Instituția șefului statului

Considerații generale a instituției șefului statului

Pentru explicarea instituției șefului statului prealabil trebuie evidențiate următoarele aspecte.

Analiza instituției șefului statului nu poate fi realizată dacă nu se ia considerare realitate că sistemele constituționale diferă între ele prin viziunea științifică asupra puterii în explicarea mecanismului juridico-statal.

Sunt sisteme constituționale în care au la bază teoria unicității puterii ceea ce are ca și consecință directă crearea organelor puterii de stat în care este constant încadrat și șeful statului.

O a doua categorie de sisteme constituționale au la bază teoria separației și colaborării puterilor, în care sistemul statal este construit pe cele trei mari puteri: legiuitoare, executivă și judecătorească, șeful statului fiind încadrat de regulă în puterea executivă.

Explicarea instituției șefului statului presupune înțelegerea corectă a relației popor națiune și a structurii executivului și locului pe care șeful statului îl ocupă în acesta.

Astfel, într-un prim grup de state, regimurile prezidențiale pure, președintele își legitimează împuternicirea pe votul universal. În aceste regimuri, acesta dispune de o echipă care-l ajută în atribuțiile sale de guvernare, dar membrii acestei echipe sunt de fapt funcționari și nu guvernanți.

Într-un al doilea grup de state - șef de stat și guvern - puterea executivă este realizată de două organe de stat, de către șeful de stat și de către guvern.

În aceste sisteme constituționale, alăturat șefului statului, a apărut cabinetul, mai exact spus un grup de funcționari cu misiunea de a asigura corecta gestiune a afacerilor publice.

Într-un al treilea grup de state, funcția de șef de stat a fost îndeplinită de organe colegiale denumite prezidii, consilii de stat, consilii prezidențiale ( ex. în România -1047-1974, Bulgaria, Ungaria).

Evoluția instituției șefului statului în România

Potrivit Statutului lui Cuza puterile publice erau încredințate domnului, unei adunări ponderate și unei adunării elective.

Constituția din 1866 ( art. 82) folosește de asemenea termenul domn, iar puterea legislativă se exercită colectiv de către domn și reprezentanța națională ( art. 32).

Constituțiile din 1923 și 1938 vorbesc de rege fiind capul statului, arătând că puterea legislativă se exercită de către rege și reprezentanța națională.

În perioada 194-1944 prerogativele regale au fost substanțial restrânse, dar regele a rămas ca șef al statului până în decembrie 1947.

Prin Legea nr. 363/1947 atribuțiile de șef de stat sunt încredințate Prezidiului Republicii, care devine șef de stat colegial.

Constituția din 1948 și 1952 încredințează funcția de șef de stat Prezidiului Marii Adunări Naționale. În 1961 devine șef al statului Consiliul de Stat - organ colegial - care este menținut și de constituția din1965.

În 1974 a fost creată funcția de președinte de republică.

După revoluția din 1989 a fost creată funcția de președinte al Consiliului Frontului Salvării Naționale ( Decretul -lege nr. 2/1989) iar prin Decretul-lege nr. 92/1990 a fost creată funcția de Președinte al României.

Atribuțiile șefului statului

Rolul și atribuțiile șefului statutului din sistemele constituționale din alte sate

În Franța analiza dispozițiilor constituționale cu privire la competențele șefului statului evidențiază trei categorii principale de funcții prezidențiale și anume:

  • Funcție de reprezentare, care se manifestă atât pe plan intern cât și pe plan extern și se exprimă prin multiple atribuții;
  • Funcția de apărare ( ocrotire, protecție) care cunoaște două sensuri. Primul corespunde tuturor ipotezelor în care constituția îl face pe președinte „garant” corelate cu cea de reprezentare. Al doilea aspect este definit prin art. 5 din Constituție unde se spune că președintele „veghează la respectarea Constituției”.
  • Funcția de arbitraj în sensul căreia Președintele asigură, prin arbitrajul său, funcționarea regulată a puterilor, precum și continuitate statului.

În Statele Unite ala Americii, republică prezidențială, președintele exercită puterea executivă și are atribuții deosebite atât în ceea ce privește încheierea tratatelor cât și în ce privește elaborarea legilor.

În Suedia, șeful statului nu dispune de nici o putere la luarea deciziilor, nu desemnează și nu revocă miniștri. Funcțiile sale sunt eminamente de ordin ceremonial.

Analiza sistemelor constituționale cu privire la modul în care este reglementată instituția șefului statului poate permite surprinderea și observarea unor aspecte referitoare la atribuțiile șefului statului, la relațiile constituționale pe car le are cu puterea legislativă și judecătorească, unele nuanțării pot fi semnalate și cu privire la atribuțiile de conducere în politica externă, gama acestora întinzându-se de la reprezentarea puterii, până la ratificarea tratatelor internaționale.

Rolul și atribuțiile Președintelui României

Potrivit art. 80 alin. 1 din Constituție, Președintele României are următoarele atribuții:

  • reprezintă statul român, ceea ce însemnă că în relațiile interne și externe, statul este reprezentat de șeful statului;
  • este garantul independenței naționale, al unității și integrității teritoriului țării;
  • veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice, exercitând funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate. El este și comandantul forțelor armate și îndeplinește funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării art. 92 alin. 1 din Constituție).

După criteriul conținutului lor atribuțiile Președintelui României sunt:

  1. atribuții privind legiferare, și anume: promulgă legile ( art. 77), având dreptul de a cere o singură dată reexaminarea legii; semnează legile în vederea publicării lor în M.O.; poate sesiza Curtea Constituțională în legătură cu neconstituționalitatea legilor ( art. 146 lit. a), sau în legătură cu conflictele juridice de neconstituționallitate (art. 146 lit. e).
  2. Atribuții privind organizarea și funcționarea puterilor, și anume: prezentare de mesaje Parlamentului, cu privire la principalele probleme politice ale națiunii ( art. 88); consultarea Guvernului cu privire la problemele urgente și de importanță deosebită ( art. 86); participă la ședințele guvernului și le prezidează în condițiile art. 87; organizarea referendumului în probleme de interes național, după aprobarea prealabilă a Parlamentului ( art. 90).
  3. Atribuții privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorități, dintre care exemplificăm: dizolvarea Parlamentului în condițiile art. 89; desemnarea unui candidat pentru funcția de prim-ministru, numirea guvernului pe baza votului de încredere acordat de parlament, revocarea și numirea unor miniștrii în caz de remaniere guvernamentală sau vacanță a postului, numirea a trei judecători la Curtea Constituțională, etc.
  4. Atribuții în domeniul apărării țării și ordinii publice, cum sunt: declararea cu aprobarea Parlamentului, a mobilizării parțiale sau generale a forțelor armate; luarea de măsuri pentru respingerea oricărei agresiuni armate îndreptate împotriva României.
  5. Atribuții în domeniul politicii externe, încheierea în numele româniei de tratate, negociate de guvern și supunerea lor pentru ratificare parlamentului, acreditarea și rechemarea, la propunerea guvernului, a reprezentanților diplomaticii ai României; aprobarea înființării, desființării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice; acreditarea în România a reprezentanților diplomaticii ai altor state;
  6. Alte atribuții, cum ar fi conferirea decorațiilor și titlurilor de onoare; acordarea grațierii individuale.

Desemnarea șefului statului

Desemnarea șefului statului este o problemă legată de forma de guvernământ întrucât are influență atât în precizarea funcțiilor (prerogativelor, împuternicirilor) șefului satului, cât și a raportului acestuia cu celelalte puteri.

În sistemele constituționale s-au contrat patru moduri de desemnare a șefului statului și anume: pe cale ereditară; alegerea de către parlament; alegerea de către un colegiu electoral; alegerea prin vot universal.

Alegerea șefului de stat în România

România a adoptat forma de stat republicană, ceea ce însemnă că funcția de șef de stat este exercitată de către președinte. Președintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat (art. 81 din Constituție). Alegerea Președintelui României se realizează în două tururi de scrutin. Dacă un candidat obține în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi a alegătorilor înscriși în listele electorale, este declarat ales Președinte.

Dacă nici unul dintre candidați nu obține această majoritate se realizează al doilea tur de scrutin. La acesta participă numai primii doi candidați stabiliții în ordinea numărului de voturi obținute în primul tur. Va fi declarat ales Președinte, candidatul care a obținut cel mai mare număr de voturi.

Durata mandatului șefului de stat

În sistemele monarhice, mandatul este pe viață. În celelalte sisteme constituționale acesta este limitat în timp, cel mai scurt de un an în Elveția și cel mai lung de 7 ani - Franța.

Legat de durata mandatului este și problema numărului mandatelor, regula fiind că șeful statului poate ocupa cel mult două mandate.

În România, durata mandatului șefului statului este de 5 ani și se exercită de la data depunerii jurământului în fața Parlamentului până la depunerea jurământului de către Președintele nou ales. În caz de război sau de catastrofă mandatul poate fi prelungit, dar numai prin lege organică. Aceiași persoană poate îndeplini funcția de Președinte al României cel mult două mandate, care pot fi succesive.

În caz de vacanță a funcției prezidențiale, care poate interveni în situații de deces, demitere din funcție sau imposibilitatea definitivă a exercitării atribuțiilor, precum și în cazul suspendării din funcție sau al imposibilității temporare de exercitare a atribuțiilor, interimatul este asigurat, în ordine, de Președintele Senatului, sau Președintele Camerei Deputaților. Trebuie observat că în perioada interimatului nu pot fi exercitate atribuțiile prevăzute la art. 88-90 din Constituție, adică adresarea de mesaje, dizolvarea Parlamentului și organizarea referendumului.

În fine trebuie adăugat că mandatul prezidențial este incompatibil cu calitatea de membru a unui partid și cu orice altă funcție publică sau privată.

Proceduri, solemnități, protocoale

Investirea unei persoane cu calitatea de șef al statului se realizează potrivit unor proceduri, cu solemnitatea necesară unui asemenea act și după un protocol anume, dintre care cel mai important act este depunerea jurământului.

Potrivit Constituției României alegerea Președintelui României se validează de către Curtea Constituțională. Apoi candidatul a cărui alegere a fost validată depune în fața Camerei Deputaților și Senatului, în ședință comună jurământul.

Răspunderea șefului statului

Constituția României cuprinde mai multe dispoziții în legătură cu răspunderea șefului de stat și care privesc imunitatea, răspunderea politică și răspunderea penală.

Imunitatea. Printr-o interpretare sistematică a constituție se poate desprinde concluzia că Președintele României se bucură de aceiași imunitate ca și Senatorii și Deputații ceea ce atrage lipsa răspunderii juridice a acestuia pentru voturile sau opiniile publice exprimate în exercitarea mandatului, precum și cele privind inviolabilitatea persoanei Președintelui.

Răspunderea politică. Această răspundere își are temeiul juridic în art. 95 din Constituție și ea intervine atunci când președintele săvârșește fapt grave prin care încalcă prevederile constituției. Propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României se discută în ședință comună a Camerei Deputaților și a Senatului, iar demiterea se poate decide numai de către un referendum.

Răspunderea penală. Această răspundere intervine în situația în care șeful statului ar comite crima de înaltă trădare. Competența de judecată aparține Înaltei Curții de Casație și Justiție. Dacă se pronunță o hotărâre definitivă de condamnare, Președintele este demis de drept.

Actele șefului statului

Actele prin care șeful statului își exercită atribuțiile sunt de regulă denumite decrete. Ele pot fi cu caracter normativ sau individual.

Decretele se contrasemnează de primul ministru, ceea ce dă actului respectiv o motivației mai solidă, și se antrenează de regulă răspunderea juridică a celui care a contrasemnat actul.

Constituția României prevede și ea asemenea reguli, cu precizarea că obligația contrasemnării decretelor de către primul - ministru nu privește toate decretele, ci numai cele expres menționate prin art. 100 alin. 2. Decretele Președintelui României se publică în Monitorul Oficial, nepubicarea atrăgând inexistența decretului.

Echipa conspecte.com, crede cu adevărat că studenții care studiază devin următoarea generație de aventurieri și lideri cu gândire globală - și dorim ca cât mai mulți dintre voi să o facă!