Aşa după cum s-a văzut, obiectul economiei îl constituie alocarea eficientă a unor resurse dar însuşi procesul alocării este, de fapt, consecinţa unor decizii. Dimensiunea economică a acţiunii umane rezidă tocmai în această capacitate de decizie, deoarece modul în care se alocă resursele depinde esenţial de raportul în care individul se află faţă de societate.

Economia nu este interesată de acţiunile şi deciziile individuale decât în măsura în care ele au o relaţie cu ceilalţi indivizi sau cu societatea pe ansamblul său. Metafora lui Robinson Crusoe este des utilizată pentru explicaţia dimensiunii economice a acţiunii umane. Atâta timp cât a fost singur pe insulă, Robinson nu s-a confruntat cu nici o problemă economică.

Economia este o ştiinţă a deciziilor.

Deşi avea mari probleme în utilizarea resurselor existente pentru a supravieţui, toate aceste probleme nu erau decât tehnice, expresie a raporturilor sale cu natura. Relaţiile tehnice s-au transformat în relaţii economice doar atunci când pe insulă a apărut cel de al doilea individ, pe care Robinson Crusoe l-a numit Vineri. Din acest moment s-a creat un cadru social, eforturile lui Robinson de a supravieţui prin utilizarea resurselor existente pe insulă fiind desfăşurate în contextul raporturilor dintre doi indivizi Robinson şi Vineri.

Economia nu poate fi astfel concepută decât în cadrul unor relaţii sociale, adică relaţiile care - într-un anumit cadru istoric - se stabilesc prin interdependenţa individului faţă de individ sau grupului de indivizi (clase) faţă de alte grupuri de indivizi.Economia studiază trei tipuri de relaţii sociale de interdependenţă între subiecţii economici. Primul tip este acela al relaţiilor structurale în cazul cărora agenţii economici consideră că acţiunile lor sunt independente şi neinfluenţabile de acţiunile celorlalţi.

Ei privesc cadrul instituţional în care activează ca fiind invariabil şi de neschimbat, obligaţia lor fiind aceea de a respecta cu stricteţe regulile de funcţionare a sistemului în care se află. Al doilea tip este acela al relaţiilor strategice în cazul cărora acţiunile fiecărui individ sunt condiţionate şi dependente de acţiunile celorlalţi indivizi. Al treilea tip este acela al relaţiilor evolutive în cazul cărora acţiunile indivizilor conduc la modificarea sau chiar schimbarea radicală a structurii instituţionale în care ei activează.

Complexitatea relaţiilor care apar între indivizi (în mod individual sau colectiv) ne arată cât de important este actul deciziei şi cât influenţează el eficienţa şi calitatea activităţii economice. Dacă, conform definiţiei clasice a ştiinţei, decizia se referea la modul de alocare cât mai eficient a unor resurse limitate, dezvoltarea societăţii pune în faţa economistului şi problema, mult mai complicată, alocării resurselor nu numai în funcţie de disponibilitatea lor ci şi în funcţie de efectele pe care această alocare ar putea să le aibă asupra relaţiilor care se stabilesc între indivizi sau grupuri de indivizi aflaţi în societate la un moment dat.

În astfel de cazuri, economistul ar trebui să-şi amintească celebra parabolă filozofică a măgarului lui Buridan (Buridan - gânditor francez din sec XIV).

Buridan povesteşte cum un măgar a murit de foame pentru că avea prea multă mâncare. Stăpânul său îi pusese şi în stânga şi în dreapta sa câte o căpiţă de fân, dar bietul măgar nu se putea hotărî dacă să mănânce din căpita din stânga sau din căpiţa din dreapta. Atâta s-a chinuit să ia o hotărâre încât, până la urmă, a murit de foame. Iată că incapacitatea de a decide a măgarului lui Buridan şi sfârşitul său tragic prin inaniţie nu s-a datorat lipsei de resurse ci lipsei de discernământ.

Concluzia, în plan economic, a acestei parabole filozofice, este aceea că rezolvarea problemelor economice nu se bazează doar pe deciziile de alocare a unor resurselor limitate sau alternative ci şi pe deciziile de adoptare a unor obiective alternative.

Economistul trebuie să aibă, deci, capacitatea nu numai să împartă cât mai eficient resursele limitate de care dispune dar să şi înţeleagă perfect obiectivul pe care îl urmăreşte prin modul cum împarte resursele. Trebuie să ştie că urmărirea unui obiectiv, înseamnă, întotdeauna, minimalizarea sau chiar negarea altui sau altor obiective, ceea ce în plan social înseamnă favorizarea sau defavorizarea unor indivizi sau a unor grupuri de indivizi.

Dacă, spre exemplu, sarcina economistului este de a distribui cât mai eficient resursele limitate pe care le are bugetul naţional, obiectivul său trebuie să fie extrem de clar şi să şi-l asume cu toată responsabilitate. Dacă obiectivul său este dezvoltarea învăţământului atunci el trebuie să-şi asume răspunderea nu numai a alocării unei părţi mai importante din resursele bugetare pentru învăţământ dar şi răspunderea alocării unor părţi mai puţin importante altor domenii de activitate.

El va trebui să fie conştient că încurajarea prin finanţare privilegiată a unui domeniu, are drept consecinţă descurcarea altui domeniu, care va primi o finanţare mai restrânsă, datorită faptului că resursele totale sunt limitate.

Iată de ce capacitatea de alegere a unui obiectiv este, uneori, mai importantă decât capacitate de alocare a resurselor pentru realizarea acelui obiectiv. În aceste condiţii, economistul trebuie să încerce să rezolve aşa numitele dileme sociale adică acele situaţii când ar putea apărea un conflict între interesele unor indivizi şi grupuri de indivizi sau conflicte între interesele acestora şi interesul general al societăţii. Alegerea obiectivului nu este, deci, întâmplătoare.

Back to Top