Dreptul civil este acea ramură de drept privat care reglementează raporturile juridice patrimoniale şi nepatrimoniale dintre subiecte de drept - persoane fizice şi juridice - aflate pe poziţii de egalitate juridică. Analiza definiţiei date conduce la următoarele concluzii descrise mai jos.

Dreptul civil aparţine diviziunii dreptului privat, deoarece reglementează, în principiu, raporturi dintre particulari. Mai mult decât atât, el nu constituie doar una dintre ramurile acestei diviziuni a dreptului, ci are un statut privilegiat: dreptul civil este drept comun pentru celelalte ramuri de drept privat. Aceasta înseamnă că ori de câte ori o anumită situaţie juridică nu este reglementată în nici un fel în ramura specială de drept, soluţia va fi aplicarea normelor de drept civil.

Dreptul civil este baza comună din care s-au desprins, în timp, toate celelalte ramuri de drept privat. Iniţial, în timpul dreptului roman, dreptul civil reglementa toate raporturile dintre părţi aflate pe picior de egalitate juridică. Noţiunea de “drept civil” era practic sinonimă cu cea de “drept privat”. Abia tâziu (în secolul trecut) au început să se desprindă celelalte ramuri de drept, privitoare la raporturile dintre anumiţi particulari sau dintr-un domeniu special de activitate.

Astfel s-a desprins dreptul comercial, reglementând raporturile din domeniul actelor şi faptelor de comerţ şi dintre anumite subiecte de drept, numite “comercianţi”. Tot astfel s-a desprins dreptul muncii, ca ramură de drept ce reglementează raporturile născute din contractul de muncă. Într-adevăr, contractul de muncă era iniţial reglementat de legea civilă, fiind socotit un simplu contract de închiriere (locaţiune de servicii): o parte îşi închiriază celeilalte părţi forţa de muncă în schimbul unei chirii, denumite salariu.

Cu timpul, s-a observat însă că particularităţile acestui contract în raport cu celelalte contracte civile sunt atât de însemnate încât justifică autonomia unei ramuri de drept desprinsă din drepul civil dar distinctă în raport cu acesta: dreptul muncii. Deşi devenite autonome, ramurile dreptului privat născute din dreptul civil se supun aceloraşi principii fundamentale. Mai mult, ele se completează, ori de câte ori legea specială nu dispune, cu prevederile dreptului civil. Într-adevăr, art. 1 din Codul comercial prevede: “În comerţ se aplică legea de faţă. Unde ea nu dispune, se aplică Codul civil”.

Similar, art. 187 din Codul muncii prevede:

”Dispoziţiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziţii ale legislaţiei muncii şi, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul relaţiilor de muncă, cu dispoziţiile legislaţiei civile”.

Spre exemplu, legislaţia muncii nu reglementează în nici un fel problema consimţământului la încheierea contractului de muncă. Rezultă că se vor aplica normele generale de drept civil, potrivit cărora, pentru încheierea valabilă a oricărui act juridic (deci şi a unui contract de muncă) este necesară existenţa unui consimţământ al părţilor exteriorizat, dat cu seriozitate şi neafectat de vicii de consimţământ.

Din definiţa dată rezultă că obiectul de reglementare al dreptului civil îl constituie două categorii de raporturi juridice:

  • raporturi juridice patrimoniale;
  • raporturi personal-nepatrimoniale.

Raporturile patrimoniale sunt acele raporturi juridice care au un conţinut evaluabil în bani. Fireşte, nu toate raporturile juridice patrimoniale sunt reglementate de normele dreptului civil, unele dintre acestea sunt obiect de reglementare pentru alte ramuri de drept ca:

  • dreptul comercial
  • dreptul muncii
  • dreptul financiar
  • dreptul administrativ

Dar dintre toate raporturile patrimoniale, cele reglementate de dreptul civil pot fi identificate prin aceea că în acestea din urmă subiectele se află pe o poziţie de egalitate juridică. Spre exemplu, fac parte din raporturile patrimoniale reglementate de dreptul civil raporturile care au în conţinutul lor dreptul de proprietate. Raporturile personal-nepatrimoniale sunt acele relaţii sociale reglementate de normele dreptului civil care sunt legate de identificarea persoanei fizice sau juridice şi care au un conţinut ce nu este evaluabil în bani.

În aceeaşi categorie se includ şi relaţiile sociale referitoare la existenţa şi integritatea persoanei şi relaţiile ce se nasc din creaţia personală (dreptul de autor, dreptul de inventator, dreptul de inovator). O categorie foarte importantă de relaţii sociale reglementate de dreptul civil este cea referitoare la capacitatea civilă a persoanei fizice sau juridice, adică la aptitudinea sa de a avea şi exercita drepturi şi obligaţii civile, într-un cuvânt de a fi subiect de drept.

Dreptul civil reglementează raporturile juridice dintre părţi aflate pe picior de egalitate juridică. Această trăsătură a sa încorporează dreptul civil dreptului privat, pentru că, aşa cum ştim deja, dreptul public este diviziunea dreptului în care cel puţin unul dintre participanţi este un organism de stat (care, în general, îşi subordonează cealaltă parte a raportului juridic) în timp ce în cadrul raporturilor de drept privat nici una dintre părţi nu-şi poate impune în mod unilateral voinţa celeilalte.

Cu alte cuvinte, pentru a determina dacă un anumit raport juridic este guvernat de dreptul civil, trebuie să procedăm prin excludere, parcurgând următoarele etape:

Back to Top