Organizarea administrativă teritorială României

Scurt istoric

O primă formă a organizării administrativ teritoriale a României s-a realizat printr-o lege adoptată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, și prin legea din anul 1925 și 1929, conform cărora teritoriul era organizat în județe, plăși și comune.

O altă organizare administrativ teritorială este realizată printr-o lege din 1938 care creează o unitate administrativ - teritorială mai mare decât județul și anume ținutul, desființat în 1940.

O altă organizare administrativ - teritorială a fost realizată prin Legea nr. 5 din 8 septembrie 1950 prin care se stabilesc ca unității administrativ - teritoriale : regiunile, raioanele, orașele și comunele, organizare care a fost în vigoare până în anul 1968.

Prin Legea nr. 2 din 1968 teritoriul României a fost organizat în județe, orașe și comune.

Unitățile administrativ - teritoriale din România

Constituția stabilește prin art. 3 alin. 3 că teritoriul este organizat în comune, orașe și județe, și adaugă la același articol că unele orașe sunt declarate municipii.

1. Județul

Județul este unitate administrativ - teritorială complexă din punct de vedere economic și social - cultural și unitate de coordonare și control din punct de vedre politic și administrativ.

Orașele în care își au sediul autoritățile publice județene sunt orașe reședință.

2. Orașul

Orașul este o unitate administrativ - teritorială de bază în cadrul organizării administrativ - teritoriale, este un centru de populație mai dezvoltat din punct de vedere economic, social -cultural și edilitar, având multiple legături în zona înconjurătoare și asupra căreia trebuie să exercite o influență civilizatoare.

Orașele cu un număr mai mare de locuitori, o însemnătate deosebită în viața economică și socială și cultural - științifică sunt declarate municipii.

3. Comuna

Este o unitate administrativ - teritorială de bază care cuprinde populația rurală unită pe comunitate de interese și tradiții, alcătuită din unul sau mai multe sate.

4. Stațiunile balneoclimaterice

Nu constituie unității administrativ - teritoriale distincte ci sunt localității care prezintă importanță cât privește regimul de înzestrare a acestora cu tot ce este necesar ocrotirii sănătății și odihnei oamenilor.

5. Satele și cătunele

Legea administrației publice stabilește posibilitatea formării comunelor din unul sau mai multe sate și cătune.

Caracterele statului român

Trăsăturile statului român rezultă din dispozițiile art. 1 din Constituție și anume stat național, suveran, independent, unitar și indivizibil.

România - stat național

Caracterul național al statului român exprimă o trăsătură a acestuia ce vizează unul din elementele sale constitutive, anume populația. Națiunea reprezintă unul din elementele constitutive ale statului, ea putând fi definită ca populația de ieri, de azi de mâine.

Națiunea exprimă istoria, continuitatea și mai ales comunitatea spirituală și materială. În cadrul populației unui stat distingem de regulă trei categorii de persoane și anume cetățenii, străinii și apatrizii; aceste două categorii din urmă, nu sunt încorporate în categoria națiune.

Caracterul național al statului român nu urmărește decât să sublinieze originile istorice ale statului și națiunii române. Prin această subliniere n se poate aduce nici un prejudiciu nici unei persoane care deține cetățenia română, întrucât, așa cum am arătat, populația unui stat este alcătuită din totalitatea persoanelor care au cetățenia unui stat, indiferent de origine lor, de naționalitate sau de orice alte criterii.

România - stat suveran și independent

Suveranitatea prezintă în dreptul public două aspecte bine cunoscute și anume: supremația și independența.

Supremația constă în aceea că statul suveran este, în drept, cea mai puternică dintre toate colectivitățile publice pe care le include și dintre toate subiectele de drept existente în interiorul său.

Supremația reprezintă deci aspectul pozitiv al suveranității, faptul că ea este apreciată prin comparație cu tot ce este interior și inferior sferei sale.

Independența compară suveranitatea cu elementele superioare statului și reprezintă aspectul definit în mod negativ prin faptul că statul nu depinde de nici o autoritate superioară care l-ar putea limita sau priva de puterea sa specifică.

Suveranitatea și independența României își găsesc și trebuie să își găsească garanțiile în economia românească, în existența forțelor armate, în capacitatea de apărare a țării, în suveranitatea și independența statelor în general, în climatul internațional de destindere, cooperare, încredere, securitate.

O problemă care trebuie discutată în legătură cu caracterizarea statului român ca suveran și independent este și ce legată de fundamentarea suveranității de stat a României pe unul din cele două concepte deja amintite: suveranitatea națională sau suveranitatea populară.

Pentru rezolvarea acestei probleme trebuie observat că art. 2 din Constituție arată că suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative și prin referendum.

Regula constituțională cuprinsă în acest articol prin care se arată cu suveranitatea națională aparține poporului român nu are semnificația fundamentării suveranității puterii de stat pe conceptul de suveranitate națională.

Această sintagmă este doar un act de recunoaștere a poporului de la care preced mai departe prin derivare organele constituționale pe care textul le instituie.

În același timp acest articol vorbește despre suveranitatea națională pe care o analizează ca un ansamblu de competențe, de atribuții juridice al cără titular este poporul.

Prin urmare, suveranitatea puterii de stat în România se fundamentează pe conceptul de suveranitate națională, cu toate consecințele ce decurg din acest fapt.

În principiu, suveranitatea națională se exprimă la nivelul organelor statului prin suveranitatea parlamentară; astfel fundamentată, a priori puterea de stat nu se poate exercita direct de către popor, ci numai prin organele reprezentative. Iată însă că legea noastră fundamentală a înțeles să combine regimul juridic al suveranității naționale exprimată în formă statală cu unele avantaje ale conceptului de suveranitate populară, mai precis cu exercitarea directă a puterii de stat de către popor prin modalitatea referendumului.

România - stat unitar și indivizibil

Caracterul unitar al statului român este o trăsătură a acestuia ce vizează unul din elementele sale constitutive, anume teritoriul. Sub aspectul structurii de stat, România se prezintă ca un stat unitar, Astfel, pe teritoriul României este organizată o singură formațiune statală. Pe cale de consecință, există un singur rând de autorități publice centrale, adică un singur Parlament, un singur Guvern, un singur for judecătoresc suprem. Cetățenii au o singură cetățenie, cetățenia română.

Sub aspectul organizării administrativ - teritoriale, România este organizată în județe, orașe și comune, iar autoritățile publice administrative din aceste unități funcționează pe baza principiilor descentralizării, autonomiei locale și al desconcentrării serviciilor publice locale ( art. 120 din Constituție).

Întreaga organizare statală este stabilită prin Constituție. Forma unitară corespunde conținutului statului precum și compoziției naționale a poporului român.

Cât privește caracterul indivizibil al statului român, acesta privește toate cele trei elemente constitutive ale statului în ansamblu, precum și fiecare dintre ele în parte. Nici unul dintre cele trei elemente - teritoriu, populație, suveranitate - nu pot fi împărțite, în sensul de a fi sub stăpânirea altor state.

România - stat de drept, democratic și social

Conceptul „statul de drept” a fost exprimat de doctrina germană și acesta constă în ideea potrivit căreia scopul fundamental al statului este de a asigura realizarea dreptului și că oameni care dețin puterea (guvernanți) sunt supuși dreptului și limitați prin drept.

O dată cu dezvoltarea acestei teorii juriștii au început să clasifice statele în statul de drept în care guvernanții sunt supuși regulilor juridice și statul despotic în care guvernanții nu sunt supuși a respecta regulile juridice.

Ca orice concept juridic și cel de stat de drept a cunoscut amplificări și perfecționări. Făcându-se cuvenitele diferențieri între statul legiuitor, statul administrator și statul judecător, trebuie să reținem că statul de drept nu se confundă cu principiul legalității, el este mai mult decât atât.

Statul de drept rămâne o simplă teorie dacă nu este constituit într-un sistem de garanții (inclusiv juridice) care să asigure reala încredere a autorităților publice în coordonatele dreptului.

Ca atare statul de drept are un conținut complex și în acest sens se consideră că suntem în prezența unui stat de drept acolo unde: domnia dreptului este evidentă; conținutul acestui drept valorifică la dimensiunile lor reale drepturile și libertățile cetățenești; se realizează echilibrul, colaborarea și controlul reciproc al puterilor publice ( autorităților publice); se realizează accesul liber la justiție.

România este stat democratic ceea ce exprimă realitatea că regimul politic al României este unul democratic.

Caracterul democratic al statului român înseamnă că autoritățile publice se întemeiază pe voința poporului, exprimată fie direct, fie prin alegerii libere și concrete. De asemenea, democrația implică proclamarea și garantarea anumitor libertăți publice, în special al celor care vizează posibilitatea exprimării voinței libere a demos - ului.

România este stat social. Acest caracter rezultă din natura (esența) statului, cât mai ales din funcțiile sale.

Statul modern poate și trebuie să imprime tuturor acțiunilor economice, politice, culturale, un conținut social fundamentat pe valorii etice și umane care să creeze terenul fertil exprimării reale a personalității cetățenilor, a drepturilor și libertăților lor, a șanselor lor egale.

El trebuie să protejeze pe cel slab, dezavantajat de destin și de șansă, trebuie să sprijine sectoare economice aflate în criză dar care sunt indispensabile promovării unui trai civilizat, trebuie să asigure funcționarea unor servicii publice de protecție și intervenție socială.