Resursele economice disponibile sunt valorificabile în măsura în care ele sunt atrase şi utilizate în activitatea economică. Ele apar ca fluxuri şi se transformă în factori de producţie. O delimitare conceptuală între cele două noţiuni (resurse, factori de producţie) se impune, deşi, în sine, termenii sunt utilizaţi ca fiind sinonimi:

  • a) Resursele economice exprimă în esenţă, starea de disponibilitate a unor lucruri, care, prin simpla lor existenţă au, în raport cu procesul de producţie, caracterul unui potenţial productiv (substanţe minerale, terenuri fertile, echipamente de producţie, tehnologii, capacitate de muncă etc.).
  • b) Factorii de producţie reprezintă resursele economice productive atrase şi utilizate în activitatea economică.

Resursele economice productive reprezintă punctul de plecare în analiza factorilor de producţie. Ele se concretizează în ansamblul mijloacelor disponibile şi susceptibile de a fi valorificate în producerea de bunuri materiale şi în prestarea de servicii. Aceste resurse aduse de către agentul economic într-o stare activă, proprie utilizării lor efective, în procesul de producţie, reprezintă factorii de producţie.

Producţia şI întreprinzătorul

Producţia are rolul central în cadrul activităţii economice, proces în cadrul căruia oamenii, folosind mijloacele de producţie, acţionează asupra naturii în vederea obţinerii bunurilor economice destinate satisfacerii trebuinţelor.

Ca atare, activitatea productivă cuprinde:

  • bunurile de consum destinate populaţiei;
  • bunurile de capital ca: maşini, utilaje etc.

Desfăşurarea activităţii economice din întreprinderi este condusă de întreprinzător , adică persoana fizică şi/sau juridică ce îşi asumă riscul de a organiza, desfăşura şi dezvolta o afacere, adică o activitate profitabilă.

Întreprinzătorul îndeplineşte patru funcţii corelate, şi anume:

  • asigură cea mai judicioasă combinare a factorilor de producţie care să conducă la maximum de profitabilitate;
  • adoptă deciziile care să asigure succesul, evitând insuccesele care pot conduce la pierderi sau chiar la faliment;
  • exprimă şi realizează oferta de piaţă;
  • exercită autoritate asupra întregului colectiv de lucrători.

Tipologia factorilor de producţie

Factorii de producţie reprezintă diferite faţete ale potenţialului atras în circuitul economic şi sunt organic legaţi de resursele economice. Ei sunt: munca, instrumentele de producţie, informaţia, obiectele supuse prelucrării, energia, unele elemente ale naturii, activitatea de organizare, conducere şi coordonare etc.

După natura lor intrinsecă şi serviciul adus în procesul de utilizare, ca urmare a combinării în diferite moduri şi proporţii potrivit specificului activităţii economice, s-a elaborat o tipologie reprezentativă a factorilor de producţie.

Teoria economică clasică a factorilor de producţie, care-i limitează pe aceştia la “formula trinitară”, se dovedeşte a fi nesatisfăcătoare în economia contemporană din următoarele considerente:

  • se acordă o importanţă deosebită resurselor naturale şi caracterului lor restrictiv;
  • studiile elaborate în manieră “tradiţională” au în vedere doar aspectul cantitativ al factorilor de producţie, neglijând aproape complet elemente de ordin calitativ;
  • “formula trinitară” are la origine numai resurse tangibile (vizibile), care pot fi cuantificate şi gestionate sub formele lor alternative de stocuri şi fluxuri.

Neofactorii de producţie au la bază modificările în decursul timpului, a rolului şi importanţei factorilor de producţie. În această categorie a factorilor se înscriu o serie de factori derivaţi, apăruţi şi formaţi pe baza factorilor originari:

Progresul ştiinţific şi tehnic s-a impus ca factor distinct de producţie în economiile moderne de piaţă prin: tehnologiile de fabricaţie, care sunt acele procedee de combinare şi transformare a factorilor de producţie în rezultate ale producţiei, prin aplicarea unor scheme şi reguli ştiinţific definite; informaţia se defineşte ca un semnal rezultat din reprezentarea realităţii prin cunoaştere.

Ca şi tehnologiile, informaţia face parte din categoria activelor intangibile ale firmelor, îndeplinind mai multe roluri. Calitatea de factor de producţie revine informaţiei faptice sau documentare, stocate pe suporţi materiali : hârtie, film, discuri, benzi magnetice, circuite integrate ş.a., şi introduse apoi în procesul de producţie.

Abilitatea întreprinzătorului este un neofactor de producţie propriu sistemelor economice bazate pe concurenţă şi liberă iniţiativă.

Abilitatea întreprinzătorului este un factor de progres, în măsura în care economia contemporană este bazată prin excelenţă pe inovare tehnologică şi pe dinamica schimbărilor calitative.

Conţinutul factorilor de producţie primari

Natura şi munca sunt considerate factori primari şi originari ai oricărei activităţi economice, pentru că există în starea lor naturală.

Munca este o activitate specific umană, desfăşurată în scopul obţinerii de bunuri economice. Ea este reprezentată de totalitatea resurselor umane (fizice şi intelectuale), care sunt şi pot fi antrenate în procesul de producţie. Munca este un factor de producţie:

  • primar (originar), în sensul că este intrinsec asociată personalităţii prestatorului ei;
  • activ şi determinant (dinamizator), pentru că deţine în mod exclusiv capacitatea de a pune în funcţiune ceilalţi factori de producţie.

Munca reprezintă condiţia naturală permanentă a vieţii omeneşti. Privită în complexitatea sa şi în multitudinea manifestărilor sale munca de invenţie şi inovaţie, de conducere, de organizare şi execuţie reprezintă factorul activ şi determinant al progresului.

În decursul istoriei, concepţiile cu privire la rolul muncii ca şi regimul juridic al muncii au evoluat. Preclasicii şi clasicii au acordat o atenţie deosebită muncii în crearea bogăţiei, a avuţiei naţionale. Astfel, W. Petty preciza că “munca este tatăl avuţiei”, iar Adam Smith considera munca “sursa unică a avuţiei naţiunilor”. J. M. Keynes, în perioada interbelică, sublinia că împărtăşeşte “concepţia preclasică după care munca este cea care produce totul ajutată de cea ce purta cândva numele de meşteşug, iar azi se cheamă tehnică, de resurse naturale care nu costă nimic sau se obţin în schimbul unei rente, după cum sunt rare sau abundente şi de rezultatele muncii trecute, întruchipate în bunuri capitale”. Concepţii diferite sunt prezente în gândirea economică şi cu privire la munca productivă.

Dacă în secolul al XVIII-lea, fiziocraţii considerau că numai munca agricolă este singura producătoare de produs net, Adam Smith a extins noţiunea de muncă productivă la ansamblul activităţilor materiale, considerând productivă munca de sporire a bogăţiei naţionale. Acest punct de vedere a fost însuşit în mare măsură şi de gândirea marxistă. Teoria modernă consideră că orice muncă, oricare ar fi natura sa şi autorul sau, este productivă dacă ea este creatoare de utilităţi sau participă indirect la crearea utilităţilor.

În perioada postbelică, sub influenţa determinantă a progresului ştiinţei şi tehnicii în conţinutul muncii, s-au produs importante modificări, concretizate în trăsături specifice:

  • Modificarea raportului dintre consumul de energie fizică şi cea intelectuală, în favoarea celei intelectuale. Distincţia dintre munca intelectuală şi munca fizică nu este netă pentru nici o etapă a dezvoltării societăţii umane, dar pe scara evoluţiei istorice, ponderea muncii fizice, manuale, scade în favoarea muncii intelectuale, mentale, cerebrale.
  • Creşterea complexităţii muncii. Sub aspectul pregătirii necesare desfăşurării activităţii economice munca se prezintă sub două forme: simplă, necalificată şi munca complexă, ce necesită o pregătire profesională specială;
  • Îmbinarea specializării muncii cu asigurarea unui larg orizont ştiinţifico-tehnic pe fondul accentuării diviziunii muncii;
  • Creşterea eficienţei muncii. Rolul activ al factorului de muncă în producţie, schimbările intervenite în conţinutul muncii şi al celorlalţi factori de producţie, în organizarea şi utilizarea acestora se reflectă în creşterea eficienţei muncii. O expresie a acesteia este productivitatea muncii.

Trăsăturile muncii la care ne-am referit, sunt caracteristice îndeosebi ţărilor cu o economie de piaţă dezvoltată. Tranziţia României spre o societate democratică şi o economie de piaţă capitalistă dezvoltată creează condiţii pentru manifestarea lor mai puternică şi în economia noastră.

La un moment dat factorul de muncă are o dimensiune cantitativă, care se referă la volumul de muncă de o anumită natură prestat într-un proces de producţie dat (unităţi de timp de muncă prestate, numărul de locuri de muncă, numărul de lucrători, ore om-muncă) şi o dimensiune calitativă, care este abordată la nivel individual şi se referă la specializarea profesională şi la experienţa de producţie, respectiv la nivelul său de productivitate.

Cantitatea resurselor de muncă trebuie analizată în legătură cu populaţia care constituie condiţia obligatorie a oricărei economii. Ea se prezintă într-o dublă ipostază – suport al factorului muncă şi destinatar al rezultatelor activităţii economice.

Dimensiunile populaţiei , la un moment dat, sunt dependente de procesele demografice (natalitate şi mortalitate) şi influenţate de unii factori economici-sociali ca: durata medie a vieţii, starea generală de sănătate, fluxurile de migraţie internaţională, nivelul de trai etc.

Structura populaţiei ocupate poate fii urmărită şi pe profesii, grade de calificare, sex, sectoare de calificare ş.a..

Calitatea resurselor de muncă se reflectă în nivelul pregătirii acestora şi în preocuparea pentru perfecţionarea calificării lor. Indicatorul de apreciere a calităţii resurselor de muncă este nivelul stocului de învăţământ, care ilustrează pregnant disponibilităţile generale ale resurselor umane, capacitatea de a face faţă şi, în acelaşi timp, de a propulsa ramurile economice performante, purtătoare ale progresului tehnic, hotărâtoare pentru creşterea productivităţii.

Natura (resursele naturale) , cadru în care omul s-a transformat şi există, reprezintă un ansamblu de elemente naturale brute care sunt atrase şi folosite pentru producerea bunurilor materiale şi serviciilor.

Activitatea economică, oricare ar fi natura, specificul şi complexitatea ei este dependentă de atragerea şi utilizarea resurselor naturale. Acestea sunt constituite din obiectele şi forţele mediului natural al ţării cum ar fi: terenuri cultivate şi cultivabile, pădurile, apele şi potenţialul hidroenergetic, stocul cinegetic şi piscicol, zăcămintele de minereuri etc.

Pentru unele activităţi economice, dependenţa de resursele naturale este directă, puternică şi indubitabilă. Astfel stau lucrurile în agricultură, silvicultură, industria extractivă etc., în general ceea ce formează sectorul primar al economiei. Este important să reţinem că fără acest sector primar, chiar dacă el a trecut cumva pe un plan “secundar”, sub aspectul participării la producerea PNB, în mod real, nu poate exista nici o activitate economică, chiar şi cele care au drept obiect prestarea de servicii.

Resursele naturale, ca bază a producţiei şi în final a consumului, au constituit în toate timpurile, desigur în diferite feluri, obiect al interesului diriguitorilor politici, întreprinzătorilor şi chiar diferitelor comunităţi. Dominantă a fost tendinţa de a acapara prin intermediul forţelor armate resurse naturale ce aparţineau unora, de către alţii care se considerau îndreptăţiţi să le posede şi să consume mai mult.

Şi în condiţiile “paşnice” accesul la resursele naturale nu este la îndemâna oricui, mai ales după ce omenirea a fost zguduită de cele două şocuri ale petrolului, din deceniul al 8-lea, care au constituit trecerea de la era risipei de resurse, la era economisirii foarte drastice a acestora. În această nouă situaţie, ţările bogate în resurse naturale, mai ales dacă ştiu să le valorifice, au o situaţie privilegiată.

Resursele naturale pot fi grupate folosind diferite criterii:

  • după modul de existenţă, deosebim: resursele materiale (solul, flora, fauna, minereurile, lemnul etc.), resursele energetice (căderea apelor, energia solară, mareele, energia eoliană, reacţiile chimice şi nucleare ş.a.);
  • după posibilitatea reproducerii şi durata folosirii lor se grupează în: resurse regenerabile (solul, apa, fondul cinegetic etc.) şi resurse neregenerabile (minerale etc.);
  • după posibilităţile de recuperare, distingem: resurse recuperabile, resurse parţial recuperabile şi resurse nerecuperabile (în special combustibilii fosili);
  • în funcţie de destinaţia şi rolul pe care-l joacă în satisfacerea tuturor trebuinţelor, întâlnim resurse de mijloace de subzistenţă (utilizabile direct sau după o anumită perioadă de prelucrare pentru consumul omului) şi resurse de mijloace de producţie (utilizabile direct în activitatea economică).

Capitalul este format din totalitatea bunurilor rezultate din procesele de producţie anterioare, care sunt folosite pentru crearea altor bunuri materiale şi servicii destinate vânzării în scopul obţinerii de profit. Capitalul este un factor de producţie derivat, deoarece:

  • este rezultatul unor procese de producţie anterioare;
  • constă din bunuri intermediare, numite mijloace de producţie.

Elementele care formează factorul de producţie capital poartă denumirea de capital tehnic (mijloace de producţie), care cuprinde: construcţii, maşini, utilaje, stocuri de materii prime şi materiale, tehnică electronică, licenţe etc.

Progresul factorilor de producţie

Factorii de producţie, în decursul timpului, au cunoscut o evoluţie continuă, cu efecte pozitive asupra dezvoltării economice şi eficienţei sale.Progresul factorilor de producţie – legitatea generală a dezvoltării societăţii – este un proces continuu de modificări cantitative, calitative şi structurale ale factorilor de producţie.

Acest progres vizează două aspecte majore interdependente, şi anume:

  • aspectul cantitativ se referă la creşterea numărului şi/sau a volumului de factori de producţie utilizat, fapt ce are ca rezultat sporirea volumului producţiei şi satisfacerea la un nivel superior a trebuinţelor societăţii;
  • aspectul calitativ are în vedere creşterea raţionalităţii şi a eficienţei utilizării factorilor de producţie.

În condiţiile caracterului limitat al resurselor şi al factorilor de producţie, creşterea raţionalităţii şi eficienţei are ca rezultat diminuarea consumului de factori de producţie pe unitatea de produs şi, implicit, sporirea volumului producţiei cu acelaşi volum de factori de producţie.

În ultimele trei secole, factorii de producţie au marcat ritmuri de creştere accelerate, ca rezultat al revoluţiilor industriale.

Prima revoluţie industrială a fost în Anglia, care, în ultima treime a secolului XVIII şi prima jumătate a secolului XIX, a făcut trecerea de la producţia bazată pe tehnica manuală la cea maşinistă, la marea industrie textilă, maşina cu aburi, siderurgia etc. Revoluţia industrială din Anglia a marcat începutul industrializării şi trecerea la capitalismul clasic;

A doua revoluţie industrială s-a declanşat în ultimele trei decenii ale secolului XIX, perioadă de avânt accelerat în evoluţia calitativă a tuturor factorilor de producţie, ca rezultat al marilor cuceriri ale ştiinţei fizice şi mecanice, care au generat apariţia automobilului, aviaţiei, folosirea petrolului în tehnologie, extinderea folosirii energiei electrice, industria chimică etc. Apogeul acestui roces complex a fost atins în anii ’50-’70 ai secolului XX, propulsând în fruntea ţărilor capitaliste SUA, Europa Occidentală şi Japonia;

A treia revoluţie industrială s-a declanşat sub forma revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane începând cu anul 1970. Este cea mai amplă revoluţie din ştiinţă şi tehnică, în care progresul factorilor de producţie s-a manifestat şi se manifestă într-o serie de ramuri ca: electronica, telemecanica, robotica, biotehnica, cibernetica, energia atomică etc.

Principalele trăsături ale actualei revoluţii din ştiinţă şi tehnică sunt următoarele:

  • are un caracter multilateral, cuprinzând şi influenţând toate elementele factorilor de producţie;
  • transformarea ştiinţei într-o nemijlocită forţă de producţie;
  • scurtarea considerabilă a perioadei care desparte descoperirile tehnico-ştiinţifice de aplicarea a lor în producţie;
  • implică schimbări esenţiale în organizarea muncii productive, folosirea unui număr mare de specialişti de înaltă calificare, a unor cheltuieli uriaşe de investiţii etc.

Combinarea factorilor de producţie - eficienţa combinării

Principala problemă a întreprinderii este cum să producă ieşiri (produse finite şi servicii) cu inputuri cât mai mici (consumuri de factori de producţie) . Esenţa conceptului de producţie reprezintă, deci, transformarea (conversiunea) unuia sau mai multor bunuri, lucruri şi/sau servicii. Acest concept, folosit în economie, este mult mai amplu decât cel utilizat în limbajul curent.

Prun urmare, producţia presupune fabricarea de obiecte tangibile, precum şi obiecte intangibile (spectacole, învăţământ, hotelurile, barurile etc.). Aceasta pentru că, în condiţiile contemporane, serviciile constituie cea mai mare parte din producţia totală a ţărilor industrializate şi ocupă cea mai mare parte din populaţia productivă.

Raţionalitatea impune o anumită modalitate de combinare şi substituire a factorilor de producţie . Aceasta nu este un fenomen nelimitat. În practică, producătorul dispune de un număr limitat de posibilităţi de combinare a acestora, pentru a realiza în condiţii de eficienţă acest proces. Astfel, se pot întâlni următoarele situaţii:

  • Dacă între factori de producţie există o singură combinaţie posibilă care poate fi utilizată pentru obţinerea unei anumite producţii, între factorii respectivi există o strictă complementaritate, orice suplimentare a disponibilului dintr-un anumit factor înseamnă o subutilizare a acestui factor;
  • Realitatea arată că, în cazul folosirii conjugate a factorilor de producţie, cantitatea unui factor nu poate fi constant sporită, chiar şi în condiţiile în care cantitatea din celălalt factor rămâne relativ fixă, fără a se diminua volumul de producţie suplimentar realizat.

Combinarea factorilor de producţie are, în condiţiile economiei de piaţă, două laturi: una tehnică şi alta economică.

  • tehnic, combinarea şi substituirea factorilor de producţie, este specifică fiecărui proces de producţie şi presupune alegerea tehnologiei de fabricaţie celei mai rentabile. Obţinerea unui bun economic presupune unirea factorului muncă, de o anumită structură şi calificare cu elementele de capital tehnic, specifice domeniului respectiv;
  • economic, combinarea şi substituirea factorilor de producţie înseamnă concretizarea ei în obiectivele minimizării costurilor de producţie şi, respectiv, al maximizării profitului.

Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a acestora, în vederea producerii de bunuri şi a vânzării lor cu scopul de a obţine profit. Ea depinde de următorii factori:

  • natura activităţii (gen de activitate umană). Separarea activităţii agenţilor economici pe domenii distincte, de sine stătătoare, dar interdependente, formează diviziunea muncii;
  • nevoile de bunuri şi servicii într-un anumit domeniu, determină proporţiile activităţii respective. Maximizarea producţiei de bunuri şi servicii la un volum dat al factorilor de producţie utilizaţi reprezintă soluţia cea mai potrivită;
  • condiţiile tehnice de producţie reprezintă determinarea obiectivă a combinării factorilor de producţie. Gradul de încorporare a progresului tehnic şi tehnologic în factorii de producţie utilizaţi reprezintă elementul esenţial pentru realizarea celei mai bune combinaţii a lor;
  • abilitatea întreprinzătorului, managementul şi marketingul activităţii , stă la baza eficienţei combinării şi utilizării factorilor de producţie. Aceasta se concretizează în capacitatea de adaptare rapidă şi eficientă la condiţiile pieţei, ca urmare a priceperii, pregătirii, iscusinţei şi dibăciei întreprinzătorului.

Condiţiile combinării factorilor de producţie sunt următoarele:

a) Divizibilitatea factorilor de producţie, constă în proprietatea acestora de a fi împărţiţi în unităţi simple, în subunităţi omogene, fără a fi afectată calitatea respectivului factor de producţie. Cel care hotărăşte cât de mici sunt aceste diviziuni este întreprinzătorul. Divizibilitatea poate fi perfectă pentru unele bunuri (grâu), iar pentru altele chiar imposibilă (centrală nucleară).

b) Adaptabilitatea factorilor de producţie se defineşte ca acea proprietate a unui factor de producţie de a se asocia cu un număr mai mare sau mai mic de unităţi dintr-un alt factor de producţie. Această caracteristică se ilustrează cu factorul-pământ. În funcţie de felul de cultură, de gradul de intensitate al agriculturii, pe una şi aceeaşi parcelă pot lucra mai mulţi sau mai puţini oameni, numărul lor este deci adaptabil.

c) Complementaritatea factorilor de producţie se manifestă atunci când o cantitate dată dintr-un factor poate fi asociată doar cu o cantitate fixă dintr-un alt factor de producţie (tractoare şi tractorişti).

d) Substituibilitatea factorilor de producţie este definită ca posibilitatea de a înlocui o cantitate dată dintr-un factor de producţie printr-o cantitate dată dintr-un alt factor de producţie, în condiţiile menţinerii aceluiaşi nivel al producţiei, sau al sporirii acestuia. Substituirea este un fenomen propriu de înlocuire şi poate avea loc între factorul muncă şi factorul capital, între diferitele elemente componente ale factorilor de producţie (înlocuirea materiilor prime naturale cu cele sintetice), etc..

Elasticitatea substituirii exprimă măsura în care poate fi menţinută producţia când un factor este înlocuit cu altul sau creşterea (descreşterea) utilizării unui factor în comparaţie cu altul. Ea se măsoară cu ajutorul coeficientului elasticităţii substituirii unui factor A cu un factor B(Ces). Acesta arată cu câte procente trebuie să crească valoarea raportului dintre nivelul factorului A şi cel al factorului B, atunci când raportul dintre productivitatea marginală a factorului B şi cea a factorului A creşte cu un procent, astfel încât producţia să rămână constantă.

Tehnologia existentă într-o întreprindere la un moment dat determină cantitatea maximă de ieşiri (produse finite şi servicii) care se poate obţine cu o combinaţie dată de intrări de factori de producţie. Această relaţie funcţională care există între inputurile folosite şi outputurile obţinute este cunoscută în economie sub denumirea de funcţie de producţie. Aceasta exprimă relaţia fizică între cantitatea de factorii productivi necesari şi volumul de producţie care se poate obţine într-o anumită perioadă de timp.

Problema combinării factorilor de producţie şi stabilirea unei funcţii de producţie optime, presupune abordarea acesteia pe diferite orizonturi de timp:

a) Perioada foarte scurtă (instantanee), în care firma este incapabilă să modifice cantităţile pe care le utilizează atât din factorul muncă cât şi din factorul capital. În consecinţă, volumul producţiei nu poate fi modificat. Ceea ce poate face firma respectivă, dacă se aşteaptă la o creştere a preţului de vânzare a produsului său, este să îl stocheze;

b) Perioada scurtă, reprezintă acel interval de timp în care deciziile pe care le ia firma sunt limitate, deoarece unele dintre inputurile pe care le foloseşte sunt fixe. În cadrul acestuia, firma poate să modifice volumul producţiei. Ea continuă să utilizeze stocul de capital de care dispune la momentul respectiv. Cu alte cuvinte, poate adapta cantitatea de muncă fie la o creştere sau la o diminuare a producţiei, stocul de capital rămânând neschimbat;

c) Perioada lungă, se defineşte ca fiind acel interval de timp suficient de mare pentru ca întreprinderea să poată modifica inputurile sale pentru toţi factorii productivi pe care-i utilizează, dar nu suficient de lung pentru ca tehnologia de bază de care dispune să se schimbe. Desigur, această perioadă nu este aceeaşi pentru toate firmele. Firmele pot să crească sau să reducă capacitatea lor productivă, aşa cum ele pot să sporească sau să diminueze volumul forţei de muncă;

d) Perioada foarte lungă, se referă la situaţiile în care posibilităţile tehnologice sunt supuse schimbării. Tehnologia se schimbă în decursul timpului cu o mai mare sau mai mică rapiditate în cadrul unei întreprinderi, iar avansul tehnologic este legat de ceea ce se descoperă: noi produse, noi factori productivi sau mai bune metode de organizare a producţiei şi a muncii.

Problema pe care şi-o pune firma este dacă poate sau nu să obţină randamente crescătoare de scară. Acest aspect depinde de faptul dacă factorii productivi sunt perfect divizibili. Divizibilitatea perfectă are o limită determinată pe scara minimă de eficienţă, deoarece aceasta presupune luarea în considerare a două aspecte: pe de o parte, caracteristicile fizice ale factorilor productivi, iar pe de altă parte, atingerea unui nivel de producţie suficient de mare.

În analiza eficienţei fiecărui factor de producţie, se face abstracţie de ceilalţi factori, considerându-se că producţia se realizează prin punerea în acţiune a factorului respectiv şi a eficienţei rezultate de la acest factor.

Utilizarea acestei modalităţi de abordare majorează artificial dinamica indicatorilor respectivi. Producţia nu este influenţată numai de un factor sau altul, ci de toţi factorii în interdependenţa lor.

Astfel, munca poate fi substituită de capital în orice proporţie dată şi invers, fără a afecta output-ul (produse şi servicii).

Finalitatea combinării factorilor de producţie reprezintă creşterea eficienţei economice. În acest sens se folosesc următorii indicatori:

a) Productivitatea marginală a unui factor de producţie (Wm) exprimă sporul de producţie obţinut (ΔQ) prin creşterea cu o unitate a factorului respectiv (ΔX), ceilalţi rămânând nemodificaţi:

Wm =ΔQ / ΔX = (Q1 - Q2) / (X1 - X0)

b) Randamentul marginal (external) al unui factor de producţie (Rm) exprimă producţia maximă (Qm) ce poate fi obţinută prin sporirea cu o unitate a unui factor:

Rm    = Qmax / ΔX = Qmax /(X1 - X0)

c) Rata marginală de substituţie (Rms ) reprezintă cantitatea suplimentară dintr-un factor de producţie necesară (ΔX) pentru a compensa reducerea cu o unitate a unui alt factor (-ΔY), astfel încât producţia să rămână aceeaşi:

Rms    = ΔX / ΔY = (X1 - X0 ) / (Y1 - Y0)

Substituţia factorilor de producţie trebuie să ţină seama de productivitatea marginală, astfel încât producţia să fie obţinută cu cheltuieli cât mai mici.

Ansamblul combinaţiilor de capital (K) şi muncă (L) pentru o stare dată a tehnologiilor, care permit să se obţină aceeaşi cantitate de producţie (Q), este reflectată de curbele izocoantei (constrângerii tehnologice). Aceste curbe mai sunt cunoscute şi sub denumirea de curbe de izoproducţie. Aşa cum reiese din graficul prezentat în figura 2., izocoanta arată că una şi aceeaşi cantitate de produse (Q1) poate fi realizată atât prin combinarea cantităţilor K1 + L1, cât şi prin combinarea cantităţilor K2 + L2.

Substituirea factorilor de productie

Fig. 2. Substituirea factorilor de producţie

Cantitatea Q2 reprezintă o combinaţie a factorului muncă şi capital, care antrenează o cantitate Q2 > Q1.

O izocoantă este descrescătoare pentru că productivitatea marginală a doi factori este pozitivă, în faza raţională a producţiei. Dacă productivitatea marginală este pozitivă, diminuarea unui factor tinde să reducă producţia. Aceasta nu poate rămâne, deci, constantă de-a lungul unei izocoante, numai dacă se compensează diminuarea unui factor prin creşterea celuilalt. Prin urmare, cantităţile din cei doi factori evoluează, în mod necesar, în sens invers de-a lungul unei izocoante, curba fiind descrescătoare. Diminuarea factorului capital (K) nu poate fi compensată decât printr-o combinaţie crescândă de factor muncă (L).

În concluzie, putem menţiona că pentru o tehnologie dată, la toate nivelurile de producţie ale firmei corespunde o singură izocoantă. Aceasta reflectă, deci, ansamblul combinator de factori de producţie, care permite firmei să obţină nivelul de producţie maxim.

Back to Top