Terminologie și noțiune

Dacă viața socială trebuie să se desfășoare potrivit Constituției și legilor, în mod firesc trebuie să existe o funcție ( o putere, o autoritate) care să le cunoască și să le poată interpreta și aplica concret atunci când sunt încălcate, când drepturile și libertățile cetățenilor sunt periclitate, neglijate.

Această funcție a fost și este încredințată unei autorități ( puteri) distincte, investită cu puteri statale care-i dau eficiență și care trebuie să fie independentă și imparțială.

Concepută ca o funcție realizată independent și imparțial, justiția s-a impus ca o idee și realitate în care oameni cred că-i poate apăra atunci când drepturile și libertățile le sunt încălcate, ca similarul dreptății mereu triumfătoare.

Termenul justiție are două sensuri

Într-un sens, prin justiție înțelegem sistemul organelor judecătorești.

Într-un al doilea sens, prin justiție înțelegem activitatea de soluționare a proceselor civile, administrative, comerciale, penale, de muncă etc., de aplicare de sancțiuni, de restabilire a drepturilor și intereselor legitime încălcate.

În limbajul obișnuit a face justiție însemnă a face dreptate.

În spiritul ideii de justiție s-au dezvoltat însă și activități înfăptuite de alte organisme decât instanțele judecătorești care presupun - mai accentuat sau nu folosirea acelorași reguli judecătorești. În scopul articulării lor cu justiția se vorbește de activității jurisdicționale de unde și denumirea de putere ( autoritate) jurisdicțională.

Cuvântul jurisdicțional a devenit preferabil cuvântului judiciar care se aplică numai unei anumite categorii de jurisdicții.

Exprimarea autoritate ( putere) jurisdicțională nu diminuează rolul justiției, ci evidențiază similitudinea de conținut și principii între mai multe activități care se impun atunci când legile sunt executate.

Pentru a aplica legea la cazuri concrete ce le sunt deduse spre rezolvare, membrii jurisdicțiilor mai întâii interpretează Constituția și legile, contractele, convențiile sau cutumele ce sunt invocate, le stabilesc sensul lor oficial.

Ansamblul judecăților lor formează jurisprudența, care limpezește textele obscure, cu mai multe sensuri sau lacune și uneori le completează.

Se pune problema de a știi până unde pot merge jurisdicțiile în completarea lacunelor legii.

În acest sens trebuie menționat că judecătorul interpretează legea și o aplică, dar nu creează drept.

Specificul activității jurisdicționale

Pentru ca justiția să-și poată înfăptui misiunea ea cunoaște o anumită organizare și anumite principii.

Organizarea justiției se face pe grade de jurisdicție care permit o evaluare în fond a cauzei, dar și posibilitatea de recurs, pentru îndreptarea erorilor, reevaluarea situațiilor și probelor. Se consideră că cea mai eficientă este organizarea a două grade de jurisdicție: fond, apel și recurs.

Principiile fundamentale potrivit cărora se realizează justiția

Urmează să vedem care asemenea principii sunt constituționale, în sensul că sunt reguli esențiale prevăzute explicit sau rezultând din dispozițiile constituționale.

Principiul legalității

Principiul legalității, cu aplicarea sa specifică la justiție este consacrat prin art. 124 din Constituția României.

Aplicarea s-a în domeniul justiției se face sub două aspecte:

Sub primul aspect, vom reține că pot fi îndeplinite funcții jurisdicționale numai de către acele autorități publice cărora Constituțiile și legile le recunosc asemenea calități. De asemenea, instanțele judecătorești ( jurisdicționale) pot rezolva procese numai în limita competenței conferite de lege. În fine, procedura de rezolvare a litigiilor este numai cea prevăzută de lege.

Sub cel de al doilea aspect, vom observa că nu există infracțiune decât dacă este prevăzută de lege și că nu există pedeapsă decât dacă este prevăzută de lege.

Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți.

În sinteză, acest principiu presupune ca pentru toți cetățenii să existe o singură justiție, ca ceștia să fie judecați de aceleași instanțe în procese similare art. 124 alin. 2 din Constituție).

Acest principiu interzice înființarea unor tribunale extraordinare, existența unor privilegii ( art. 126 alin. 5 din Constituție).

Acest principiu, în vederea efectuării unei bune administrării a justiției, lasă posibilitatea creării unor secții speciale ( comerciale, de muncă, de contencios, pentru minori, etc.) potrivit specificului proceselor.

Folosirea limbii oficiale

Procedura judiciară se desfășoară în limba oficială a statului. Persoanelor care nu înțeleg limba oficială trebuie să li se asigure comunicarea pieselor dosarului și a tuturor actelor procedurale în limba pe care o cunosc. De aceea li se asigură traducerea printr-un interpret ( a se vedea art. 128 din Constituție).

Dreptul la apărare

Este nu numai un drept fundamental cetățenesc, ci și un principiu fundamental al justiției.

Prezumția de nevinovăție

Este un principiu constituțional potrivit căruia o persoană este considerată nevinovată atâta timp cât nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare. Este una din cele mai puternice garanții ale libertății și demnității umane. Este principiu căruia i se subordonează întreaga activitate jurisdicțională. ( art. 23 alin. 1 din Constituție).

Independența judecătorului și supunerea lui numai legii

Potrivit acestui principiu în activitatea sa judecătorul se supune numai legii și conștiinței sale ( art. 1124 alin. 3 din Constituție). Ca atare, în rezolvarea litigiilor judecătorul nu poate primii nici un fel de ordine, instrucțiuni, indicații, sugestii sau alte asemenea impulsuri privind soluția pe care trebuie să o dea.

Desigur, independența judecătorilor este substanțial tributară caracterului, moravurilor și tradițiilor specifice fiecărei țări, ea nu poate fi garantată absolut prin lege. Judecătorul, el însuși, dă în ultimă instanță strălucire independenței sale, prin profesionalism, moralitate, caracter, deontologie.

Independența judecătorului este garantată prin următoarele mijloace: Recrutarea judecătorilor. Există două modalității principale de recrutare a judecătorilor și anume: prin alegeri - judecători aleși - prin concurs.

Dintre cele două metode se apreciază că recrutarea judecătorilor prin concurs este cea mai potrivită pentru garantarea independenței judecătorilor deoarece, recrutarea prin sistemul alegerilor creează o dependență a acestora față de platformele partidelor politice.

Judecătorii recrutații prin concurs sunt numiți de regulă de către executiv vezi art. 125 din Constituția României).

Inamovibilitatea. Este o puternică garanție a independenței.

Potrivit acestui principiu judecătorul nu poate fi nici revocat, nici retrogradat, nici transferat pe un post echivalent, nici avansat fără consimțământul său (vezi art. 125 din Constituția României).

Avansarea magistraților. Pentru a asigura garanția independenței judecătorilor ea revine numai corpului magistraților ( de ex. Consiliul Superior al Magistraturii) și se face numai în limita treptelor ( gradelor) (vezi art. 125 alin. 2 din Constituție).

Desigur un rol important în asigurarea independenței judecătorilor îl ale și controlul hotărârilor judecătorești. Acest control trebuie efectuat numai de instanțe judecătorești și numai după procedurii jurisdicționale.

Organele autorității judecătorești

Sunt denumite și instanțe judecătorești, iar organizarea și funcționarea acestora este stabilită prin lege.

Constituția României, sub titlul IV denumit Autoritatea judecătorească reglementează în ordine, instanțele judecătorești, Ministerul Public, Consiliul Superior al Magistraturii. Nu trebuie înțeles că toate aceste organisme se integrează în puterea judecătorească. În această putere intră numai instanțele judecătorești.

Instanțele judecătorești sunt potrivit 126 alin. 1 din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești stabilite prin lege.

Iar legea de organizare judecătorească stabilește următoarele instanțe judecătorești: judecătoriile, tribunalele, curțile de apel, Înalta Curte de casație și Justiție. Constituția revizuită a precizat și că prin lege organică pot fi înființate instanțe specializate în anumite materii, cu participarea unor persoane din afara magistraturii. De asemenea, în limitele stabilite prin lege funcționează și Tribunale militare. Competența Înaltei Curți de Casație și Justiție și regulile sale de funcționare vor fi reglementate printr-o lege organică.

Ministerul Public cuprinde procurorii constituții în parchete, care în mod generic, intră în categoria magistraților. Ei lucrează sub autoritatea ministrului justiției. Rolul Ministerului Public este de a reprezenta, în activitatea judiciară, interesele generale ale societății și de a apăra ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor. Principiile constituționale de organizare și funcționare a Ministerului Public sunt: legalitatea, imparțialitatea, controlul ierarhic.

Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește funcția de garant la independenței justiției. Această autoritate a fost creată în vederea exercitării a două funcții expres enumerate în textul constituțional și anume: a) propune Președintelui României numirea în funcție a judecătorilor și procurorilor, cu excepția celor stagiari; b) este colegiul de disciplină al judecătorilor și procurorilor, în condițiile stabilite prin legea organică. Art. 134 alin 4 din Constituție lasă la latitudinea legii organice stabilirea și altor competențe în sarcina Consiliului Superior al Magistraturii, numai în măsura în care prin aceasta s-ar realiza rolul său fundamental, acela de garant al independenței justiției.

Raporturile cu legislativul și executivul

Raporturile sistemului judecătoresc cu Parlamentul rezultă mai întâi din faptul că organizarea și funcționarea instanțelor judecătorești se realizează numai potrivit legii.

În al doilea rând acest raport rezultă din faptul că judecătorul, se supune în activitatea sa numai legii. Numai legea este cea care stabilește infracțiunile și pedepsele.

La rândul său justiția poate interveni în activitatea legislativă prin controlul constituționalității legilor, atunci când acest control este încredințat judecătorilor.

Raporturile justiției cu executivul, sub aspectul constituțional desigur, sunt mai simple. Ele pot apărea în situația în care numirea și avansarea magistraților aparține executivului ( șeful de stat, ministrul justiției, etc.). În asemenea situații, s-ar putea crea o stare de docilitate a magistraților față de executiv. De aceea trebuie ca posibilitatea de numire, de avansare sau de revocare să se realizeze prin procedurii care să pună în evidență numai competența profesională a celor în cauză. Aceasta cu atât mai mult cu cât judecătorii sunt puși adeseori în situația de a exercita controlul legalității actelor de guvernământ și administrative.

Pin It

Back to Top