primare şi dezvoltarea de tip manufacturier.

In cea de-a treia categorie se află dezvoltarea echilibrată. Ţările, care optează pentru acest tip de strategie, imbină exportul de produse primare cu dezvoltarea sectorului de prelucrare, dar nu au acces incă la o specializare industrială. Acestea se află in perioada de tranziţie către dezvoltarea exportului de produse manufacturate.

Ultimul tip il reprezintă ţările cu specializare industrială, care se adresează pieţei internaţionale cu produse manufacturate. Acest stadiu implică dezvoltarea şi valorificarea abilităţilor antreprenoriale, a forţei de muncă, precum şi a tehnologiei, in vederea sporirii competitivităţii exportului de produse manufacturate. O altă posibilitate de grupare a ţărilor lumii a treia, in termenii performanţelor industriale, este cea realizată de Robert N. Gwynne, conform căreia ţările aparţin uneia dintre următoarele grupe:

  • ţări a căror dezvoltare industrială a fost strans legată de piaţa internă;

  • ţări a căror dezvoltare industrială a fost influenţată de export;

  • ţări a căror dezvoltare industrială a fost legată de surplusurile de venituri obţinute din exportul de petrol;

  • ţări fără o piaţă prea mare, fără rezerve de petrol şi ale căror exporturi de produse manufacturate nu depăşesc 0,4 % din totalul exportului de produse manufacturate al ţărilor in dezvoltare.

Prima categorie de ţări include acele ţări cu o populaţie numeroasă, in care strategiile de substituire a importurilor au avut rezultate mulţumitoare (India, Pakistan, Argentina, Brazilia etc.)

Ţările a căror industrie a fost influenţată de exporturi sunt cele identificate ca fiind noile ţări industrializate, care sunt in general ţări mici şi mijlocii şi care au avut o puternică orientare către export incă de la inceputul industrializării lor. Este cazul unor ţări ca Taiwan, Singapore etc. In a treia categorie de ţări sunt incadrate ţările exportatoare de petrol, care au atins rate inalte de creştere a sectorului manufacturat, in special in perioada şocurilor petroliere. Cu toate acestea, ţările exportatoare de petrol (in special cele arabe), nu inregistrează o pondere prea ridicată a industriei in crearea P.I.B. Apoi, exporturile lor de produse manufacturate nu deţin o proporţie importantă in exporturile totale, iar scăderea preţului petrolului pe piaţa mondială a afectat şi sectorul manufacturat, care a stagnat sau chiar a scăzut odată cu micşorarea veniturilor din petrol. Acest lucru nu mai este valabil astăzi, cand preţul petrolului a cunoscut o creştere semnificativă, şi sub influenţa factorilor conjuncturali determinaţi de războiul din Golf.

In sfarşit, ultima categorie de ţări include cele mai multe dintre ţările in dezvoltare, care sunt cele mai sărace. Pentru aceste ţări, organizaţiile internaţionale au elaborat planuri de măsuri in vederea depăşirii stării de inapoiere in care se află. In funcţie de orientarea producţiei industriale, Banca Mondială propunea următoarea clasificare:

  • orientare puternică spre exterior; producţia pentru export este dominantă, iar ratele de schimb valutar sunt astfel stabilite, incat să impulsioneze exportul;

  • orientare moderată spre exterior; atenţia acordată pieţei interne este similară cu cea acordată pieţei externe (din punct de vedere al producţiei industriale), barierele in calea importurilor sunt relativ reduse, iar ratele de schimb valutar favorizează exporturile, dar intr-o măsură mai mică;

  • orientare moderată spre interior; producţia pentru piaţa internă este favorizată, protecţia pieţei interne este relativ ridicată, iar cursul de schimb valutar este supraevaluat;

  • orientare puternică spre interior; producţia este orientată cu predilecţie către piaţa internă, protecţia pieţei interne este foarte mare, exportul este neglijat, iar cursul de schimb este puternic supraevaluat.

Plecand de la toate aceste clasificări putem aprecia că intalnim trei mari categorii de strategii de industrializare la nivelul ţărilor in dezvoltare, şi anume:

  • exportul de produse primare;

  • strategia de substituire a importurilor;

  • strategia de orientare către export.

Exportul de produse primare a fost considerat inainte de anii ’50 drept calea de ieşire din starea de subdezvoltare şi posibilitatea construirii unei economii prospere. Atracţia unei astfel de opţiuni era dată de exemplul Canadei şi Statelor Unite, mari exportatoare de produse primare şi, in acelaşi timp, forţe ale economiei la nivel mondial. Printre avantajele oferite de o astfel de strategie se numără:

  • imbunătăţirea utilizării factorilor disponibili (de exemplu, S.U.A. a exportat in secolul XIX grau şi bumbac in Marea Britanie şi a importat produse manufacturate);

  • efecte de antrenare, respectiv dezvoltarea industriei primare poate antrena apariţia unor noi sectoare de export sau dezvoltarea unor industrii conexe, a unor activităţi economice noi. Aceste extinderi conduc la expansiunea unor factori de producţie ficşi (resurse, pămant) ce atrag după ei factori ca personalul calificat, mană de lucru, etc.

  • efectul de legătură, in sensul că se crează legături cu efecte economice benefice intre industriile de transformare a produselor primare şi industriile de creare de bunuri pentru primele.

Acest tip de strategie de dezvoltare industrială este considerată de cea mai mare parte a specialiştilor ca ineficientă in condiţiile actuale. Printre principalele dezavantaje menite a determina neutilizarea unei astfel de strategii drept cale de eliminare a subdezvoltării se numără:

  • situaţia de acum un secol este diferită de cea de azi, de aceea exemplul Canadei sau Statelor Unite nu poate fi extrapolat in condiţiile existente astăzi pe plan mondial;

  • foarte multe ţări din cele subdezvoltate sunt ţări sărace, ce nu au resurse naturale, deci nu dispun de „obiectul” unei astfel de strategii;

  • termenii schimbului au cunoscut o deteriorare permanentă, ceea ce face ca o astfel de cale să fie mai degrabă păguboasă pentru ţările exportatoare (piaţa produselor primare cunoaşte o creştere foarte mică in comparaţie cu piaţa celorlalte produse). In plus, pentru pieţele produselor rare, influenţele politice şi economice sunt atat de puternice, incat practic, s-a ajuns la o făramiţare a acesteia;

  • cercetările din ultimele decenii au condus la apariţia unei multitudini de produse sintetice cu caracteristici din ce in ce mai apropiate de produsele naturale, ce tind să le inlocuiască pe acestea din urmă intr-o proporţie din ce in ce mai mare;

  • evoluţia tehnicii şi dezvoltarea noilor tehnologii permite astăzi utilizarea unor cantităţi din ce in ce mai reduse de materii prime, ceea ce are efect asupra ritmului de creştere a cererii de produse primare;

  • pentru multe produse primare, in special cele agricole, cererea este inelastică nu numai in raport cu preţurile, dar şi in raport cu veniturile, ceea ce conduce la o creştere slabă din partea ţărilor dezvoltate;

  • multe dintre ţările dezvoltate practică o protecţie a producătorilor interni de materii prime, in special pentru produse agricole, ceea ce limitează debuşeele ţărilor in dezvoltare;

  • instabilitatea incasărilor din export, accesul ingrădit pe pieţele ţărilor dezvoltate prin intermediul intregii game de măsuri protecţioniste, toate acestea fac din această strategie o cale pe cat de nesigură pe atat de greu accesibilă de lichidare a subdezvoltării. O singură excepţie, ce vine să confirme regula, se poate aminti aici: ţările membre OPEC, singurele ce au reuşit să transforme această strategie intr-un succes.

Strategia de substituire a importurilor a reprezentat principala opţiune, in special a ţărilor latino-americane, incepand cu marea criză economică din anii ’30. Cea mai largă aplicare a acestei strategii, insă, a fost cunoscută după cel de-al doilea Război Mondial. In unele cazuri, ea a fost stimulată de dificultăţile inregistrate in balanţele de plăţi externe; in alte cazuri, guvernele noilor ţări independente au dorit să forţeze marile companii să dezvolte filiale in ţările gazdă, prin instituirea de bariere tarifare şi netarifare, care să limiteze importurile. Strategia de substituire a importurilor oferă cateva opţiuni ţărilor in dezvoltare. Astfel, ele pot folosi resursele financiare pentru a importa bunuri de investiţii, materii prime, combustibili etc. necesare pentru a fabrica bunuri de larg consum.

O altă opţiune este aceea de a importa bunuri de capital pentru a produce atat bunuri de larg consum, cat şi bunuri intermediare. Resursele pot fi folosite şi intr-un al treilea scop, şi anume, acela de a importa bunuri de capital şi a produce bunuri de capital. Cea mai mare parte a ţărilor in dezvoltare, in special cele inzestrate cu resurse naturale şi cu o piaţă de desfacere importantă, au recurs la prima variantă, aceea de a importa bunuri de investiţii pentru a produce bunuri de larg consum, pană atunci importate. Cele mai avansate, au recurs la a doua posibilitate, şi un număr şi mai restrans, la a treia opţiune, făcand progrese importante in dezvoltarea unei industrii proprii de bunuri de capital.

Orientarea către piaţa internă a dus la dezvoltarea multor ramuri industriale in ţările in dezvoltare. Se poate afirma că industrializarea lumii a treia se datorează acestei strategii de substituire a importurilor. Cu toate acestea, rezultatele in planul eficienţei economice şi al creşterii bunăstării sociale nu au fost pe măsura aşteptărilor. Pe termen lung, strategia de substituire a importurilor a determinat apariţia a numeroase efecte negative in plan economic. Cu alte cuvinte, strategia industrială bazată pe substituirea importurilor nu s-a dovedit a fi adecvată dezvoltării industriale pe termen lung. Dintre motivele care au condus la aceste aprecieri putem enumera:

  • excesiva interferenţă a guvernului in activitatea economică, fapt ce a condus la creşterea birocraţiei, a corupţiei, descurajarea iniţiativei private şi a exportului;

  • reducerea caştigurilor din export, ca urmare a unei rate de schimb supraevaluate;

  • protejarea industriei autohtone a condus la creşterea preţurilor produselor manufacturate, comparativ cu cele agricole, cu efecte negative asupra agriculturii (in China, care a urmat această strategie, bunurile industriale aveau preţuri cu peste 19% peste valoarea lor reală şi cele agricole cu 34% sub valoarea lor reală);

  • subutilizarea capacităţilor de producţie, ca urmare a facilităţilor oferite la importurile de bunuri de capital şi a preţurilor avantajoase obţinute la produsele manufacturate;

  • ineficienţa acestei orientări, dovedită atunci cand, datorită faptului că producţia industrială a sporit mai rapid decat cererea internă, surplusul a trebuit să fie plasat pe piaţa internaţională, iar aceasta nu era construită la nivelurile de calitate şi preţ ale ţărilor dezvoltate.

Cea de-a treia strategie de dezvoltare industrială este strategia de orientare a industriei către export. Această strategie se caracterizează prin dezvoltarea acelor ramuri industriale ce asigură bunuri destinate pieţei internaţionale. Susţinătorii acestei strategii1 consideră că ea conduce către dezvoltarea economică, cel puţin din următoarele motive:

  • permite utilizarea tehnologiilor intensive in muncă, ceea ce conduce la creşterea competitivităţii ţărilor in dezvoltare in comerţul internaţional;

  • o distribuţie mai echitabilă a veniturilor, in parte ca urmare a apariţiei unor mai mari oportunităţi de angajare;

  • o mai eficientă alocare a resurselor, ca rezultat al concurenţei internaţionale, cu efecte benefice asupra creşterii economice şi a dezvoltării.

Strategia de orientare a industriei către export asigură dezvoltarea pe termen lung, in anumite condiţii. Astfel, autorităţile trebuie să asigure un cadru macro-economic stabil, o rată de schimb reală şi relativ stabilă pe termen lung, o politică comercială neprotecţionistă, care să permită stabilirea preţurilor la un nivel cat mai apropiat de cel al pieţei internaţionale, deschiderea către tehnologiile străine, stimularea exporturilor, precum şi o piaţă financiară, care să funcţioneze normal şi să asigure, la timp, resursele necesare exportului.

Rezultatele estimate ale acestei căi sunt creşterea rapidă a exporturilor, tranziţia demografică rapidă, transformarea rapidă a agriculturii, rapida industrializare, atenuarea sărăciei, imbunătăţirea distribuţiei veniturilor. Orientarea către export a industriilor unor ţări, cum sunt cele din Asia de Sud-Est, s-a dovedit a fi benefică pentru acestea, dacă avem in vedere performanţele atinse. De altfel, de această strategie se leagă şi apariţia termenului de “noi ţări industrializate”. Cu toate aceste succese, criza asiatică de la sfarşitul acestui mileniu a demonstrat fragilitatea strategiei de orientare către export şi bazată pe investiţii străine. Vulnerabilitatea economică in faţa volatilităţii pieţelor financiare s-a concretizat in cazul acestor ţări intrun regres economic, cu efecte negative destul de puternice in planul reducerii sărăciei.

Pornind de la condiţiile care trebuie asigurate pentru succesul strategiei de orientare către export (care pare să-şi fi dovedit eficienţa, intr-o mai mare măsură decat strategia de substituire a importurilor), precum şi de la marile diferenţe existente intre ţările in dezvoltare, putem aprecia că cea mai potrivită strategie de industrializare este aceea care imbină elemente ale celor două strategii, in funcţie de particularităţile fiecărei ţări in parte, de accesul său la resursele pentru dezvoltare şi la pieţele internaţionale. Evoluţiile inregistrate de ţările in dezvoltare pe linia industrializării ar putea fi incadrate in cateva tendinţe generale, cu caracter de concluzie.

  • Industrializarea ţărilor in dezvoltare este un proces de dată relativ recentă. Industrializarea Americii Latine datează din anii ’20, in timp ce, in cazul ţărilor asiatice şi africane, ea este ulterioară celui de-al doilea război mondial. In context, trebuie reamintit faptul că majoritatea specialiştilor2 apreciază că perioada colonială s-a constituit intr-un obstacol in calea industrializării. La sfarşitul secolului al XVIII-lea, William Pitt interzicea, in America, pană şi fabricarea cuielor, iar, in cazul Indiei sau al Egiptului, se poate vorbi chiar de un proces de dezindustrializare, datorat perioadei coloniale.

  • Chiar dacă industrializarea este incontestabilă, amploarea procesului rămane limitată. După 1960, industria ţărilor in dezvoltare a cunoscut ritmuri de creştere notabile şi, in orice caz, superioare celor inregistrate in agricultură. Cu toate acestea, situaţia a fost diferită de la o regiune la alta, in Africa şi in unele ţări latino-americane fiind vorba chiar de scăderi ale importanţei industriei.

  • Industrializarea rapidă nu vizează decat un număr relativ restrans de ţări şi de zone. In ţările in dezvoltare, industria nu este, practic, concentrată decat in aproximativ treizeci de ţări, care realizează peste 90 % din producţia industrială a ţărilor in dezvoltare, iar cincisprezece dintre acestea obţin 72 % din total. La polul opus, ţările africane nu furnizează nici 1 % din producţia industrială mondială şi multe dintre aceste ţări cunosc o stagnare sau chiar o reducere a producţiei lor industriale.

  • Industrializarea ţărilor in dezvoltare se referă la bunuri specifice, dar care tind să se diversifice. Ramurile industriei uşoare sunt dominante, dar se poate constata o diversificare sectorială in creştere (şi alte ramuri, cum ar fi metalurgia neferoasă, siderurgia, petrochimia, materialele de construcţii inregistrează creşteri semnificative, in general fiind sprijinite de către stat, iar in unele cazuri beneficiind şi de sprijin financiar şi tehnologic din partea societăţilor transnaţionale), astfel incat schema clasică, conform căreia ţările in dezvoltare sunt specializate in produse intensive in forţă de muncă este din ce in ce mai puţin valabilă.

  • Exporturile de produse manufacturate ale ţărilor in dezvoltare cresc mai repede decat producţia lor industrială. Deja, in anul 1980, valoarea produselor manufacturate exportate de ţările in dezvoltare era egală cu cea a produselor primare (mai puţin produse energetice). In aceste condiţii, vechea impărţire “ţări dezvoltate exportatoare de produse manufacturate / ţări in dezvoltare exportatoare de produse primare” devine din ce in ce mai puţin pertinentă. Trebuie, totuşi, subliniat faptul că, in realitate, majoritatea acestor exporturi provin doar din cateva ţări: 80 % din exporturile industriale ale ţărilor in dezvoltare provin din doar şapte ţări (printre care cei patru “dragoni” sud-est asiatici). Tot in legătură cu exporturile ţărilor in dezvoltare, trebuie spus şi faptul că nu toate ţările dezvoltate au demonstrat acelaşi grad de permisivitate vis-a-vis de acestea. Astfel, dacă Statele Unite şi Japonia sunt deschise produselor provenind din ţările in dezvoltare, fapt dovedit de o rată de penetrare a acestora de aproape 50 %, in cazul bunurilor de consum, in Franţa sau in Italia produsele provenind din ţările in dezvoltare reprezentau doar 9,5 % din importurile de bunuri de consum şi 5 % din bunurile manufacturate.

  • Firmele multinaţionale joacă un rol semnificativ, dar nu determinant, in specializarea industrială a ţărilor in dezvoltare. Investiţiile străine directe reprezintă, in medie, mai puţin de 5% din totalul investiţiilor, ceea ce face ca rolul societăţilor transnaţionale să fie mai important in ceea ce priveşte tehnologia şi utilizarea reţelelor de distribuţie şi de aprovizionare, decat in privinţa finanţării.

  • Are loc o accentuare a diferenţelor intre ţările in dezvoltare. Asia şi-a rezervat un rol de vedetă, datorită “dragonilor” din Sud-Est, dar şi datorită mutaţiilor importante ce au loc in India şi, mai ales, in China, in timp ce America Latină pare a incerca să se integreze in spaţiul nord-american, iar Africa suferă un proces de marginalizare in ceea ce priveşte fluxurile comerciale, tehnologice şi financiare. Astfel, 47 de ţări dintre cele mai sărace (marea majoritate, africane), care, in 1960 aveau o pondere de 3 % in comerţul mondial, nu mai deţin, astăzi, decat 0,3 % din acesta. Pe parcursul anilor ’80, ele au beneficiat de doar 0,7 % din investiţiile străine directe.

  • Industrializarea ţărilor in dezvoltare este, in mare măsură, determinată de reglementări şi practici de comerţ internaţional. Sistemul generalizat de preferinţe, protecţionismul ţărilor dezvoltate, cooperarea şi integrarea regională, joacă un rol important in orientarea sectorială a ţărilor in dezvoltare. Pe plan internaţional, se constată atat o tendinţă de multilateralizare, in cadrul acordurilor OMC, cat şi una de regionalizare “verticală”, in spaţiul american şi asiatic.

Relaţia dintre agricultură şi industrie

Relaţia industrie agricultură a reprezentat un element central al teoriilor privind dezvoltarea economică. Aproape toate teoriile economice au subliniat rolul determinant pe care industria il are in dezvoltarea economică şi, din acest punct de vedere, agricultura a fost considerată veriga cea mai slabă din lanţul dezvoltării. Prima conexiune a agriculturii cu industria a reprezentat-o, din punctul de vedere al teoreticienilor, folosirea forţei de muncă necalificată din agricultură in industrie. Industria era cea menită să absoarbă forţa de muncă in surplus existentă in agricultură (să nu uităm că pentru unele ţări slab dezvoltate, peste 90% din forţa de muncă este angajată in agricultură). In acest context, creşterea economică a fost definită in termenii transferului de forţă de muncă din agricultura de subzistenţă in industria cu orientare spre piaţă.

Industria reprezenta tot ceea ce era modern şi in expansiune, iar agricultura, tot ceea ce reprezenta tradiţional şi stagnare. Această accepţiune a relaţiei dintre industrie şi agricultură s-a dovedit, pe exemplul mai multor ţări, a fi o ipoteză greşită. Chestiunea principală care se punea era aceea de a garanta furnizarea continuă de produse agricole unui sector urban aflat in plină expansiune. Soluţia oferită de neoclasici de a creşte preţurile produselor agricole avea drept revers al medaliei resurse mai puţine pentru acumularea din industrie. In plus, relaţia dintre produsele industriale şi cele agricole este asimetrică: in timp ce hrana este indispensabilă pentru industrie, produsele industriale nu sunt indispensabile pentru agricultură.

O altă accepţiune a relaţiei dintre industrie şi agricultură a reprezentat-o agricultura, ca produs pentru export. Analiza unei astfel de relaţii a avut drept ipoteză o piaţă protejată şi un sector industrial orientat către piaţa internă. Agricultura furnizează produse pentru piaţa externă, cumpără produsele industriei interne, care procură, pe această bază, bunuri de capital de pe piaţa externă.

Modelul industrie - agricultură - piaţa mondială

Figura 7.3. Modelul industrie - agricultură - piaţa mondială

Nici acest tip de abordare a relaţiei industrie-agricultură nu este unul care să satisfacă realitatea. In primul rand, premisa de la care se porneşte este aceea că termenii schimbului sunt daţi, ceea ce nu se intamplă in realitate, ba mai mult decat atat, termenii schimbului au evoluat in defavoarea comerţului cu produse agricole. In altă ordine de idei, surplusul creat pentru sectorul industrial poate fi folosit intr-un mod neproductiv, ceea ce implică o dezechilibrare a intregii relaţii.

Relaţia dintre industrie şi agricultură a fost, de asemenea privită prin prisma realizărilor industriei, respectiv industria asigură mai multe performanţe economice decat agricultura: un ritm de creştere de 7% pe an, mai multe şcoli, numărul copiilor care merg la şcoală a crescut de 4 ori, economiile interne au crescut de trei ori. Agricultura aceloraşi ţări a rămas incă in urmă, iar ceea ce este cel mai dramatic este faptul că producţia agricolă ţine cu greu pasul cu cererea de hrană, ceea ce a determinat agravarea unei serii de alte probleme.

Eşecul relaţiei ”armonioase” dintre industrie şi agricultură pentru multe dintre ţările in dezvoltare derivă din mai multe cauze . Prima ar fi creşterea populaţiei, care a fost foarte rapidă. Acest lucru a exercitat o presiune foarte puternică asupra producţiei agricole, iar ceea ce ar fi trebuit să reprezinte un surplus pentru export, s-a transformat in import de hrană.

In al doilea rand, Revoluţia Verde, in unele ţări, abia a inceput. In plus, pentru o serie de produse agricole, cercetarea ştiinţifică in ceea ce priveşte creşterea randamentelor agricole a fost neglijată, ceea ce a determinat pentru ţările producătoare de aceste produse pierderi şi nu caştiguri (produse tropicale, in special). Acelaşi lucru este valabil şi pentru creşterea animalelor.

In ciuda pătrunderii tehnicii moderne şi a noilor tehnologii in agricultură, reţeaua de asigurare a serviciilor pentru agricultură (ingrăşăminte, irigaţii, mecanizare) este extrem de defictară in ţările in dezvoltare, ceea ce reduce randamentele agricole foarte mult.

Infrastructura in agricultură este departe de a fi la un nivel minim. Chiar dacă s-au făcut unele progrese in construirea de căi de acces pentru zonele rurale, foarte multe răman izolate, iar facilităţile privind depozitarea produselor agricole, a culturilor, in general, sunt deficitare.

O altă problemă extrem de delicată şi controversată, in acelaşi timp, o reprezintă reformele rurale in ţările in dezvoltare. Unele reforme au fost total lipsite de eficienţă, iar altele nu au ţinut cont de realităţi sau tradiţii. Pentru multe ţări in dezvoltare, reformele rurale răman o problemă de durată.

Nu in ultimul rand, rămanerea in urmă a agriculturii in ţările in dezvoltare se datorează şi termenilor schimbului. Preţurile mondiale la produsele agricole sunt in continuă scădere, in timp ce la produsele manufacturate in continuă creştere. Acest fapt a constituit un ascendent al industriei asupra agriculturii şi un motiv pentru o opţiune proindustrială. De altfel, exporturile de produse manufacturate ale ţărilor in dezvoltare au crescut permanent. In plus de aceasta, populaţia agricolă din ţările in dezvoltare, deşi este numeroasă, este slab organizată şi nu exercită in mod concret nici un fel de presiune asupra guvernelor pentru subvenţii sau creşterea preţurilor. Apoi, nu trebuie uitat că cei mai mari producători şi exportatori de produse agricole sunt ţările dezvolate, ceea ce ingreunează accesul ţărilor in dezvoltare pe pieţele acestora. In planul consecinţelor unei agriculturi de subzistenţă am subliniat deja sărăcia, inegalităţile in distribuirea veniturilor, regresul industriei. O industrie puternică nu poate fi construită in lipsa unei agriculturi performante.

Nu se pune problema unei opţiuni intre industrie şi agricultură. Singura opţiune este o industrie puternică, bazată pe o agricultură capabilă să hrănească populaţia unei ţări, să ofere pentru populaţia angajată in acest sector puterea de cumpărare necesară sporirii cererii de produse industriale.

Back to Top