Conceptul de lege ca act juridic al parlamentului

În discutarea conceptului de lege două aspecte trebuie evidențiate. Un prim aspect se referă la faptul că termenul lege este folosit în două accepțiuni: o accepție largă (lato sensu), care exprimă orice act normativ; o accepție restrânsă ( stricto sensu) , prin care se desemnează acutul juridic al parlamentului.

Un al doilea aspect se referă la definiția legii.

Referitor la acest aspect menționăm că în doctrină există mai multe încercări de definire a legii și că de regulă în definirea legii s-au avut în vedere două aspecte: conținutul actului normativ (criteriul material); procedura de adoptare a sa ( criteriul formal).

Analiza definițiilor date legii elaborate în doctrină ne permite să achiesăm la definiția conform căreia legea, în accepțiunea sa restrânsă, este actul juridic al parlamentului, elaborat în conformitate cu constituția, potrivit unei proceduri prestabilite și care reglementează relațiile sociale cele mai generale și cele mai importante ( Ioan Muraru).

Desprindem din această definiție faptul că sub aspectul său formal legea este actul juridic al parlamentului, identificându-se astfel organul emitent. Definiția evocă astfel faptul că nici un alt organ de stat nu poate adopta legi, că numai parlamentul îmbracă în forma legii voința poporului, dându-i astfel caracterul de voință de stat.

Sub aspect formal, din această definiție se desprinde și faptul că legea se află într-un raport de conformitate cu Constituția, ea trebuie să fie perfect armonizată cu litera și spiritul constituției.

Tot din punct de vedre formal, această definiție evocă faptul că transformarea voinței poporului în lege ( deci în voință de stat) nu se poate realiza oricum, ci numai pe calea unei proceduri anumite, procedură la rândul ei prestabilită chiar prin Constituție și lege.

Sub aspect material ( al conținutului său) din definiție se desprinde faptul că legea reglementează cele mai generale și cele mai importante relații sociale. Această caracteristică a legii evocă faptul că legea nu poate reglementa toate relațiile sociale. Imposibilitatea ca legea să reglementeze toate relațiile sociale este determinată atât de volumul imens al relațiilor sociale cât și de realitatea că parlamentul își desfășoară activitatea în sesiuni. S-a impus deci o selecție valorică a relațiilor ce revin spre reglementare legii, sau numai legii, selecție ce a dus în timp la categoria domeniului rezervat legii.

Constituția României stabilește în art. 73 alin. (2) domeniile rezervate reglementării prin legi constituționale, acestea fiind cele care privesc revizuirea constituției, iar în alin. (2) domeniile rezervate legii organice.

Cât privește legile ordinare Constituția nu nominalizează anumite domenii lăsând Parlamentului aprecierea.

Clasificarea legilor

Tradițional legile sunt clasificate în legi constituționale și legi obișnuite, ceea ce evocă ideea că și constituția este o lege.

Față de prevederile actuale ale constituției, în funcție de criteriul conținutului reglementării dar și cel al procedurii de adoptare legile se clasifică în:

  • Legi constituționale sunt cele prin care se revizuiește constituția. Sub aspectul conținutului material ele cuprind reguli care sunt esențiale pentru instaurarea, menținerea și exercitarea statală a puterii. Sub aspect procedural ele se adoptă cu votul a cel puțin două treimi din numărul membrilor fiecărei camere, fiind definitive numai după adoptarea lor prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire.
  • Legile organice sub aspectul conținutului lor sunt acelea care intervin în domeniile rezervate prin art. 73 alin. (3) din Constituție, sau prin alte articole. Sub aspect procedural ele se adoptă cu votul majorității membrilor fiecărei camere.
  • Legile ordinare reglementează relații sociale de mai mică importanță iar procedural sunt adoptate cu votul majorității membrilor prezenți din fiecare cameră.

Introducerea referendumului ca mod de adoptare a unor legi a impus o îmbunătățire a clasificării legilor în patru categorii și anume:

  • legi constituționale;
  • legi organice;
  • legi obișnuite;
  • egi referendum.

Supremația legii

Conceptul de supremație a legii

Conceptul de supremație a legii este definit ca fiind „ acea caracteristică a ei care-și găsește expresia în faptul că nomele pe care le stabilește nu trebuie să corespundă nici unor altor norme în afară de cele constituționale, iar celelalte acte juridice emise de organele statului îi sunt subordonate din punct de vedere al eficacității lor juridice” ( Tudor Drăganu).

Din această definiție rezultă că supremația legii este un principiu constituțional ce exprimă acea calitate a legii ( trăsătură a legii) în virtutea căreia legea, elaborată în conformitate cu litera și spiritul constituției, este superioară juridic tuturor actelor normative existente într-un sistem constituțional.

Fundamentarea științifică a supremației legii

Fundamentarea științifică a supremației legii presupune găsirea cauzelor care determină și explică supremație legii, mai exact care determină conținutul și forma legii, precum și poziția sa supraordonată în sistemul normativ.

În soluționarea acestei probleme în doctrină au fost exprimate mai multe concepții astfel:

  • Fundamentarea științifică a supremației legii se face prin referire la caracterele puteri, pe faptul că puterea de la care emană este deplină și suverană.
  • Fundamentarea științifică a supremații legii pe poziția parlamentului în sistemul statal. Se consideră astfel că ierarhia organelor statele duce în mod obligatoriu și la ierarhia actelor juridice.
  • Fundamentarea științifică a supremații legii pe supremația Constituției pornindu-se de la ideea că supremația Constituției, care este și ea o lege, este un lucru îndeobște cunoscut.

Analiza realizată în doctrină asupra acestor concepții ne permite să achiesăm la opinia conform căreia, fundamentarea supremației legii se explică prin funcțiile sale în exprimarea și realizarea voinței poporului ca voință general-obligatorie.

Alăturat acestui aspect, fundamentarea științifică a supremației legii se regăsește și în totalitatea factorilor economici, sociali, politici și juridici, factori care se află într-o strânsă legătură și interacțiune și care trebuie priviți în raport cu legea în indivizibilitatea lor ( Ioan Muraru).

Explicarea supremației legii în raport cu supremația Constituției

Explicarea supremației legii în raport cu supremația constituției privește raporturile acesteia cu constituția și poziția acesteia față de restul dreptului.

Astfel, prin raportarea legii la constituție se poate observa că supremația constituției exprimă poziția ce mai în sistemul normativ al unei țări.

Așa văzute lucrurile supremația legii nu privește raporturile acesteia cu constituția ci poziția față de restul dreptului.

Sintetizând putem reține din poziția supraordonată a Constituției în raport cu legea ordinară supremația constituției.

La rândul său legea este elaborată în conformitate cu constituția și este supremă față de restul dreptului. În această viziune supremația legii exprimă poziția juridică superioară față de toate celelalte acte normative existente în sistemul nostru juridic.

Consecințe juridice ale supremației legii

Din supremația legii în sistemul normativ rezultă o serie de consecințe juridice, privind fie legea ca atare ( situații în care aceste consecințe sunt și garanții ale supremației legii) fie normele juridice existente în sistemul constituțional. În cadrul acestor consecințe vom explica: cele privind elaborarea legii; cele privind modificarea, suspendarea și abrogarea legii; cele privind conformitatea cu legea a celorlalte acte emise de organele statului.

Elaborarea legii

Elaborarea legii se face potrivit unei proceduri deosebite, prestabilită de constituție și lege.

Cu privire la procedura de elaborare a legii se impun câteva considerații și anume:

Procedura de elaborare a legilor cunoaște deosebiri ( nuanțări) în funcție de faptul dacă legile sunt constituționale, organice sau ordinare;

Procedura de elaborare a legilor presupune parcurgerea unor etape care sunt succesive în timp și anume:

  • anterioară adoptării legi ( inițiativa legislativă, avizarea proiectului de lege de către organele prevăzute de lege, examinarea și avizarea proiectelor de legi de către comisiile competente ale parlamentului, dezbaterea proiectului de lege în parlament);
  • concomitentă adoptării legii ( votarea legii);
  • posterioară adoptării legii ( subscrierea legii, semnarea legii de către șeful statului, publicarea legii).

Pe lângă operațiunile specifice acestor etape de elaborare a legii, elaborarea legii cuprinde și o serie de operațiunii care se situează cu mult înaintea operațiunii pe care specialiști o denumesc inițiativă legislativă.

Astfel de operațiuni, cum ar fi spre exemplu documentarea prealabilă, nu sunt încadrate în categoria constituțională de procedură a elaborării legii deoarece ele nu au nici un efect juridic în raport cu parlamentul. În mod firesc, în procedura de elaborare a legilor trebuie nominalizate numai operațiunile de care parlamentul ia cunoștință direct, urmând a se pronunța prin votul său, altfel spus numai acelea prevăzute de constituție și regulamentele camerelor parlamentului.

Astfel văzute lucrurile procedura de elaborare a legii cuprinde următoarele etape: 1. inițiativa legii; 2. sesizarea Camerei competente; 3. examinarea și avizarea proiectului de lege de către comisiile parlamentare; 4. includerea proiectului de lege pe ordinea de zi a ședințelor camerelor; 5. dezbaterea proiectului de lege în plenul fiecărei camere; 6. votarea proiectului de lege de fiecare Cameră; 7. medierea ( doar pentru legile constituționale); 8. semnarea legii de către președinții Camerelor; 9. promulgarea și publicarea legii; 10. aprobarea legii prin referendum ( doar pentru legile constituționale.

Inițiativa legislativă

Inițiativa legislativă este o activitate complexă prin care se exercită dreptul acordat unor organisme statale sau politice de a prezenta proiecte de legi sau propunerii legislative corelat cu obligația parlamentului de a examina, dezbate și se pronunța asupra acestora.

Din această cauză această etapă a procedurii de elaborare a legilor este cunoscută și sub denumirea de drept la inițiativa legislativă și nu trebuie confundată cu posibilitatea generală a oricărui subiecte de drept de a face propunerii parlamentului.

Sfera subiecților care au dreptul la inițiativa legislativă este diferită de la un sistem constituțional la altul iar în stabilirea acestora se are în vedre poziția și competența lor pentru cunoașterea realităților economice, sociale, culturale și de dezvoltarea a societății.

În general au dreptul al inițiativa legislativă: camerele parlamentelor, organele de stat cu activitate permanentă ( inclusiv șefii de state), cetățenii.

În România, potrivit Constituției, au dreptul la inițiativă legislativă Guvernul, deputații, senatori sau un număr de cel puțin 100.000 de cetățeni cu drept de vot ( a se vedea art. 74 din Constituție).

Exercitarea inițiativei legislative este o activitate complexă, deoarece, pentru a putea fi depus și produce efecte juridice de sesizare a parlamentului, un proiect de lege trebuie să îndeplinească o serie de condiții de conținut și de formă.

Deci, pentru a se putea realiza inițiativa legislativă proiectele de legi trebuie verificate atât sub aspectul conținutului reglementărilor, cât și al tehnicii juridice și al armonizării ( corelării) cu întreg sistemul de drept.

De aceea normele de tehnică legislativă prevăd obligația de a se solicita avizele unor organisme statele de a examina, dezbate aviza proiectele de legi, înaintea sesizării parlamentului, deci în faza de conturare a inițiativei legislative.

Solicitarea avizelor este o obligație a subiectului care are dreptul la inițiativa legislativă, dar inițiatorul nu are obligația de a se conforma observațiilor și propunerilor din aviz, cu unele excepții, dar și acestea prevăzute de lege. Aceasta pentru faptul că inițiativa legislativă este un raport între inițiator și legislator.

Sesizarea Camerei competente

Efectul juridic al inițiativei legislative, ca primă etapă a procedurii de elaborare a legilor constă în sesizarea Camerelor.

În sistemul constituțional românesc se face distincție între prima Cameră sesizată, considerată ca o cameră de reflecție, și Camera Decizională, asigurându-se astfel o diferențiere funcțională între cele două Camere și creând în același timp o specializare a lor.

Astfel, în funcție de conținutul normativ al actului juridic de reglementat, inițiatorul va trebui să depună proiectul sau propunerea legislativă la Camera indicată prin art. 75 ca fiind prima Cameră sesizată (Cameră de reflecție). Aceasta dispune de un termen de cel mult 45 de zile, iar pentru legile de o complexitate deosebită de un termen de cel mult 60 de zile pentru a dezbate și decide cu privire la proiectul sau propunere, sub sancțiunea considerării actului normativ ca adoptat în cazul în care termenele ar fi depășite. Ce-a de a doua Cameră, calificată de constituție drept decizională, va fi sesizată de prima Cameră sau se va sesiza automat la expirarea termenului stabilit pentru prima Cameră și va decide definitiv cu privire la proiectul sau la propunerea legislativă.

Procedura adoptării legilor se bazează pe principiul clasic al dezbaterilor parlamentare bicamerale, adică pe succesiunea a două dezbateri cu privire la același proiect sau propunere legislativă.

În caz de divergență între cele două Camere cu privire la adoptarea unor texte legislative este prevăzută o procedură specială care ține seama de specializarea funcțională a celor două Camere.

Astfel, în cazul în care prima Cameră sesizată adoptă o prevedere care, potrivit alin. 1 al art. 75 intră în competența sa decizională, prevederea este definitiv adoptată dacă și cea de a doua Cameră este de acord. În caz contrar, numai pentru prevederea respectivă, legea se întoarce la prima Cameră sesizată, care va decide definitiv în procedură de urgență.

Aceiași procedură se aplică simetric invers în situația în care Camera decizională adoptă prima o prevedere de competența decizională a celeilalte Camere.

Examinarea și avizarea proiectului de lege de către comisiile parlamentare.

Examinarea și avizarea proiectelor de legi de către comisiile parlamentare este o activitate complexă care constă în verificarea, la acest nivel statal, a conținutului și formei proiectelor de legi.

Comisiile parlamentare după examinarea proiectelor de lege pot propune adoptarea lor, eventual cu amendamente, sau respingerea proiectului.

Ele în să nu pot propune un alt text decât cel prezentat de inițiator. Trebuie să subliniem că punctul de vedre al comisiilor parlamentare nu obligă nici pe inițiator și nici parlamentul.

Asupra proiectului hotărăște numai parlamentul afară de cazul în care inițiatorul își retrage proiectul, în condițiile prevăzute de lege.

Includerea proiectului de lege sau a propunerii legislative pe ordinea de zi a ședinței camerei parlamentare

Inițiativa legislativă implică obligația corelativă a camerei sesizate de a examina și a se pronunța asupra proiectului de lege sau a propunerii legislative. De aceea includerea lor pe ordinea de zi a ședințelor Camerei capătă o semnificație deosebită. La întocmirea proiectului ordinii de zi, biroul Camerei, sau, după caz, Comitetul ordinii de zi trebuie să aibă în vedere proiectele de legi și propunerile legislative înregistrate. Orice proiect de lege depus, trebuie deci supus atenției Camerei.

Dezbaterea proiectului de lege în planul camerelor Parlamentului

Dezbaterea proiectelor începe prin expunerea de motive făcută de inițiatorul proiectului legii.

După aceea este ascultat raportul comisiei parlamentare competente.

În continuare proiectul legii este supus discuției generale și apoi pe articole.

Cu ocazia dezbaterilor, deputații pot propune amendamente la proiectele de lege și rezerve sau declarații dacă se discută textele convențiilor internaționale.

Votarea proiectului sau propunerii legislative

Votarea ansamblului actului normativ intervine în fiecare Cameră, după discuția pe articole a proiectului. În sistemul bicameral, proiectul de lege trebuie votat de către ambele Camere cu respectarea procedurii prin care se asigură diferențierea și specializarea funcțională a celor două Camere.

Medierea și concilierea

În sistemul constituțional actual românesc procedura medierea și concilierea, care se aplică atunci când în urma votării proiectelor de lege de către cele două Camere apar diferenție între textele legislative votate - medierea a existat până la momentul revizuirii Constituției din 1991 - este menținută doar în cazul legilor constituționale.

Astfel, dacă una din camere adoptă un proiect sau o propunere constituțională într-o redactare diferită de cea adoptată de cealaltă Cameră, președinții Camerelor vor iniția prin intermediul unei comisii paritare procedura de mediere. Art. 151 alin. 3 din Constituția revizuită prevede că dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, cele două Camere în ședință comună hotărăsc cu votul a cel puțin trei pătrimi din numărul deputaților și senatorilor forma definitivă a legii,. Cu titlul de măsură tranzitorie procedura medierii a fost menținută și pentru proiectele și propunerile legislative aflate în cursul procedurii legislative la data intrării în vigoare a constituției revizuite.

Semnarea legilor de către președintele Camerei

Odată votată, legea trebuie semnată de către președintele Camerei sau, în cazul în care ședința a fost condusă de către un vicepreședinte de către acesta din urmă.

Promulgarea legii de către șeful de stat. Publicarea legilor

Promulgarea este actul prin care șeful statului autentifică textul legii, altfel spus constată și atestă regularitatea adoptării sale.

În sistemul constituțional românesc, promulgarea legii este de competența președintelui României, care trebuie să o facă în cel mult 20 de zile de la primire.

Potrivit art. 77 alin. 2 din Constituție Președintele poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii.

Iar potrivit art. 77 alin 3 din Constituție dacă președintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea constituționalității ei, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curții constituționale, prin care i s-a confirmat constituționalitatea.

Publicarea legilor este operațiunea de care este legată intrarea în vigoare a legilor. De principiu legile intră în vigoare la data publicării lor oficiale. Dar legea poate să prevadă o dată la care intră în vigoare, dată ce poate fi sau anterioară sau posterioară datei publicării.

Potrivit art. 78 din Constituție, legea se publică în Monitorul Oficial al României și intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.

Aprobarea legii prin referendum

În sistemele constituționale în care a fost instituționalizat referendumul, votarea legilor prin referendum legiferarea se exercită permanent sub controlul poporului, pentru că parlamentul exercită puterea și legiferează în numele poporului care, ca titular al puterii își păstrează dreptul de a se pronunța asupra modului în care parlamentul exercită prerogativele încredințate.

În aceste sisteme constituționale poporul nu realizează doar o dezbatere publică, aici referendumul este o condiție de valabilitate a legii, ultima etapă procedura de elaborare a legilor.

Referendumul este prevăzut în Constituția României prin art. 151 alin. 3 în cadrul proiectelor sau propunerilor legislative de revizuire a Constituției, el trebuie organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării de către cele două Camere a proiectului sau propunerii de revizuire.

Alte reguli constituționale privind elaborarea legii

Din Constituție rezultă unele situații în care procedura de elaborare a legii cunoaște anumite nuanțări.

Adoptarea proiectelor de lege sau propunerilor legislative cu procedură de urgență.

Această posibilitate constituțională este stabilită în art. 76 alin. 3 din Constituție, cu precizarea că procedura de adoptarea a proiectelor legislative sau a propunerilor legislative este stabilită prin regulamentul fiecărei Camere.

Trebuie reținut că urgența privește numai dezbaterea și votarea legii în Camere, ea nu pune în discuție succesiunea și obligativitatea constituțională a etapelor de elaborare a legilor.

Angajarea răspunderii guvernului în condițiile art. 114 din constituție

Această procedură se derulează numai în ședință comună a celor două Camere și permite guvernului să-și angajeze răspunderea asupra unui proiect de lege, care se consideră adoptat dacă guvernul nu este demis printr-o moțiune de cenzură.

Legile adoptate în ședințe comune

Potrivit art. 65 din constituție în anumite probleme Camera deputaților și Senatul pot hotărî numai în ședințe comune. Dacă în realizarea unora din atribuțiile stabilite în art. 65 alin. 2 se procedează prin elaborarea de legi (aprobarea bugetului de stat de exemplu), este clar că apar nuanțări în procedura de elaborare a legilor, cum ar fi de exemplu inutilitatea procedurii de trimitere a unor prevederi de la Camera decizională la cea primă sesizată.

Modificarea, suspendarea și abrogarea legii

Modificarea, suspendare și abrogarea legii se face tot printr-o lege, adoptată la rândul său cu votul majorității deputaților și senatorilor. În aceasta își găsește aplicarea marele principiu al simetriei în drept.

Deosebirile dintre constituție și legi

Între constituție și legi există deosebiri de conținut, de formă și de putere juridică.

Sub aspectul conținutului între constituție și legi există următoarele deosebiri:

  1. Și legile ca și constituția reglementează relații sociale care apar în procesul instaurării, menținerii și exercitării statale a puterii, dar constituția spre deosebire de legi reglementează acele raporturi care sunt esențiale pentru popor.

  2. Constituția reglementează relații sociale din toate domeniile de activitate în timp ce legile reglementează relații sociale din anumite domenii de activitate.

Deosebirile de formă constau în aceea că în timp ce constituția este adoptată sau poate fi modificată de adunări constituante sau, uneori, de parlamente și, de regulă, numai prin votul a două treimi din numărul total al deputaților și senatorilor legea este adoptată sau modificată cu o majoritate inferioară. De asemenea, în timp ce constituția nu poate fi modificată prin norme cu putere de lege, legile pot fi modificate și chiar abrogate prin asemenea norme.

În fine, în ceea ce privește deosebirea din punct de vedere juridic urmează să observăm că și atunci când este adoptată tot de parlament constituția are o forță juridică legilor ordinare. Aceasta este de fapt consecința deosebirilor de formă și de conținut semnalate mai sus.

Conformitatea cu legea a celorlalte acte emise de către organele statului

Supremația legii, însemnând superioritatea juridică a legii în sistemul de drept, fundamentează conformitatea tuturor actelor juridice cu lege. Ea fundamentează chiar principiul legalității știut fiind că într-o accepțiune restrânsă, dar corect și des utilizată, legalitatea însemnă respectarea legii ca act juridic al parlamentului.

Conformitatea cu legea a tuturor actelor juridice, fiind o consecință a supremației legii, se aplică oricărui act ce emană de la alte organe de stat decât parlamentul.

Cât privește actele administrative, acestea fiind acte de executare a legii condiția de conformitate este indiscutabilă.

Actele organelor judecătorești fiind acte de aplicare a legilor la cazuri concrete, au în principiu caracter individual, și trebuie emise numai în condițiile legii.

Conformitatea tuturor actelor juridice cu legea este asigurată prin o serie de garanții între care menționăm îndatorirea constituțională de respectare a legii precum și controlul legalități.

Regulamentele parlamentare

În exercitarea principiului autonomiei parlamentare fiecare cameră adoptă un regulament propriu de organizare și funcționare precum și un regulament al ședințelor comune ( vezi art. 64 alin. 1 și 65 alin. 1 din Constituție.

Cu privire la această categorie de acte normative se pun în discuție câteva probleme juridice explicate de Curtea Constituțională în deciziile nr. 46 și 45, publicate în M. Of. nr. 131 din 27 mai 1994.

Astfel, o primă problemă juridică o reprezintă stabilirea naturii juridice a regulamentelor parlamentului, adică stabilirii în care categoriei de acte juridice, nominalizate de Constituție ( legi organice, legi, hotărâri, moțiuni) se încadrează regulamentele parlamentului.

Curtea Constituțională prin deciziile mai sus menționate a ajuns la concluzia că regulamentul parlamentului nu este lege deoarece: legea are un domeniu rezervat, este rezultatul votului succesiv sau concomitent al ambelor camere, este supusă promulgării de către Președintele României.

Asemenea trăsături nu le regăsim la regulamentul parlamentar care este o hotărâre, chiar dacă este explicit nominalizat și chiar dacă, spre deosebire de alte hotărâri, adoptarea sa se realizează, ca și legile organice cu votul majorității membrilor fiecărei Camere ( art. 76 alin 1 din Constituție). Această majoritate nu transformă regulamentul unei Camere în lege, ci urmărește asigurarea reprezentării cât mai largi a voințelor parlamentarilor în adoptarea unui act normativ ce concretizează autonomia regulamentară a parlamentului.

Ca atare regulamentul parlamentar este o hotărâre prin conținut, proceduri și, desigur, locul în piramida normativă.

O a doua problemă juridică o reprezintă sfera de reglementare a regulamentelor Camerelor parlamentare.

Analiza acestei probleme evidențiază ca un prim aspect faptul că regulamentele Camerelor parlamentare conform art. 64 din Constituție asigură organizarea și funcționarea acestora.

Un al doilea aspect evidențiază faptul că problemele privind statutul parlamentarilor sunt de domeniul legii și nu al regulamentelor, ceea ce însemnă că prin aceste acte parlamentul nu poate să reglementeze drepturi și obligații ce țin de statutul parlamentarului.

Un al treilea aspect evidențiază faptul că prin regulamentele Camerelor parlamentare se pot stabili drepturi și obligații numai în sarcina unor subiecte de drept care se află în raporturi constituționale cu parlamentul. Altfel, regulamentele sunt neconstituționale deoarece numai legile pot stabili drepturi și obligații în sarcina unor subiecte care nu se află în raporturi constituționale cu parlamentul.

În fine, Curtea Constituțională, prin deciziile menționate a precizat că regulamentele parlamentare fiind acte juridice inferioare Constituției și legilor nu pot cuprinde reguli de fond ce sunt de domeniul acestora, dar por cuprinde reguli de procedură pentru realizarea acestor reglementări.

Hotărârea, ca act juridic al parlamentului

Cel de al doilea act juridic al parlamentului este hotărârea, care poate fi cu caracter normativ și nenormativ.

Diferențierea hotărârii Camerei parlamentare față de lege se face pe criteriul conținutului și al procedurii de adoptare.

După criteriul conținutului, aceste acte se deosebesc după următoarele criterii:

  1. Toate legile au caracter normativ iar hotărârile pot avea caracter normativ dar și nenormativ;
  2. Normele cuprinse în hotărârile cu caracter normativ au forță juridică inferioară legilor.

Sub aspectul procedurii se poate constata că pentru adoptarea hotărârilor nu sunt aplicate regulile privitoare la inițiativa legislativă, nu există obligația examinării și avizării lor de alte organisme, se semnează de către președintele Camerei.

Moțiunile

Moțiunea este o hotărâre a parlamentului prin care își exprimă atitudinea într-o problemă discutată, în cele mai multe cazuri poziția față de guvern, în cadrul raporturilor parlament-guvern și a dreptului parlamentului de a verifica activitatea guvernului.

Constituția României face referire la două tipuri de moțiuni: simplă și de cenzură.

Moțiunea simplă este reglementată în art. 112 alin. 2 din Constituție și reprezintă poziția (este rezultatul de voința) unei singure Camere în legătură cu privire la o problemă de politică internă sau externă sau, după caz, la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări.

Moțiunea de cenzură este reglementată în art. 133 din Constituție este o hotărâre a celor două Camere, care privește raporturile dintre Parlament și Guvern, iar adoptarea sau respingerea acesteia semnifică retragerea sau menținerea încrederii în Guvern.

Ea poate fi inițiată de cel puțin o pătrime din numărul total al senatorilor și deputaților și se comunică guvernului la data depunerii. Moțiunea de cenzură se dezbate în ședință comună a celor două Camere. Dacă moțiunea de cenzură a fost respinsă deputații și senatorii nu mai pot iniția, în aceiași sesiune, o nouă moțiune de cenzură, cu excepția cazului în care guvernul își angajează răspunderea potrivit art. 114 din Constituție. Potrivit acestui articol Guvernul își angajează răspunderea în fața Camerei Deputaților și Senatului, în ședință comună, asupra unui program, a unei declarații de politică generală sau a unui proiect de lege.

Guvernul este demis dacă o moțiune de cenzură, depusă în termen de 3 zile de la prezentarea programului, a declarației de politică generală sau a proiectului de lege a fost votată. În cazul în care guvernul nu a fost demis proiectul de lege prezentat se consideră adoptat, iar programul sau declarația de politică guvernamentală devine o obligație pentru guvern.

Actele structurilor parlamentare

În mod firesc și structurile interne ale Camerelor emit acte juridice în realizarea atribuțiilor ce le revin. Astfel, președinții Camerelor emit decizii pentru convocarea în sesiuni a Camerelor sau pentru asigurarea conducerii Camerei pe perioada lipsei președintelui acesteia.

Cât privește comisiile parlamentare, ele emit avize sau rapoarte.

Pin It

Back to Top