Lucrările de îngrijire, numite şi lucrări de întreţinere a culturilor, cuprind lucrările care se aplică solului şi plantelor în timpul perioadei de vegetaţie, cu scopul de a le oferi condiţii optime pentru creştere şi dezvoltare.

Aceste lucrări se referă la distrugerea buruienilor, afânarea, nivelarea, tasarea, eliminarea excesului de apă, aplicarea irigaţiei, protejarea culturilor împotriva îngheţului, combaterea bolilor şi dăunătorilor, realizarea unei densităţi optime a plantelor în cursul perioadei de vegetaţie (rărit), fertilizări suplimentare, aplicarea unor lucrări cu caracter special (polenizarea suplimentară, cârnit, copilit, ciupit, mulcit, polit, etc). Pentru plantele de cultură care aparţin aceleiaşi grupe, lucrările de îngrijire sunt foarte asemănătoare.

Din acest motiv, lucrările de îngrijire sunt grupate în : lucrări de îngrijire pentru culturile de toamnă, pentru culturile de primăvară neprăşitoare şi pentru culturile prăşitoare.

Lucrările de îngrijire pentru culturile de toamnă

Culturile de toamnă ocupă terenul 8-10 luni în cursul unui an agricol, încât întreţinerea lor necesită mai multe lucrări, comparativ cu culturile de primăvară, mai ales datorită faptului că în perioada toamnă-iarnă plantele suferă acţiunea multor factori negativi, care pot provoca daune mari : temperaturile scăzute din timpul iernii, atacul bolilor şi dăunătorilor, excesul sau deficitul de umiditate etc.

Pentru perioada toamnă -iarnă sunt necesare următoarele lucrări de îngrijire :

  • combaterea dăunătorilor mai ales la cereale (gândacul ghebos), prin tratamente preventive şi de combatere;
  • eliminarea excesului de apă pentru a preveni, în toamnele ploioase, fenomenul de băltire. Pentru a înlătura excesul de umiditate se deschid şanţuri pentru a conduce apa spre puncte mai joase;
  • protejarea culturilor împotriva gerurilor se realizează prin folosirea soiurilor rezistente la ger, semănatul în epoca optimă şi reţinerea zăpezii pe teren, prin instalarea parazăpeziilor, mai ales acolo unde zăpada este spulberată datorită vântului puternic;

Pentru perioada de primăvară :

  • verificarea stării de înrădăcinare a plantelor în funcţie de care se aplică lucrări de afânare sau de tasare a solului;
  • fertilizarea suplimentară asigură obţinerea unor importante sporuri de producţie mai ales atunci când se constată o creştere lentă a plantelor, când plantele sunt firave şi prezintă o culoare gălbuie;
  • combaterea buruienilor prin plivit sau erbicidat ;
  • combaterea bolilor şi a dăunătorilor prin aplicarea tratamentelor fitosanitare;
  • irigarea culturilor pentru acoperirea deficitului de apă mai ales în fazele critice de creştere şi dezvoltare a plantelor.

Lucrările de intreţinere pentru culturile de primăvară neprăşitoare

In această grupă se încadrează plantele care se seamănă în rânduri obişnuite : grâul, orzul şi orzoaica, mazărea, lintea, lucerna, trifoiul etc.

Principalele lucrări care se aplică acestor culturi sunt:

  • tăvălugitul se aplică frecvent acestor culturi imediat după semănat, mai ales dacă solul este uscat sau plantele de cultură au seminţe foarte mici;
  • grăpatul se execută atunci când solul a format crustă înainte de răsărirea plantelor. In timpul răsăririi plantelor, lucrarea este interzisă deoarece cauzează ruperea germenilor. După răsărit, grăpatul culturilor de primăvară se practică mai rar şi numai după ce plantele s-au înrădăcinat şi sunt suficient de fortificate;
  • combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor se face cu ajutorul pescticidelor, folosind maşinile de stropit şi prăfuit sau aviaţia utilitară;
  • fertilizarea suplimentară constă în aplicarea îngrăşămintelor chimice cu azot sau complexe;
  • irigaţia aplicată în zonele sau în anii secetoşi.

 

Lucrările de îngrijire pentru culturile prăşitoare

Principalele plante din această grupă sunt: porumbul, floarea-soarelui,cartoful, sfecla de zahăr, tutunul.

Pentru aceste culturi se aplică următoarele lucrări:

  • completarea golurilor este necesară la culturile unde semănatul a fost efectuat defectuos, datorită atacului unor dăunători, sau altor cauze. Aceste goluri se completează manual, utilizând sămânţă umectată;
  • prăşitul reprezintă principala lucrare aplicată acestor culture. El se execută cu scopul distrugerii buruienilor şi realizarea unui strat afânat de sol la suprafaţă , care să diminueze pierderile de apă prin evaporaţie.

Numărul praşilelor în timpul perioadei de vegetaţie este trei, dar poate varia de la două până la cinci în funcţie de aplicarea sau neaplicarea erbicidării, a irigaţiei, sau de condiţiile climatice. Prima praşilă se aplică, de obicei,după răsărirea culturii , dar la unele plante,care răsar greu (sfecla de zahăr), semănatul poate fi făcut cu o plantă indicatoare (muştar ), încât prăşitul se face ţinând cont de rândurile marcate de această plantă, care răsare foarte repede.

Acest mod de executare a lucrării este cunoscut sub denumirea de “praşila oarbă”. Praşilele pot fi superficiale (3-6 cm adâncime), mijlocii (6-8 cm adâncime) şi adânci când se execută la 8-12 cm. La porumb, prima praşilă se face când acesta are 3-4 frunze, la adâncime mare, iar următoarele praşile vor fi mijlocii şi superficiale. La sfecla de zahăr prima praşilă se face superficial, iar următoarele din ce în ce mai adânc.

Intre rânduri, praşilele se execută mecanizat , pe rânduri, se execută manual.

  • fertilizarea suplimentară se aplică cu succes la aceste plante cu ajutorul cultivatoarelor echipate cu fertilizatoare. Odată cu executarea prăşitului sunt introduse în sol şi îngrăşămintele suplimentare;
  • combaterea chimică a buruienilor, a bolilor şi dăunătorilor;
  • irigaţia reprezintă şi în cazul acestor culturi, una din importantele metode de sporire a recoltelor.

Lucrări speciale de întreţinere a culturilor

Există unele lucrări de îngrijire care au un caracter special şi se aplică numai anumitor plante sau numai în anumite situaţii. Dintre aceste lucrări fac parte: politul, ciupitul, cârnitul, copilitul, polenizarea suplimentară, mulcirea.

Politul este o lucrare de îngrijire folosită la tutun, constând în înlăturarea primelor 2-3 frunze de la baza tulpinii, care nu prezintă valoare tehnologică; el se efectuează, de obicei, odată cu ultima praşilă.

Ciupitul constă în înlăturarea vârfului de creştere şi mugurilor de la baza frunzelor. Lucrarea se aplică la bostănoase (castraveţi, pepeni), tomate etc.

Cârnitul este operaţia prin care se suprimă vârful tulpinii, al lăstarilor. Se aplică la bumbac, tutun, tomate, etc.

Copilitul reprezintă lucrarea de îngrijire prin care sunt înlăturaţi lăstarii laterali ai unei plante pentru a favoriza fructificarea şi grăbirea coacerii. Lucrarea se aplică la tutun, tomate,viţa de vie ş.a.

Polenizarea suplimentară se foloseşte la unele plante alogame, mai ales la floarea soarelui, în situaţii speciale la secară sau la tomate cultivate în seră şi solarii.

Mulcirea este lucrarea care constă în acoperirea solului cu diferite materiale : paie tocate, mraniţă, gunoi de grajd, turbă, hârtie specială sau folie de polietilenă. Mulcirea are o influenţă pozitivă asupra acţiunii factorilor de vegetaţie şi în special al regimului de umiditate şi căldură. Această lucrare se aplică frecvent în legumicultură.

Combaterea organismelor dăunătoare

Plantele cultivate şi produsele depozitate sunt infectate şi infestate, apoi atacate de diferite organisme dăunătoare (boli şi dăunători) care cauzează diminuarea sau pierderea totală a recoltei. Speciile dăunătoare au intrat şi încă mai intră pe teritoriul agricol al României, din cauze diferite. Un periculos dăunător al catofului, gândacul din Colorado a fost semnalat prima oară în anul 1951, iar viermele vestic al rădăcinilor de porumb în 1996. Acesta se extinde tot mai mult în zonele ecologice cultivate cu porumb.

Managementul integrat al protecţiei plantelor

Managementul integrat al protecţiei plantelor reprezintă organizarea raţională şi luarea unor decizii reale şi pertinente în lupta contra organismelor dăunătoare, ţinând seama de mai mulţi factori ca:

  • existenţa unor date suficiente privind biologia şi organismele dăunătoare, a practicilor agricole;
  • programe de supraveghere a dăunătorilor şi duşmanilor naturali;
  • programe de supraveghere a stării culturilor pe tot sezonul;
  • praguri economice de dăunare (PED);
  • metode selective de protecţie;
  • consultanţă pentru aplicarea programului;
  • flexibilitate cu elemente de miniaturizare pentru fermele mici, dar şi cu sisteme adaptate la fermele mari;
  • accentuarea folosirii serviciilor (seminţe tratate furnizate de societăţi specializate, prognoză şi analizare cu ajutorul sistemelor informaţionale, tratamente aplicate de firme specializate);
  • specialistul de protecţia plantelor devine ”medicul de familie” al unui grup de ferme, gestionarul unui agrosistem ca parte integrantă a naturii;
  • o politică coerentă de educare, informare şi extindere a cunoştinţelor de protecţie integrată însoţită de o legislaţie specifică, adecvată.

Combaterea organismelor dăunătoare ţine de strategia protecţiei plantelor, care cuprinde principii şi reguli privind diversitatea mijloacelor de luptă şi a pesticidelor, combatibiltatea plantelor, animalelor şi utilizatorilor la substanţele chimice folosite, progresul tehnic şi cercetarea ştiinţifică în acest domeniu.

Combaterea organismelor dăunătoare trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte:

  • întărirea controlului biologic şi a carantinei fitosanitare la graniţe şi în interiorul ţării;
  • semnalizarea imediată a intrării dăunătorilor necunoscuţi sau mai puţin necunoscuţi pe teritoriul naţional;
  • evitarea arealului de răspândire şi a contactului culturilor dăunătoare în zona de infectare sau infestare;
  • aplicarea strictă a tuturor mijloacelor de luptă.

Organismele dăunătoare.

Pe glob activează circa 13 000 de specii dăunătoare, iar în România 414 specii din care 234 agenţi fitopatogeni şi 180 dăunători din regnul animal. In ecosistemul agricol se stabilesc interacţiuni şi relaţii la nivelul reţelelor trofice (de nutriţie) pe trei paliere:

  • producător – insecte fitofage;
  • plantă – insectă ;
  • gazdă – parazit.

De exemplu: într-un biotop gândacul din Colorado poate consuma 60 – 80 % din biomasa vegetală a unei culturi, iar lăcustele chiar 100%, de aceea sunt considerate cei mai feroci prădători. Reducând baza de nutriţie a unui dăunător acesta poate fi scos de pe teritoriul atacat. Indepărtând plantele gazdă putem îndepărta anumite insecte parasite. De exemplu: lăcustele proliferează când vegetaţia este luxuriantă şi se adună în roiuri de miliarde de indivizi. Intr-o zi o populaţie de 50 milioane lăcuste poate consuma 100 tone de materie vegetală.

In biocenoza agricolă apare şi o reţea de agenţi patogeni, gazde intermediare sau vectori, dar şi virusuri fitopatogeni, adevărate focare de infecţie. Astfel, virusul mozaicat al porumbului este transmis de anumiţi vectori. Prin înlocuirea virusului se poate reduce considerabil numărul de insecte dăunătoare.

Bolile plantelor pot fi cauzate de ciuperci criptogamice (tăciunele, mana, rugina), bacterii şi virusuri. Dăunătorii sunt reprezentanţi ai regnului animal: insecte, nematozi, acarieni, rozătoare. Bolile şi dăunătorii atacă toate organelle plantelor: rădăcina, tulpina, frunzele, florile, fructele şi sămânţa în tot timpul perioadei de vegetaţie.

Bolile şi dăunătorii pot fi specifici pentru diferite culturi sau grupe de culturi. Dar sunt şi insecte polifage care atacă orice cultură agricolă.

Tabelul 4.1. Principalele boli şi dăunători la culturile agricole

Cultura şi boala Cultura şi dăunătorul
Grâul: făinarea, rugina, septorioza, tăciunele, pătarea Cereale: ploşniţa, afidele, buha semănăturilor
Sfecla de zahăr: mana, cercosporioza;Floarea-soarelui : mana Porumb: gândacul ghebos, sfredelitorul, rozătoare, buha semănăturilor, cărăbuşul de stepă.
Cartoful: mana, alternarioza, pătarea brună a frunzelor. Sfecla de zahăr: gărgăriţa, musca, molia.
Hameiul : mana Caroful: gândacul din Colorado
Secara: tăciunele tulpinii Cânepa : molia
Porumb: tăciunele , rugina  

Metode şi mijloace de combatere

Pierderile mari de recoltă au impus elaborarea unor metode diverse de prevenire şi combatere a atacului organismelor dăunătoare.

Combaterea dăunătorilor începe din momentul în care se depăşeşte pragul economic de dăunare (PED), care exprimă nivelul de atac sau de densitate care produce pagube egale cu costul tratamentului şi se situează la nivelul a 3-5 % din producţie, în funcţie de planta de cultură. Pragul economic de dăunare este condiţionat de stadiul de dezvoltare al dăunătorului, starea de vegetaţie a culturii şi destinaţia acesteia, toate în relaţie directă cu factorul climatic.

Combaterea preventivă

Combaterea preventivă se rezumă la acţiuni de ordin managerial de o importanţă capitală:

  • prognoza de lungă sau scurtă durată reprezintă prevederea apariţiei în masă a speciilor de organisme dăunătoare, în anumite perioade de timp şi pe anumite teritorii, precum şi estimarea gravităţii atacurilor pe care le pot produce;
  • avertizarea se referă la stabilirea perioadelor de aplicare a tratamentelor de prevenire şi combatere a organismelor dăunătoare în funcţie de biologia acestora corelată cu fenologia plantelor gazdă şi cu condiţiile climatice locale;
  • funcţionarea serviciilor de carantină vamală care are drept obiectiv depistarea eventualelor organisme dăunătoare care ar putea pătrunde cu materialele vegetale aflate în posesia călătorilor sau în/ pe diferitele mărfuri de natură vegetală.
  • monitorizarea reprezintă controlul, supravegherea şi cercetarea micro şi macrofaunei entomologice şi fitopatologice pe teritoriul ţării şi se bazează pe managementul integrat al protecţiei plantelor (M.I.P.P.). Sistemul naţional de monitoring, care cuprinde şi sistemul naţional de prognoză şi avertizare, este realizat pe calculator şi introdus la toate staţiile Laboratorului Central de Carantină Fitosanitară.
  • protecţia păsărilor insectivore utile. Această mare bogăţie naturală trebuie conservată prin mijloace specifice în cadrul programului diversităţii biologice şi genetice. De aceea, în sezonul de primăvară trebuie interzisă vânătoarea lor, alterarea cuiburilor, distrugerea plantelor care le folosesc drept adăpost şi hrană. O atenţie deosebită trebuie acordată folosirii cu prudenţă a pesticidelor în zonele populate cu păsări insectivore. In present un lucru e cert : uciderea păsărilor duce la proliferarea insectelor dăunătoare.
  • crearea de soiuri şi hibrizi rezistenţi genetic la boli şi dăunători şi de forme de plante modificate genetic (OMG) cu aceeaşi însuşire. In acest scop ameliorarea şi selecţia s-au perfecţionat, practicând metode ultramoderne care să diversifice la maximum structura genetică a populaţiei vegetale utile, iar pe această cale să împiedice acţiunea agresivă a organismelor dăunătoare şi adaptarea lor la noile rezistenţe la plante.
  • lucrările agrotehnice , cum ar fi rotaţia culturilor, arătura, semănatul executate la tmpul optim.
  • igiena fitosanitară constituie de asemenea o măsură importantă de prevenire sau reducere a atacului paraziţilor vegetali. In acest sens trebuie avute în vedere: utilizarea seminţelor libere de boli, resturile vegetale se colectează imediat după recoltare şi se compostează, dar fără să fie infectate sau infestate; arderea resturilor vegetale contaminate.

 

Combaterea curativă

Combaterea curativă are un caracter relativ agresiv asupra plantelor şi solului şi de distrugere a organismelor dăunătoare. In acest caz se folosesc metode şi mijloace de luptă fizice, biologice şi chimice, acestea din urmă fiind preponderente.

Mijloace fizice precum tratarea seminţelor la o temperatură medie ridicată, sterilizarea solului, dezinfecţia maşinilor, utilajelor şi uneltelor în cazul unor micoorganisme care răspund la aceste tratamente.

Mijloace biologice, introduse în practica apicolă în ultimii 20 de ani şi de mare perspectivă, apelând la metode biologice clasice (zoofagi, acarifagi, feromoni, biopreparate) şi moderne (exohormonii, endohormonii, manipularea genetică a caracterelor insectelor, fungicide biologice, fitoncidele, micropesticidele).

Mijloace chimice prin utilizarea diferitelor substanţe fitofarmaceutice ţinînd sema de următoarele criterii:

  • în ce măsură se justifică acţiunea de combatere prin tratamente chimice;
  • alegerea celui mai corespunzător şi eficace tratament în funcţie de dăunător şi cultura apicolă;
  • stabilirea obligatorie a pragului economic de dăunare (PED);
  • alegerea pesticidului cu cea mai mare eficacitate, cel mai redus consum, care nu produce dezechilibru în ecosistem ;
  • calculul raportului cost – ebenficiu în executarea tratamentelor.

Tratamentele se aplică cu pesticide sub formă de :

  • fumigante,
  • aerosoli,
  • stropiri,
  • prăfuiri,
  • granule în sol,
  • momeli,
  • tratamentul la sămînţă,
  • folosind maşini terestre, avionul şi elicopterul.

Combaterea integrală

Combaterea integrală este un nou concept şi o nouă metodă în prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor. Se îmbină toate mijloacele de luptă punând accentual pe aplicarea măsurilor agrotehnice şi a metodelor biologice. Din acest punct de vedere ea are un caracter ecologic, de conservare şi apărare a mediului apicol în special şi a celui înconjurător în general. Prin combaterea ecologică se limitează într-o oarecare măsură efectele negative ale tratamentelor chimice şi reduce cantitatea de pesticide şi se diminuează poluarea culturilor, solului, oamenilor.

Buruienile şi combaterea lor

Buruienile reprezintă plantele sălbatice din lanurile cultivate care provoacă pagube plantelor cultivate ducând la scăderea recoltelor şi deprecierea calităţii acestora.Gh.Ionescu-Siseşti,(1955), Ir.Staicu, (1967), C.Pintilie (1980) defineşte buruienile ca “ plante care se întâlnesc în lanurile cultivate, fiind străine de specia, soiul sau hibridul cultivat”

După provenienţă, buruienile pot fi propriu-zise, cele care provin din flora spontană şi condiţionate care sunt plante de cultură sau sălbatice care au valoare economică, dar devin buruieni când apar în culturi, de exemplu: orzul în grâu, floarea-soarelui în grâu, etc. Pirul târâtor, este cotat ca una dintre cele mai periculoase buruieni în culturi ; prezent însă în pajiştile naturale, acolo este considerat ca plantă furajeră.

Diminuarea producţiei agricole datorită factorilor biologici se apreciază la 35% din valoarea recoltei potenţiale. Pagubele produse de agenţii biotici, conform datelor lui N.Kramer, se repartizează astfel : 13,8 % pierderi provocate de dăunători animali (insecte şi rozătoare), 11,6% pierderi cauzate de boli (ciuperci,viroze ) şi 9,5% diminuări datorate buruienilor.

Cecetările din ţara noastră (N. Şarpe) arată că pagubele provocate de buruieni sunt următoarele: la grâu 10 -70 %, la porumb 30 -95 %, la floarea soarelui 15 – 55 %, la sfecla de zahăr 53 – 96 %, la cartof 42 - 72%, în sensul diminuării recoltei într-un singur sezon agricol pe terenurile neplivite şi neprăşite.

Cum reuşesc buruienile asemenea performanţe, se explică prin următoarele caracteristici :

  • buruienile consumă cantităţi mari de apă (de 2-4 ori mai multă decât plantele de cultură) şi substanţe nutritive ( în medie de două ori mai multe );
  • buruienile au un ritm rapid de creştere contribuind astfel la umbrirea plantelor sau chiar “înăbuşirea” lor;
  • buruienile consumă o mare parte din cantitatea de dioxid de carbon şi o parte din căldură producând înrăutăţirea regimului termic din sol şi din partea supraterestră imediată, respectiv scăderea temperaturii cu 2-40C.Ca urmare se înrăutăţesc condiţiile pentru activitatea bacteriilor şi pentru absorbţia elementelor nutritive;
  • unele buruieni (cuscuta, lupoaia) parazitează plantele de cultură, reuşind prin intermediul haustorilor să extragă hrana elaborată de plantă, producând astfel daune apreciabile sau chiar pieirea plantelor;
  • unele buruieni (pirul) eliberează în sol substanţe toxice (agropiren) care inhibă creşterea plantelor de cultură (grâul).Chiar plantele sau seminţele buruienilor pot fi toxice pentru om şi animale (neghina,brânduşa de toamnă);
  • buruienile constituie focare de înmulţire a bolilor şi dăunătorilor, ele fiind considerate “plante gazdă” pentru numeroşi dăunători şi agenţi patogeni ai plantelor de cultură;
  • prezenţa buruienilor măreşte costul produselor datorită scăderii recoltelor cât şi ca urmare a numărului sporit de lucrări necesare pe terenurile îmburuienate.

Particularităţi biologice ale buruienilor

Buruienile prezintă o serie de particularităţi biologice.

Cunoaşterea lor permite stabilirea măsurilor de prevenire şi combatere a îmburuienării culturilor.

a). Buruienile au o mare capacitate de înmulţire : aceasta se realizează fie pe cale seminală, deci printr-un număr foarte mare de seminţe pe care le produc (ştirul –500.000seminţe/plantă, loboda 100.000, pălămida 22.000 ) fie pe cale vegetativă prin organe specializate ca: muguri radiculari (pălămidă), stoloni, bulbi ,ş.a, fie prin ambele căi;

b).Unii autori (S.A.Kott l947) estimează rezerva de seminţe de buruieni pe un hectar, între 540 milioane şi 3 miliarde ,ceea ce de fapt asigură supravieţuirea buruienilor în condiţii de mediu diferite şi chiar nefavorabile;

c).Germinarea seminţelor de buruieni se face eşalonat, acoperind prin rezerva de seminţe existentă în sol o perioadă îndelungată de timp. Germinarea eşalonată este pusă pe seama menţinerii un timp îndelungat, uneori chiar zeci de ani, a capacităţii de germinare a seminţelor;

d).Vitalitatea mare a seminţelor şi plantelor. Buruienile rezistă foarte bine la temperaturi scăzute iarna, la temperaturi ridicate vara, la anaerobioză, la excesul de umiditate. Capacitatea lor de germinare rămâne nealterată în condiţii nefavorabile, fiind cunoscute cazuri când după 60 sau chiar după 90 de ani seminţele au germinat;

e). Plasticitatea ecologică a buruienilor (capacitatea acestora de a creşte în condiţii foarte variate de mediu ) şi adaptabilitatea (capacitatea de a convieţui cu anumite plante de cultură) reprezintă particularităţi care stau la baza alegerii metodelor de combatere.

Sursele de îmburuienare sunt:

  • Solul : datorită scuturării an de an a seminţelor de buruieni pe sol şi apoi încorporarea acestora cu ocazia diferitelor lucrări, determină existenţa unei imense rezerve de seminţe, care se reface mereu pe seama buruienilor nedistruse şi care reuşesc să fructifice.
  • Terenurile necultivate : haturi, margini de tarlale, goluri din semănături, pajişti neîngrijite, reprezintă surse de îmburuienare atunci când buruienile nu sunt distruse înainte de fructificare.
  • Gunoiul de grajd : unele seminţe de buruieni trecând prin tubul digestiv al animalelor îşi păstrează nealterată capacitatea de germinare. Împrăştiat pe teren, acest gunoi , contribuie la răspândirea buruienilor
  • Sămânţa folosită la semănat dacă nu este condiţionată, odată cu ea se introduc în sol şi seminţe de buruieni.

Metode combatere a buruienilor

Numărul foarte mare de buruieni cu o biologie atât de diferită, a impus elaborarea unei game largi de metode combatere.

Acestea pot să fie:

  • Metode preventive de combatere a buruienilor,când se urmăreşte preîntâmpinarea infestării solului şi a culturii agricole şi constau în: curăţirea materialului de semănat, folosirea gunoiului de grajd bine descompus, distrugerea focarelor de infestare cu buruieni, organizarea serviciului de carantină.
  • Metode de combatere (curative) : agrotehnice, chimice, biologice.

In acţiunile de combatere trebuie pornit de la pragul economic de dăunare (PED), adică gradul de îmburuienare al unui teren şi a unei culturi de la care duce la diminuarea cantitativă şi calitativă a producţiei şi de la care se justifică economic aplicarea măsurilor corespunzătoare de combatere a buruienilor. Din studiile făcute, acest prag diferă, de exemplu de la 10-18 buruieni anuale şi 2-3 perene la mp.

Pentru cerealele de toamnă, la 5 – 10 buruieni anuale şi 1- 3 perene la mp. La cartoful de toamnă. Berca M.(1999) într-un studiu se referă la managementul integrat al buruienilor (MIB), în care trebuie să se integreze acţiunea de combatere.

Autorul caracterizează managementul buruienilor ca un sistem de dirijare şi control, care reduce influenţa buruienilor până la pragul economic de dăunare, protejează mediul, conservă biodiversitatea şi armonizează ecosistemul agricol cu cel natural, desigur prin mijloace ecologice.

Combaterea pe cale agrotehnică

Metodele agrotehnice constau în :

  • lucrări adânci şi superficiale ale solului,
  • aplicarea unei rotaţii raţionale a culturilor,
  • semănatul cu respectarea densităţii optime a plantelor,
  • plivitul şi prăşitul buruienilor, mulcirea, etc.

Această metodă de combatere deşi este în mare măsură eficientă, totuşi ridică cheltuielile de producţie, cere mult timp pentru lichidarea focarelor de buruieni, mobilizează maşini, utilaje şi oameni în număr mare pe o perioadă îndelungată.

Combaterea pe cale chimică sau ierbicidarea

Combaterea pe cale chimică sau ierbicidarea este foarte eficientă, simplă, economică, permiţând distrugerea buruienilor într-o perioadă scurtă de timp.

Metodele chimice se bazează pe utilizarea erbicidelor (preemergent sau postemergent ) şi reprezintă metodele cu impactul negativ cel mai puternic asupra indicilor calitativi ai produselor agroalimentare şi asupra mediului ambiant.

Erbicidarea aplicată raţional, în complex cu măsurile agrotehnice, contribuie la ridicarea producţiei şi înlătură efectuarea unor lucrări manuale care absorb foarte multă forţă de muncă. Astfel, dacă pentru executarea a trei praşile manuale pe rândul plantei de porumb sunt necesare 125,1 de zile-om, iar pentru executarea a două lucrări de plivit la grâu, 57,0 de zile-om la suprafaţa de 100 ha, prin combaterea chimică a buruienilor de pe aceeaşi suprafaţă se consumă numai 22 de zile-om.

Specialiştii susţin că erbicidarea este cea mai pretenţioasă lucrare din întreg complexul de lucrări pentru protecţia plantelor. De aceea, pentru executarea ei în condiţii optime se impun următoarele măsuri:

  • alegerea maşinilor corespunzătoare ca performanţă, productivitate, consum de combustibil;
  • alegerea erbicidelor în funcţie de gradul de infestare, de starea terenului, de efectul asupra buruienilor şi de costul lor;
  • respectarea cu stricteţe a regulilor de protecţia muncii;
  • uniformitatea tratamentului pe suprafaţa tratată, cu respectarea dozei de erbicid;
  • respectarea epocii de administrare numai la suprafaţa solului cu încorporarea imediată la 5 cm cu ajutorul grapei cu discuri,

Stabilirea dozelor omologate pentru fiecare erbicid, tip de sol şi cultură agricolă trebuie să fie în atenţia deosebită a utilizatorului. Orice greşeală în dozare poate duce la distrugerea culturii pe teren şi la poluarea solului.

Combaterea biologică

Combaterea biologică a buruienilor prin intermediul unor duşmani naturali constituie o metodă des utilizată în ecotehnologie datorită avantajelor pe care le prezintă: este ieftină, este continuă şi nepoluantă pentru mediul ambiant.

Prin metodele folosite de biologia clasică şi de biotehnologie pe Terra s-ar putea renunţa cu timpul la imensul consum de pesticide. Noile biotehnologii fac să se întrevadă o lume în care nu s-ar mai pierde o treime din recoltă şi în care creşterea plantelor ar fi accelerată, iar costul alimentaţiei s-ar reduce. Metodele de combatere biologică sunt complexe, ele făcând parte din arsenalul clasic şi modern constituit de-a lungul unor ani de cercetare , fabricaţie şi promovare în producţia agricolă.

Combaterea integrală presupune folosirea tuturor metodelor agrotehnice, chimice şi biologice, separat sau în acelaşi timp. Ea are un caracter preventiv şi curativ, cu tendinţa spre ecologizarea mijloacelor de luptă contra buruienilor, cu scopul de a le distruge şi de a reduce doza de ierbicid şi consumul de combustibil.

Back to Top