Curentele socialiste premarxiste

Curentele socialiste moderne au fost precedate şi, într-o oarecare măsură, inspirate de reformatorii sociali din antichitate şi din Evul Mediu.La sfârşitul Evului Mediu şi începutul epocii moderne s-au înmulţit luările de poziţie critice la adresa nedreptăţilor sociale şi, în paralel, preocupările de înlăturare a acestora, materializate în proiecte de reformare din temelii a societăţii.

Autorii acestor proiecte îşi manifestau încrederea în existenţa unor tipuri, socotite ideale, de organizare socială, fără, însă, să explice plauzibil când şi cum s-ar putea trece efectiv la înfăptuirea lor. De aceea, aceste proiecte generoase, dar irealizabile, sunt cunoscute sub numele generic de utopii.

Curentele socialiste premarxiste cuprind ansamblul curentelor de factură socialistă de până la mijlocul secolului al XIX-lea: socialismul creştin, socialismul laic timpuriu, comunismul utopic, socialismul productivist, socialismul asociaţionist şi altele. Ele sunt cunoscute sub denumirea generică de curente socialiste utopice, în sensul că proiectele lor sociale nu erau realizabile, spre deosebire de marxism, denumit socialism ştiinţific de adepţii săi, al cărui proiect social a fost pus în aplicare.

Curentele socialiste premarxiste prezintă asemănări privind atât explicarea cauzelor nedreptăţilor sociale, cât şi necesitatea înlăturării tipului economiei de piaţă:

• cauza fundamentală a nedreptăţilor sociale consta în distribuirea inechitabilă a proprietăţii private, care genera exploatarea şi mizeria maselor largi. De aceea, era avută în vedere fie desfiinţarea proprietăţii private, fie limitarea ei la bunurile provenite nemijlocit din muncă;
• bazele funcţionării economiei de piaţă (iniţiativa economică individuală, independenţa agenţilor economici, libertatea contractelor şi a muncii) urmau să fie înlăturate;
• trecerea la forma preconizată de organizare economică şi socială urma să aibă loc, de regulă, pe cale revoluţionară, prin acţiunea energică a unor grupuri disciplinate de aderenţi;
• noile forme de organizare economică şi socială exprimau, cu precădere, interesele categoriilor sociale salariate şi, uneori, ale celor legate de forme de organizare economică anterioare economiei de piaţă;
• conducerea procesului economic se realiza fie direct de instituţiile statului, fie prin intermediul unor colective exprimând voinţa membrilor lor.

Pe lângă asemănările menţionate, în soluţiile preconizate de curentele socialiste premarxiste existau numeroase deosebiri. Adepţii acestor curente, grupaţi în asociaţii cu caracter exclusivist, sectar, s-au lăsat antrenaţi în diferite dispute şi polemici, unele în formă violentă.

Socialismul creştin s-a inspirat atât din principiile moralei creştine, cum erau ascetismul şi iubirea aproapelui, cât şi din unele idei ale Renaşterii, cum erau egalitatea între oameni şi binele comun.

Socialismul laic timpuriu s-a dezvoltat în paralel şi, în parte, în opoziţie cu cel creştin. Adepţii săi susţineau necesitatea unor prefaceri sociale imediate, militând pentru realizarea bunăstării şi a fericirii tuturor oamenilor. În opera reformatorului social de limbă franceză Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) se împletesc idei iluministe, liberal-radicale şi socialiste timpurii.

El considera, în mod naiv, că toţi oamenii sunt buni de la natură, dar sunt pervertiţi de societatea nedreaptă. Critica sa împotriva inegalităţilor economice şi politice ale timpului se împleteşte cu recomandările privind intervenţia statului în vederea perfecţionării instituţiilor publice. Ideile sale au exercitat o influenţă durabilă asupra istoriei gândirii sociale.

Comunismul utopic s-a manifestat sporadic la sfârşitul Evului Mediu şi în epoca modernă, exponenţii săi fiind uneori încadraţi în alte curente socialiste. Aceştia se pronunţau pentru punerea şi utilizarea în comun a tuturor bunurilor existente în societate, aplicarea unor principii sociale egalitariste şi înfăptuirea transformărilor preconizate prin acţiunea violentă a unor grupuri de militanţi entuziaşti.

Cel mai important gânditor comunist utopic din perioada studiată este Franşois Noel (Gracchus) Babeuf (1760-1797), participant la Revoluţia franceză. El preconiza desfiinţarea proprietăţii private asupra tuturor categoriilor de bunuri, abolirea dreptului de moştenire şi constituirea unei comunităţi naţionale de bunuri. Alocarea resurselor, producţia şi repartiţia bunurilor urmau să se realizeze centralizat, de la nivelul instituţiilor de conducere ale statului.

Comerţul exterior devenea monopol de stat, iar comerţul cu metale preţioase era interzis. Toţi membrii apţi de muncă ai noii societăţi aveau obligaţia de a depune o activitate utilă în locurile de muncă desemnate de conducere, potrivit principiului utilităţii sociale. Plata muncii urma să se facă nu prin salariu în bani, ci printr-o cantitate de bunuri necesare pentru consumul colectiv şi individual, calculată şi distribuită pe baza principiului egalităţii între indivizi.

Babeuf a grupat în jurul său un grup restrâns de adepţi, împreună cu care şi-a propus instaurarea noii forme de organizare socială pe calea conspiraţiei, a complotului. El a organizat şi condus conspiraţia egalilor, fiind executat după eşecul acesteia.

Ideile comunist-utopice ale lui Babeuf au constituit o sursă permanentă de inspiraţie atât pentru gândirea economică şi politică antiliberală, în general, cât şi pentru practica social-politică totalitară. După unele opinii, concepţia sa social-economică reprezintă unul dintre izvoarele teoretice principale ale unor doctrine moderne şi contemporane, cum sunt anarhismul, leninismul şi corporatismul.

Socialismul asociaţionist s-a dezvoltat la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în primele decenii ale secolului al XIX-lea. Exponenţii săi au criticat vehement rezultatele funcţionării economiei de piaţă şi au propus înlocuirea ei cu forme asociaţioniste de organizare social-economică, caracterizate prin instituirea proprietăţii sociale asupra mijloacelor de producţie, executarea în comun a muncii şi repartiţia echitabilă a veniturilor. Principalii reprezentanţi ai socialismului asociaţionist sunt: C.H.R.de Saint-Simon, F.M.C.Fourier şi R.Owen.

Claude Henry Rouvroy, conte de Saint-Simon (1760-1825), descendentul unei familii nobiliare franceze, s-a bucurat în copilărie de o pregătire şcolară deosebită, sub îndrumarea enciclopedistului Jean D'Alembert. După ce a fost, pe rând, militar şi om de afaceri, avea să se consacre studiului. Şi-a folosit întreaga avere pentru subvenţionarea unor publicaţii de orientare socialistă şi finanţarea unor activităţi educative, desfăşurate de adepţii săi. Este autorul unei opere întinse, din care menţionăm lucrările Sistemul industrial (1821) şi Noul creştinism (1825).

Saint-Simon susţinea, sub influenţa fiziocraţilor, existenţa unor legităţi atât în natură, cât şi în societate. În evoluţia istorică, perioadele de înflorire economică, numite stări organice, alternau cu cele de stagnare sau declin, numite stări critice. Progresul social se manifestă prin descompunerea formelor de organizare social-economică învechite şi înlocuirea lor cu altele mai avansate, aflate în concordanţă cu nivelul de dezvoltare al industriei, termen care, în înţelesul lui Saint-Simon, desemna ştiinţa, tehnica şi organizarea producţiei.

Societatea franceză de după revoluţia din 1789 parcurgea, în opinia sa, o stare critică, caracterizată, între altele, prin confruntarea dintre clasele sociale antagoniste:

• pe de o parte, clasa productivă, numită şi industrială, formată din muncitori, meseriaşi, ţărani, întreprinzători, savanţi, artişti şi alte grupuri sociale care desfăşurau activităţi socialmente utile;
• pe de altă parte, clasele neproductive, numite şi intermediare sau parazitare, compuse din jurişti, clerici, militari, filozofi şi alţii, care exercitau puterea politică.

Întreprinzătorii şi savanţii, ca exponenţi ai clasei productive, erau chemaţi să preia puterea politică, înlăturând clasele neproductive. Înfăptuirea acestui proces, ce marca trecerea de la starea critică la cea organică, urma să aibă loc prin convingerea treptată a oamenilor asupra îndreptăţirii sale, şi nu prin violenţă.

Proiectul social-economic al lui Saint-Simon prevedea înfăptuirea unei societăţi industriale organizate, în care statul urma să dispară treptat, iar preocuparea puterii politice avea să se îndrepte de la guvernarea oamenilor la administrarea lucrurilor.

În societatea industrială, activitatea economică urma să se desfăşoare după un plan general, elaborat potrivit unor obiective prestabilite. Pentru desfăşurarea producţiei, Saint-Simon preconiza constituirea unor asociaţii la scară naţională şi mondială, care ar fi fost în măsură să elimine anarhia din producţie şi dezechilibrele economice.

Contemporan cu revoluţia industrială, el atribuia producţiei industriale un rol esenţial în modernizarea şi restructurarea economiei naţionale, motiv pentru care doctrina lui este numită uneori socialism productivist. Întreprinzătorii care continuau să dispună de dreptul de proprietate privată şi savanţii aveau să asigure organizarea producţiei pe baze raţionale, eficiente, fapt de natură să înlăture exploatarea şi sărăcia maselor muncitoare. Repartiţia veniturilor urma să se facă potrivit principiului colectivist "de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi".

După cum se constată, gândirea economică a lui Saint-Simon nu este lipsită de ambiguităţi şi confuzii. Importanţa ei rezidă, înainte de toate, în aducerea în circuitul de idei economice a unor principii, teorii şi concepte care aveau să fie preluate şi dezvoltate de teoreticienii socialişti din generaţiile ulterioare, ca şi de exponenţii noii şcoli istorice germane, de instituţionalişti şi de radicali.

Franşois-Marie Charles Fourier (1772-1837) s-a format şi şi-a petrecut aproape întreaga viaţă în mediul comercianţilor (ca întreprinzător, comis-voiajor, funcţionar comercial), fapt ce i-a permis să cunoască în mod direct efectele sociale negative ale fluctuaţiei preţurilor, ruinării micilor producători, operaţiunilor speculative şi altele. Dintre lucrările sale, menţionăm Noua lume industrială (1829).

Fourier a elaborat o schemă generală a evoluţiei societăţii omeneşti, în care fazele superioare cunoşteau forme asociative de organizare socială, denumite garantismul (semi-asociaţia), sociantismul (asociaţia simplă) şi armonismul (asociaţia compusă). Pentru a justifica principial necesitatea asocierii oamenilor în entităţi social-economice restrânse, el a formulat legile mişcării omeneşti, prin analogie cu legile mişcării fizice. Oamenii ar tinde să se aproprie unul de celălalt conform atracţiei şi respingerii dintre ei, pe baza unor tipuri de pasiuni care îi unesc.

Principiile organizării asociative erau, în optica lui Fourier:

• atracţia dintre oameni;
• dotarea proporţională cu capital, muncă şi talent;
• reducerea ponderii grupurilor sociale neproductive şi inactive.

Aceste principii puteau fi materializate prin asocierea voluntară a membrilor societăţii în colectivităţi cuprinzând 1500-3000 persoane, numite falanstere. Membrii acestor comunităţi urmau să se îndeletnicească, potrivit propriilor aptitudini şi dorinţe, cu agricultura, activităţile industriale, ştiinţa şi arta. Programul activităţilor zilnice era strict reglementat, oamenii bucurându-se de avantajele muncii şi vieţii în comun.

Capitalul urma să provină atât de la membrii comunităţii, cât şi de la unii filantropi, convinşi de utilitatea acestui mod de organizare. Repartiţia rezultatelor muncii avea să se facă în proporţie de 5/12 pentru munca depusă de membrii apţi ai falansterului, de 3/12 pentru talentul acestora şi de 4/12 pentru capitalul investit.

Proiectul social-economic al lui Fourier cuprinde diverse ipoteze, constatări şi previziuni fanteziste, ce au constituit obiectul unor repetate acuzaţii de neseriozitate ştiinţifică, atât în perioada vieţii sale, cât şi mai târziu. Cu toate acestea, ideile sale s-au bucurat de un ecou puternic în rândul reformatorilor sociali de la mijlocul secolului al XIX-lea. Câţiva discipoli ai săi, între care Victor Considerant şi Louis Blanc au întemeiat şcoala societară, care se considera singura reprezentantă autentică a gândirii socialiste. Un discipol al lui Fourier a fost şi românul Teodor Diamant, întemeietorul falansterului de la Scăieni.

Aparţinând unei generaţii mai tinere de socialişti asociaţionişti, L.Blanc a desprins unele învăţăminte din eşecurile înregistrate pe termen lung de asociaţiile muncitoreşti. Ca soluţie de rezolvare durabilă a ocupării forţei de muncă şi de ameliorare a situaţiei materiale a muncitorilor, el preconiza constituirea unor asociaţii sau cooperative de producţie cu sprijinul financiar şi sub controlul statului.

Beneficiile obţinute de asociaţiile de producţie urmau să fie repartizate atât muncitorilor (direct, sub formă de prime şi indirect, sub formă de contribuţii la fondul de asigurare pentru boală, invaliditate sau şomaj), cât şi pentru noi investiţii. Ideile sale se regăsesc în organizarea atelierelor naţionale în Franţa în timpul revoluţiei din 1848. După retragerea subvenţiilor primite din partea statului, atelierele naţionale nu au putut rezista în lupta de concurenţă, încetându-şi activitatea.

Robert Owen (1771-1858) a dispus, în comparaţie cu socialiştii utopici francezi sau din alte ţări, de dublul avantaj al unei experienţe practice mai diversificate (fiind, pe rând, ucenic, maistru şi patron în ramura industriei textile) şi desfăşurate în condiţiile economiei de piaţă din Marea Britanie, cea mai dezvoltată în acea perioadă. Principalele sale lucrări sunt: Noua lume morală (1834) şi Ce este socialismul (1841).

Proiectul social-economic al lui Owen prevedea aşezarea producţiei şi a muncii pe baze colective, prin trecerea în proprietate comună a mijloacelor de producţie, înlocuirea concurenţei cu unitatea de interese şi împletirea muncii manuale cu cea a maşinilor. În acest scop, el preconiza constituirea unor colonii comuniste, sub forma unor asociaţii (sau cooperative) de producţie şi consum, alcătuite din câte 300-3000 membri. Această formă de organizare urma să se extindă progresiv la nivelul unor regiuni, al unor ţări şi, în final, al lumii.

În opinia lui Owen, spolierea celor ce depun o activitate productivă (muncitori, dar şi meşteşugari şi industriaşi) de către negustori, bancheri şi alţi intermediari se datora, în primul rând, utilizării banilor în procesul de repartiţie a venitului naţional, fapt ce impunea desfiinţarea lor. În locul banilor propriu-zişi, urmau să circule banii-muncă, care se prezentau sub forma unor chitanţe (sau vouchere) atestând prestarea în producţie a unei anumite cantităţi de muncă.

Aceste chitanţe puteau fi preschimbate, fără intermediari, cu orice alte produse necesare traiului, înglobând o cantitate similară de muncă. Schimbul de produse şi, implicit, de activităţi avea loc în magazine special amenajate, numite bazare ale muncii.

Introducerea banilor-muncă oferea, în viziunea lui Owen, un criteriu echitabil atât pentru repartiţia venitului naţional între participanţii la procesul de producţie, cât şi pentru circulaţia mărfurilor între producătorii direcţi.

Suportul teoretic şi metodologic al conceptului de bani-muncă era însă, deficitar, denotând:

• insuficienta înţelegere a rolului şi a funcţiilor banilor în economia modernă de schimb, indiferent de modul de organizare a acesteia;
• nesesizarea imposibilităţii măsurării directe şi validării sociale a cantităţii de muncă prestate de agenţii economici individuali.

În practică, în ciuda intenţiilor generoase ale lui Owen, utilizarea banilor-muncă avea să ducă la lipsuri cronice în aprovizionarea cu mărfuri, la speculă şi, în final, la ruinarea membrilor coloniilor comuniste.

Owen a desfăşurat o activitate bogată de popularizare a ideilor sale, efectuând numeroase călătorii, rostind cuvântări, publicând diverse lucrări şi chiar adresând memorii oficialităţilor timpului. El a finanţat înfiinţarea unor colonii comuniste în mai multe localităţi din Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii, dar acestea şi-au încetat activitatea cu mari debite, ruinându-l pe Owen.

A sprijinit, în acelaşi timp, organizarea mişcării sindicale britanice şi a cooperaţiei de consum, aflate la începuturile lor, şi a militat pentru ameliorarea condiţiilor de muncă ale femeilor şi tinerilor.

Opera sa avea să exercite o influenţă durabilă asupra lui K.Marx (care a preluat, între altele, conceptul de forţe de producţie) şi a altor gânditori socialişti. Owen a desprins din teoria valorii-muncă concluzii privind necesitatea înlocuirii economiei de piaţă cu o formă de organizare social-economică opusă acesteia. Deşi critic consecvent al proprietăţii private, el nu a formulat, în mod paradoxal, ideea abolirii ei.