Dacă există ceva despre care nu se poate spune că sistemul capitalist duce lipsă sunt profeţii sfarşitului său. Primul a fost Marx, cu sumbra sa sentinţă: “Ceasul din urmă al proprietăţii private capitaliste a sunat”. A urmat un lung şir de variaţii pe aceeaşi temă. După mai mult de un secol, un alt lider al mişcării comuniste internaţionale nu acorda nici el vreo şansă capitalismului: “Problemele şi crizele trăite de lumea capitalului… sunt rezultatul logic al contradicţiilor antagoniste interne ale vechii societăţi. Dezvoltandu-se in acest sens, capitalismul se neagă pe sine insuşi . Nefiind in măsură să stăpanească agravarea problemelor fazei descendente a dezvoltării capitalismului, mediile conducătoare din ţările imperialiste recurg la mijloace şi la metode care sunt evident neputincioase pentru a salva societatea condamnată de istorie .” (s.n.) Această opinie, o mostră a “limbajului de lemn”, a fost formulată in plin “război rece” (1986) de către nimeni altul decat Mihail Gorbaciov (considerat un reformator, nedogmatic!?), in raportul său la cel de-al 27-lea Congres al PCUS. După doar caţiva ani s-a produs, intr-adevăr, un colaps de sistem, dar nu a celui capitalist, atat de mult aşteptat, ci a celui comunist.

Prăbuşirea imperiului sovietic a pus capăt “războiului rece”. A fost pentru prima dată cand a avut loc o ciocnire la nivel de sisteme.

Competiţia dintre economia de piaţă şi cea planificată central

Componenta care a avut un rol decisiv in “războiul rece” s-a dovedit a fi intrecerea economică dintre cele două sisteme. In fapt, lupta a fost condusă de două blocuri: pe de o parte, cel occidental, pe de altă parte, cel sovietic.

La prima vedere, şansele păreau să fie de partea economiei central-planificate. Noul mecanism economic, instaurat după revoluţia din 1917, bazat pe proprietatea socialistă, inlocuise, in opinia liderilor de partid, riscul cu certitudinea.

Fuseseră eliminate proprietatea privată, capitalul, concurenţa, lupta pentru profit. Planurile cincinale nu luau in calcul imprevizibilul. Forţele pieţei nu mai acţionau. Sectorul bancar avea un rol minor. Bursa de valori era desfiinţată. In cadrul CAER ( Consiliul de Ajutor Economic Reciproc – organizaţie de integrare economică a ţărilor socialiste ), riscul valutar fusese inlăturat prin practicarea trocului in schimburile dintre ţările membre.

Dar, aşa cum a reieşit ulterior, schimbarea de sistem nu a insemnat şi eliminarea riscurilor economice, in general, ci doar a celor specifice economiei concurenţiale. Locul lor a fost luat, in mod logic, de alte riscuri specifice, de această dată, economiei de comandă.

Deciziile partidului comunist, nefundamentate din punct de vedere economic (rentabilitatea trecand pe plan secundar) au generat un şir de riscuri specifice economiei de comandă: riscul de motivaţie şi, de aici, riscuri de productivitate, de costuri, de calitate, de risipă etc. Despre ele, insă, nu se discuta. Transparenţa nu a fost punctul forte al regimului comunist. Dar, neasumarea riscurilor a generat, in cele din urmă, un risc fundamental, cel de sistem (economic, social, politic), criza sa generală.

Criza generală a comunismului a făcut practic imposibilă trecerea de la indelungata dezoltare de tip extensiv (foarte costisitoare), la cea de tip intensiv, axată pe factori calitativi. Incercările de reformă, de conciliere a socialismului cu piaţa (“perestroika”) s-au dovedit zadarnice. Preţul plătit de societate pentru realizarea obiectivelor planurilor cincinale a fost mult prea mare. Dezinteresul faţă de randament devenise cronic. Disfuncţionalităţile din economie au căpătat proporţii catastrofale. Colapsul intregului sistem n-a mai putut fi evitat.

Capitalismul real

De ce a reuşit sistemul capitalist să caştige competiţia economică cu cel comunist? Oare numai datorită slăbiciunilor adversarului?

Capitalismul este un sistem al riscurilor. Nimeni nu contestă acest lucru. Există riscuri de ţară şi chiar transnaţionale. Intr-un asemenea sistem economic este imposibil de a şti dinainte cine va avea şansă (Hayek). In condiţiile unei concurenţe tot mai aprige, după principiul “totul sau nimic”, surprizele apar destul de frecvent. Cu toate acestea, capitalismul incă nu a ajuns să se confrunte cu riscul de sistem. Caştigarea “meciului” cu comunismul o dovedeşte cu prisosinţă.

Capitalismul nu este perfect, dar este perfectibil. El a răspuns marilor provocări cu care s-a confruntat pe parcurs, a depăşit dificultăţile prin forţe proprii, s-a perfecţionat din mers. Capitalismul de azi este mult mai puternic decat era cu numai 30 de ani in urmă. Generand riscuri economice (şi nu numai), el creează, totodată, şi posibilitatea asumării lor şi, deci, a diminuării efectelor lor negative. Cine nu este capabil de asumarea riscului nu poate spera la prosperitate. “Cine nu riscă nu caştigă”, spune un proverb vechi, dar inţelept.

Realitatea a demonstrat că spectrul riscului stimulează metabolismul agenţilor economici, intreţine un tonus ridicat la cei intraţi in hora competiţiei, care se concretizează in performanţe notabile pe planul progresului tehnic, al productivităţii, calităţii, indiferent dacă sunt invingători sau invinşi. Ca şi profitul, acest spectru este un factor de menţinere in mişcare a “maşinăriei capitalismului”. O idee asemănătoare se găseşte şi la W. Leontief – părintele metodei “input-output”, care spune: “...conducătorii moderni de intreprinderi au indrăznit să facă lucruri care nu mai fuseseră făcute inainte. Unii au cutezat şi au dat greş, dar mulţi au incercat şi au reuşit, iar succesul lor s-a tradus intr-un proces cumulativ de creştere economică” .

De o bună bucată de timp, agenţii economici nu se mai simt “in bătaia vantului”, la voia intamplării, forţaţi să se descurce cum pot in labirintul riscurilor.

Asumarea riscurilor necesită cunoaştere. Or, in societatea occidentală (dar şi in tot mai multe ţări aflate pe calea capitalistă, aeconomiei de piaţă), intreprinzătorii pot beneficia de un suport care face posibil ca riscul asumat să devină un risc calculat. Această posibilitate este dată, pe de o parte, de răspunsul teoriei economice la cerinţele realităţii, iar, pe de altă parte, de profundele transformări instituţionale care s-au petrecut, in special in anii '80.

Astfel, cele două mari şcoli – keynesismul şi monetarismul –, au reprezentat surse majore de inspiraţie pentru politicile economice ale ţărilor dezvoltate, politici care au drept ţintă echilibrul economic. O contribuţie importantă a gandirii economice postbelice la problematica riscurilor a adus “teoria jocurilor” (von Neumann şi Morgenstern). Ea demonstrează că lupta contra hazardului este posibilă, in măsura in care partenerii, inainte de a intra in joc, pot să prevadă riposta şi să ţină seama de ea. Această teorie oferă modele şi căi de acţiune raţionale. Intuiţia necesară abordării diverselor situaţii de risc a găsit un sprijin in teoria jocurilor strategice.

La randul său, sistemul instituţional a creat posibiliţăti pracţice de acţiune pentru prevenirea efectelor negative ale riscurilor. Companiile de asigurare reprezintă una dintre posibilităţi.

Un model de performanţă in această privinţă oferă “City-ul londonez”, complex financiar-bancar care, printre altele, include şi pieţe care fac posibil managementul riscului.

Mai trebuie amintite şi agenţiile de rating (Standard and Poor's, Moody's, Fitch), care calculează riscul de ţară, dar şi o serie de instituţii internaţionale care au tangenţă cu această problemă ca FMI, grupul de coordonare interstatală “G-7”, Banca Reglementelor Internaţionale etc.

Fără doar şi poate, in pofida profeţiilor, capitalismul s-a dovedit viabil. Acest lucru, demonstrează că o parte crescandă a riscurilor curente, inerente, pot fi şi sunt depăşite. Sporirea acestei capacităţi de la o perioadă la alta, face ca riscul fundamental, cel de sistem, să nu se intrevadă. Judecata de Apoi a capitalismului, a economiei de piaţă, nu va fi pentru maine.

Occidentul a caştigat “războiul rece”. Capitalismul a rămas singurul sistem economic pe Terra. Cu cine se va mai confrunta el, oare?

Cel mai mare pericol care il ameninţă este aroganţa de putere, idolatrizarea de sine, adică aceeaşi boală de care a suferit si apoi a decedat, sistemul comunist. Capitalismul trebuie să se lupte cu el insuşi. Mai are insă şanse, in continuare?

O nouă structură socială şi semnificaţia sa

Lumea occidentală este pe cale să realizeze o structură socială nouă, o revoluţie pe acest plan. Vechile noţiuni de “clasă capitalistă” şi de “clasă proletară” nu mai corespund, pe de-a intregul, noilor realităţii economice.

Posesorii capitalului sunt mult mai numeroşi. In 1970, in Statele Unite 30 de milioane de acţionari ajunseseră să deţină două treimi din totalul capitalului industrial (Peter Drucker). Creşterea gradului de difuziune a acţiunilor este o expresie a acestui fenomen. Ziarul “Basler Zeitung” este de părere că in anii ’90, in Statele Unite, boom-ul economic a provocat o importantă redistribuire a avuţiei. S-a conturat un grup nou al “tinerilor intreprinzători”, in special in sectorul producţiei de software şi in cel al serviciilor bancare. Concomitent, numărul şi importanţa intreprinzătorilor mici şi mijlocii s-au mărit. In condiţiile extinderii subproducţiei (subcontractării), ei devin tot mai necesari marelui capital.

Pe măsura dezvoltării capitalismului, a economiei de piaţă, apar continuu noi oportunităţi de afaceri. In perioada postbelică, o amploare fără precedent au cunoscut, printre altele, show-business-ul şi sportul profesionist. Au apărut, astfel, noi tipuri de intreprinzători – impresarii artistici, procuratorii etc. Asistăm, deci, nu la o tendinţă de concentrare a capitalului in maini tot mai puţine, ci, dimpotrivă.

Constituindu-se in societăţi pe acţiuni, intreprinzătorii au pierdut o parte din libertatea de mişcare, avută anterior; deşi au acces la capitaluri mult mai mari, totuşi, ei nu le mai pot manevra după bunul plac. Adunarea generală a acţionarilor este aceea care are ultimul cuvant.

Din vechile “dinastii capitaliste”, ici, colo mai apare cate un moştenitor bogat6: in Statele Unite – W.C. Ford (auto), Paul Mellon (bănci), David Rockefeller senior (petrol), cu averi osciland intre 1,1-1,4 miliarde de dolari; in Europa, Giovanni Agnelli (auto), von Oppenheim (bănci), von Siemens (electronică), posedă, fiecare, averi de peste 2 miliarde de dolari. Dar, in timp ce Agnelli s-a aflat toată viaţa sa in fruntea firmei Fiat, toţi cei menţionaţi (americani sau europeni) sunt, de fapt, rentieri, inactivi, mărginindu-se să-şi afişeze opulenţa. Inactivitatea şi luxul se află la baza menţinerii prestigiului lor social. Din acest punct de vedere, la această categorie, nimic nou sub soare7.

Treptat, a devenit dificil să se facă deosebirea intre proprietarii propriu-zişi şi cei care le gestionează averea. Aceştia din urmă sunt consideraţi “capitalişti funcţionali”, importanţa şi poziţia lor socială crescand continuu. Cei care exercită controlul sunt mai puţin cunoscuţi decat directorii generali (CEO) ai companiilor transnaţionale. La imaginea lui “Exxon”, de exemplu, un manager ca Lee R. Raymond a contribuit mai mult decat un David Rockefeller senior.

Cat priveşte “profitul capitaliştilor”, al celor pe care Marx ii considera vampiri “care se animă sugand muncă vie”, este adevărat că a crescut foarte mult. Să fi sporit, insă, in aceeaşi măsură şi “gradul de exploatare a proletariatului”? Să fi devenit, oare, muncitorii de azi, din ţările dezvoltate, nişte schelete vii, imagini ale unui capitalism apocaliptic? Ar fi ridicol să se susţină aşa ceva. Şi atunci, care să fie misterul sporirii atat de importante a masei profiturilor? Singurul răspuns logic il oferă capitalul. Dacă vom considera capitalul in acţiune fără idei pregoncepute, atunci va trebui să-l asociem cu informaţia, cu noua tehnologie, cu managementul performant – elemente create de acest factor de producţie şi care impreună, in interacţiunea lor, generează acea forţă de potenţare, creativă, capabilă să conducă la o productivitate mereu mai mare, la un profit corespunzător.

Pentru a se obţine profit, mai ales astăzi, nu este suficient să se pună in mişcare, pur şi simplu, factorii de producţie, inclusiv munca, să se producă orice şi oricum, fără raţionalitate. Profitul apare, după cum arată Schumpeter, numai dacă există inovaţie. Or, la acest capitol, Occidentul a realizat performanţe fără precedent.

Dacă ne raportăm la “clasa proletară”, la clasa celor care, in viziunea lui Marx aveau ca singură avere doar forţa lor de muncă, ea a incetat să mai existe ca atare in ţările occidentale. Condiţiile de muncă şi de viaţă ale salariaţilor au cunoscut o remarcabilă imbunătăţire. Au apus vremurile cand patronul putea să prelungească durata zilei de muncă după cum ii convenea. Ritmul muncii nu s-a intensificat; a sporit, in schimb speranţa de viaţă. Intre realităţile din lumea occidentală de azi şi practicile incriminate, pe drept cuvant, de un Dickens, Disraeli, Zola ş.a. se află o distanţă de ani-lumină.

La inceputurile capitalismului şi mulţi ani după aceea situaţia muncitorilor era foarte grea. Referindu-se la anul 1884, Andre Maurois, in a sa “Istorie a Angliei”, arăta că sute de mii de lucrători din Manchester trăiau “inghesuiţi in case umede şi murdare... in mine, femei pe jumătate goale erau folosite ca adevărate animale de tracţiune... iar in industria dantelăriei lucrau copilaşi de patru ani”.

Fapt este că dezvoltarea societăţii capitaliste de-a lungul secolelor n-a reprezentat un marş triumfal. Dar sistemul capitalist a dovedit o vitalitate extraordinară, care i-a permis să depăşească importante contradicţii.

Caracterul antagonist al relaţiilor de muncă, iniţiale, s-a atenuat vizibil. Dezvoltarea mişcării sindicale a făcut posibilă generalizarea contractului colectiv de muncă, ceea ce a determinat un intreg şir de urmări pozitive: salariul negociabil, garantarea salariului minim, obligativitatea patronatului de a vărsa fonduri băneşti la Casele de securitate socială care, apoi, le distribuie salariaţilor sub diverse forme (ajutor de şomaj, de boală, de maternitate, pensii etc.), concediu legal. O evoluţie pozitivă a avut şi fenomenul de mobilitate socială, atat pe orizontală, cat şi pe verticală, ambelor tendinţe fiindu-le caracteristic “tipul ascendent” – ascensiunea pe scara social-profesională.

Economiile salariale şi importanţa lor

In mod special atrage atenţia sporirea tot mai accentuată a capacităţii de economisire a salariaţilor. Acest nou fenomen a schimbat radical faţa capitalismului. Pe această bază are loc creşterea, fără precedent, a importanţei fondurilor comune şi, in primul rand, a fondurilor de pensii, devenite o sursă majoră de formare a capitalului. Există fonduri de pensii mai mari decat capitalul unor STN.

Proprietarii fondurilor de pensii nu sunt intreprinzătorii, ci angajaţii lor ; aceştia investesc pe parcursul vieţii active (deci pe termen lung) o cotă parte din salariu. Cotele-părţi la fondul de pensii formează averea reală a contribuabililor. Prin metode specific capitaliste, această avere este valorificată, indeosebi pe piaţa de capital, de către veritabili profesionişti ai afacerilor. In acest fel, şansele salariaţilor de a beneficia de pensii mai mari decat cele uzuale cresc considerabil, ceea ce inseamnă o asigurare superioară de viaţă, după retragerea din activitate.

In Japonia, in marile intreprinderi industriale (Zaibatsu) s-au format, de asemenea, noi relaţii de muncă. Marile companii işi recrutează salariaţii de foarte tineri prin semnarea unui contract pe viaţă, subvenţionand formarea profesională a acestora. S-a instituit un sistem de utilizare permanentă a forţei de muncă (shushinkoyo), insoţit de o salarizare in raport cu vechimea (nenkosei). Patronii au renunţat la concedieri, iar salariaţii la greve cu caracter economic. Fiecare “Zaibatsu” posedă o bancă proprie, unde angajaţii depun benevol o parte din salariu, in schimbul unei dobanzi.

In concluzie, in ţările dezvoltate, proletarii de ieri sunt astăzi cetăţeni cu un statut social net superior faţă de trecut. Se poate spune ca in aceste ţări sistemul capitalist a ajuns in stadiul in care lucrează şi pentru salariaţi care, la randul lor, au devenit interesaţi (desigur, nu in totalitate) să susţină acest sistem, in primul rand pe plan financiar8.

In condiţiile actuale, in ţările occidentale, principalele grupuri sociale sunt cel al angajatorilor şi cel al angajaţilor. Primii nu sunt numai intreprinzători, ci includ şi pe cei care administrează resursele materiale, financiare şi umane ale unei intreprinderi. La randul său, grupul angajaţilor inglobează nu numai lucrătorii propriu-zişi, ci şi totalitatea salariaţilor care nu exercită o activitate in grupul angajatorilor. Posesori de titluri de valoare şi de bunuri imobiliare, al cărui număr creşte de la o perioadă la alta, ingroaşă randurile angajaţilor.

Cele două grupuri se diferenţiază după specificul activităţii (conducere sau execuţie), dar şi după nivelul venitului.

Piaţa in condiţiile revoluţiei informaţiei şi comunicării

Noua tehnologie a informaţiei va bulversa fundamental modul de a produce, de a consuma, de a face afaceri. Ar fi absurd, de aceea, să nu se accepte ideea că şi piaţa va intra in aceeaşi horă a transformărilor. In secolul XXI va creşte rolul pieţei? Va spori gradul său de raţionalitate? In ce măsură “mana sa invizibilă” va influenţa deciziile agenţilor economici?

Adam Smith , părintele doctrinei economice liberale, in Tratatul său privind natura şi cauzele bogăţiei naţiunilor (1776) descria condiţiile pieţei ideale in următorii termeni: dacă fiecare cumpărător ar şti care sunt tarifele fiecărui vanzător şi dacă fiecare vanzător ar cunoaşte care este capacitatea de plată a fiecărui cumpărător, atunci toţi actorii pieţei ar putea lua decizii in cunoştinţă de cauză. Repartiţia resurselor, prin intermediul pieţei, ar deveni raţională.Se poate observa cat de mare era importanţa pe care Adam Smith o atribuia accesului la informaţie al agenţilor economici – cumpărători şi vanzători, comunicării dintre ei. Intr-adevăr, piaţa nu există numai datorită fluxurilor economice şi financiare, ci şi a reţelelor de comunicaţie prin care participanţii se informează reciproc inainte de a incheia tranzacţiile. Or, de la Adam Smith şi pană nu demult, fluxurile informaţionale ale pieţei au fost mai mult sau mai puţin obstrucţionate de limitele tehnice ale mijloacelor de comunicare. Din acest motiv, de multe ori, agenţii economici nu au putut lua decizii raţionale la timpul oportun.

In prezent, datorită Internetului, pieţele se transformă. S-a creat, deja, posibilitatea unui contact direct intre ofertanţi şi cumpărători, ceea ce asigură condiţii mult mai bune de negociere a preţului (şi nu numai) sporind substanţial şansele de incheiere a tot mai multe tranzacţii.

La marile Burse s-au produs adevărate Big-Bang-uri. Tranzacţiile bursiere pe mapamond se desfăşoară aproape fără intrerupere. In aceste condiţii, cele mai cunoscute companii care au posibilitatea să-şi listeze titlurile concomitent la mai multe burse, işi văd considerabil sporite şansele de a lua decizii in cunoştinţă de cauză şi de a acţiona la timp. Ele pot cunoaşte, in orice moment, evoluţia cursurilor bursiere, oriunde pe glob. La randul lor, bancile transnaţionale, prin sucursale răspandite pe intreaga planetă, oferă servicii non-stop, 24 ore din 24. In consecinţă, agenţii economici işi pot procura orice valută, precum şi capitalurile necesare. Reţelele pe care marile bănci şi le-au dezvoltat nu sunt separate unele de altele. Intre bănci au fost deschise conturi, formandu-se un sistem electronic interbancar de compensare mutuală a plăţilor. Noua tehnostructură a generat un spaţiu transnaţional al circulaţiei capitalurilor.

Astăzi, confruntarea cererii şi ofertei de titluri de valoare şi de devize s-a mutat pe ecranele computerelor. Cu numai 30 de ani in urmă, nimeni nu se gandea la aşa ceva.

Evoluand astfel, pieţele financiare şi cele bancare din ţările dezvoltate par să se apropie cel mai mult de idealul lui Adam Smith. Ele informează agenţii economici in mod instantaneu şi aproape exhaustiv, devin deci transparente.

Deocamdată ne aflăm la inceputul drumului. Datorită informatizării mai rapide a pieţelor financiare, asistăm la o tendinţă de autonomizare a acestora, in raport cu economia reală. Acest lucru poate fi o sursă de dezechilibru macroeconomic. Este insă de aşteptat ca, in viitorul apropiat, decalajul informatic dintre componentele majore ale economiei să se micşoreze spectaculos.

După unele previziuni, in mai puţin de 20 de ani “panzele de păianjen” informatice zonale vor fi interconectate, astfel incat să poată lua naştere “Reţeaua Globală”. Piaţa mondială tradiţională se va transforma intr-o piaţă electronică globală. Va deveni posibil, atunci, accesul la cvasitotalitatea informaţiilor din lume, se vor face afaceri peste tot pe glob, se va putea cumpăra orice şi de oriunde, toate acestea fără a mai fi nevoiţi să părăsim locul muncă sau locuinţa. Lanţurile de intermediari tradiţionali vor deveni obsolete. Aproape totul se va petrece altfel!

Este de presupus că, in secolul XXI, echilibrul dintre cerere şi ofertă, pe tot mai numeroase pieţe, va fi caracteristic unor perioade de timp mai indelungate, decat pană acum. Rolul pieţei va creşte. Guvernele vor elabora politici menite să stimuleze funcţionarea pieţei, nu numai in ţările dezvoltate, ci şi in cele in dezvoltare.

Dacă piaţa va cunoaşte o nouă stare calitativă, oare va dispărea posibilitatea recesiunii? Probabil că nu. Vor apărea noi riscuri specifice, noi provocări.

Back to Top